Fantazie, 1

 

La Elseneur e pace de mult și nu s-aude
Decît un joc de apă cum liniștea o taie.
În parcul vechi sub ramuri aleele sînt ude,
Și aerul e dulce și clar, ca după ploaie.

Un miros trist de roze, ce mor pe crengi uitate,
Pătrunde pretutindeni parc-ar voi să spuie
Că se petrece-o taină în vechile palate,
Dar taina ce-o păstrează n-o spune nimănuie.

Chemat de-a ior mireasmă, Hamlet în neagra-i mantă
Coboară între ele, vrînd una să-și culeagă
— Ce albă și frumoasă e blonda lui amantă —
Și brațul lui tresare, simțind cît-îi de dragă.

O roză, ah, o roză cit de ușor se frînge.
Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale,
Lucind o clipă-n umbră ca niște stropi de sînge,
Căzură deodată pe mîinile lui pale.
 
Și tot mai mari, mai dese, porniră ca să cadă...
Dar el fugea, și-n goană, cu poala lungei mante
Și-adăpostea de sînge strălucitoarea spadă,
Gîndind ce-o să răspundă nebunei lui amante ?