Familia (Alexandru Macedonski)

 

I.

Omul, liber peste sine, când familia clădi
Vru să semene iubirea, însă vrajba o sădi,
Iar a lui întemeiere, despărțindu-ne-ntr-atâte
Taberi câte sunt familii, a făcut să se-ntâmple
Patimile care-și poartă un război neîmpăcat
În cât astăzi, nu culegem de cât rodul semănat!

II.

Omenirea înainte era altă omenire,
Pe când azi îmbucățită merge numai prin cârpire;
Forțele sunt împărțite, cugetul e răpitor,
Oamenii muncesc și astăzi, însă numai pentru-ai lor;
Și abia pe ici pe colo, sufletul se află-n stare
Să mai cugete o clipă la familia cea mare!

III.

Egoismul este floarea care-n inimi a prins;...
Dragostea de omenire de-a familiei s-a stins ;
Tatăl își iubește fiul din iubirea către sine;
Poate-al altuia de foame ca să moară foarte bine!...
Ca și cum, de o potrivă, dacă banii și-ar păstra,
Nu i-ar fi născut pământul ăi-n pământ n-ar reintra!

IV.

Națiile din familii s-au format, — de-aci războiul,
Urele tot din familii ș-au organizat convoiul;
Lipsa de patriotism din familii a născut
Poți ca să mai fii al țării când ești rob cui te-a făcut?...
Poți să nu-i fii rob atuncea când simțirea nu-ți dă pace
Ș-a format un lanț pe care, abia moartea îl desface?...

1879, Dec. 30 București.