Deschide meniul principal
Fata Pădurii
culegător: Tache Papahagi, loc. Vad, Maramureș; în Graiul și folklorul Maramureșului, 1925, p. 109.


Păcurar la oi am fost
Și-am avut o mândră dragă.

Mândrulica mea cea dragă
Am gândit că-i mândra mea,
Da-i Fata Pădurii-ia.
Și vine cu băutură
Ca să-i dau doruț și gură.
Uită-te că eu i-am dat,
C-am gândit numa așa:
C-aceea-i mândruca mea.
Eu nimic nu știam
Că-i Fata Pădurii-iam.
M-am iubit cu ea un an
Și nimica n-am știut,
Că-mi aducea de mâncare
Fata Pădurii cea mare.

Numa eu așa-am gândit:
Eu trag nădejde de luat
Tot pă mândra mea cea dragă.
Când o chem io la popa
Cu mine nu vrea pleca,
Că ea dzâce num-așa:
– Hei, tu, mândriorule,
La popa noi n-om pleca,
Că a si a noastră nuntă
Când s-a rupe pădurea;
Când a si nunta cea mare
S-a rupe pădurea tare,
Vânturi mari că ș-or sufla”.

Păcurariu-n loc de sta,
Tot la ea că se uita.
Numa el așa gândea:
– Ce lucruri am făcut eu
Și cu cine-am însâmbrat
De femeie de luat?
Eu am gândit c-am năroc,
Da’-a meu năroc cum a si
Tot cu Fata Pădurii?

– Doamne, scoate-mă odata
Să o văd io descățată;
Frunză verde de căline,
Descățat de către mine;
Da-oi slujbe la popa
Să mă pot io descăța,
C-aiasta nu-i mândră curată,
Iasta-i a Pădurii Fată.


LegendeModificare

"A fost demult o fată frumoasă care s-a rătăcit prin pădure și a apucat-o noaptea. Amu, ea nu s-o pus să se culce, fără o tot umblat, da de a găsi cărarea care s-o ducă spre sat. Într-un timp a venit un om îmbrăcat tot în negru și i-o spus să meargă după el că i-a arăta drumul. Da el a dus-o într-o casă de piatră și acolo a vorbit ceva neînțeles că i-o luat mințile șI i s-o transformat chipul de n-o mai semănat cu ea. Apoi i-o luat hainele și i-a dat drumul prin pădure, dar ea nu s-o mai putut întoarce în sat și o rămas să umble numai prin păduri și cine o întâlnește numa rău îi umblă, că nu-l lasă din mână sănătos. ÎI suge sufletul, îl schimbă la față ori îl omoară. Așe s-o născut Fata Pădurii" (Parasca Făt, în Calendarul Maramureșului, Baia Mare, 1980, p. 104).


"Se spune, că avea grădiniță Fata Pădurii pe Fața Pietrii Gutâiului. Vorbeau bunicul și bunica că s-au fost stricată oile, s-au zăruit. Batăr ce au făcut, batăr unde s-au dus și pe la preot și nu au putut face nimic cu ele, până ce le-a spus cineva: – Du-te la grădinița Fetei Pădurii și ia de acolo câteva flori și le aruncă peste oi; apoi le firebe și cu fiertura stropește oile și vei vedea că se vor face bine. No, apoi după asta s-au făcut bine". (Pamfil Bilțiu, de la Pălăguța Iurcam 65 ani, Călinești, Maramureș, 1995, în Izvorul fermecat, 1999, p. 227, t. 247).


"A fost odată un băiat care avea o mândră de drăguță dintr-un sat vecin. Tare era mândră, ca roua de dimineață. Și săracul stătea cu oile departe, în deal. Dar drăguța lui venea la el în fiecare noapte. Și stăteau împreună noapte de noapte. Era tare fericit și, vai, cum să nu fie? Numai că el nu știa, săracul de el, că nu este drăguța lui fata aceea care venea noapte de noapte la el. Și, cum o tot drăgostea el, când o fost odată i-a pus mâna în spate. Și a simțit că îi ca și o covată. Apoi i s-a făcut frică și a plecat cu oile de acolo, că aceea a fost Fata Pădurii" (Pamfil Bilțiu, de la Marai Rad, 58 ani, Giulești, 19991, în Izvorul fermecat, 1999, p. 234-235, t. 259).


"Demult umbla Fata Pădurii dar se lega numai de bărbați. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbații trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea și a fost păcurar la oi. Și a venit Fata Pădurii într-o sară la el șI la țâpat pă foc și i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă și cu păr mare" (Pamfil Bilțiu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliștea de Sus, 1997, în Izvorul…, 1999, p. 235, t. 286).


Fata Pădurii - Un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească. Uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bărână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorință. Întotdeauna când se plimbă stârnește vuiteul codrului, iar adesea râde ea însăși în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeții rătăciți. Motivul nu este unic: există corespondențe la slavii răsăriteni și la germani (V. Kernbach, Dicționar de mitologie…, 1989, p. 409-410).