Familia misterioasă

 

Până mai dăunăzi am fost vecin cu o familie foarte misterioasă, de care nu mă despărțea decât un perete subțire ca hârtia; săptămâni, luni de-a rândul, nu făceau mai mare zgomot ca un șoarece care zuruie printre petice de hârtie aruncată. Niciun cuvânt mai răspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici măcar baterea în perete a unui cui nu tulbura liniștea, îngrozitoare parcă, ce stăpânea dincolo. Uneori părea că toată familia ar fi murit și că în mijlocul pereților goi nu mai trăiește decât veșnica tăcere, veșnicul gol…

Când și când, totuși întâlneam pe câte cineva din familie. Erau niște oameni modești, fricoși, nu îndrăzneau să te privească în ochi și se lipeau de perete, să facă drum, când treceai pe lângă dânșii. Învederau neputința, neștiința de a trăi, tulburarea copilărească ce o simt toți cei care stau fără dinți și fără gheare față-n față cu lupta năprasnică a vieții.

Cu cât vedeam mai mult pe oamenii aceștia, cu atât mi se furișa mai adânc în suflet compătimirea și curiozitatea. Vecinătatea lor mă făcea sentimental și nervos. Am ajuns să-mi fac uneori imputări că nu aud prin zid plânsorile lor mute, că nu mă duc la dânșii chiar nepoftit, că nu-i ajut pe oamenii aceștia, care nu îndrăznesc și nu știu să ceară și să se înghesuiască.

În casă, slugile, proprietarul, chiriașii, toți făceau mare haz de mizeria familiei. Chilia n-o puteau plăti decât în rate săptămânale, și chiar așa mergea greu și neregulat. La băcănie au cumpărat pe datorie pâinea, într-o bună zi băcanul le-a tăiat scurt creditul. Acuma nu mai mâncau decât pâine și dovleac, căci brutarul din colț, un om bun la inimă, le-a deschis cont nemărginit pentru pâine și dovleac. Așa trăiau, și toată casa îi știa și-i batjocorea.

Într-un târziu, am înțeles ce însemnează zgomotul de șoarece care se auzea din vecini uneori, când era liniște desăvârșită. Tușea bărbatul. Tușea încet, timid, discret, ca o cucoană foarte fină, și parcă vedeam mâna străvezie, ca de pergament, cum o ține la gură. Niciodată nu pomenisem un ofticos atât de pudic, atât de răbdător. Și, desigur, tot el împrăștia în casă acea atmosferă atonă, a cărei tristeță parcă se strecura prin perete până la mine.

Odată, pe scară, am întâlnit o fetiță blândă, fricoasă, sfioasă. Doar m-am uitat la ea, și am ghicit că e din familia cea misterioasă și tristă. Cu iuțeală, fericit, am băgat mâna în buzunar, am scos un franc și i l-am dat: „Cumpără-ți bomboane!”

Fetița roși, dar în clipa următoare ochii i se aprinseră și se ațintiră la banul de argint, pe care îl strânse pătimaș între degete. Uită să mulțumească și alergă în goană înapoi, acasă.

Scena aceasta m-a cutremurat până-n adâncul sufletului. M-am hotărât ca îndată ce o să mai văd pe fetiță să-i dau un napoleon. Am și învelit napoleonul într-un petic de hârtie și l-am pus într-o despărțitură deosebită a pungii.

Napoleonul își are însă și el povestea lui tragicomică. Nici eu nu sunt bogat; o dată chiar am fost în așa strâmtoare, că numai napoleonul acesta m-a scăpat dintr-o situație foarte penibilă, parcă înadins ar fi vrut să-mi răsplătească buna intenție, ca în basme.

Astfel, când am mai întâlnit fetița, nu mai aveam napoleonul. Dar, de altmintrelea, fetița a trecut așa de repede pe lângă mine, că nu i-am putut oferi nici măcar o piesă mai mică. Pe urmă parcă ar fi înghițit-o pământul: n-am mai văzut-o Mi-am închipuit că părinții au dat-o cuiva de suflet, ca să nu le îngreuieze și mai mult sarcina vieții…

Nu înțeleg nici astăzi cum atâta mizerie n-a putut să înduioșeze pe ceilalți chiriași. Dar familia aceasta, ce-i drept, avea o trăsătură de noblețe, de mândrie, care nu te lăsa să te apropii. Sufereau mult, și de aceea nu puteau face mutră de cerșetori, fără de care însă nu poți înmuia oamenii. Femeia, care își pierdea toate clipele îngrijind pe bărbatul bolnav, chiar în zilele de cea mai neagră mizerie, ieșea îmbrăcată bine și curat, trecea puțin semeață pe sub ferestrele vecinilor și nu saluta pe nimeni. Iar vecinii nu credeau că în rochie curată, cu obrajii fragezi, zâmbitori, cineva se poate târî prin toate iadurile foamei…

Într-o zi apoi a dispărut și femeia. Chiriașii au luat act cu satisfacție, căci toți spuseseră de mult că femeia asta mândră și luxoasă nu va putea îndura mult mizeria. Eu însă eram convins că dispariția femeii trebuie să aibă o pricină grozavă. Simțeam că e o crimă că n-am intervenit până atunci. Am trimis deci prin poștă, pe adresa bărbatului, o sumă mai mare, scriind că i-o ofer împrumut. A treia zi am primit mandatul și banii: „Adresantul a murit”.

„Cum a murit? Când a murit? Cum se poate să nu știe nimeni nimic? Proprietarul spunea bâlbâind că într-o dimineață au venit câțiva oameni și bau dus, dar că atunci de-abia mai sufla. Unde l-au dus? Nu se știe. Trebuia să se mute de Sf. Dumitru, să facă loc chiriașului cel nou, care luase casa și chiar începuse a o tapeta din nou.

Chiriaș gălăgios, pretențios, care știe să trăiască.

Lada mea cu gunoi, care alunecase puțin sub fereastra lui, o trânti așa, că tot gunoiul mi se răsturnă în ușă.