Fata cadiului
Fata cadiului
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- La grădină, la cerdac
- Lui Hagi Baba-Novac
- Care poartă comănac,[1]
- Lungă masă e întinsă
- Și de oaspeți mulți cuprinsă.
- Dar la masă cine șede?
- Pe-mprejur cine se vede?
- Șede bătrânul Novac
- Ce trăiește-acum de-un veac,
- Cu cincizeci de finișori,
- Tinerei, mândri bujori,
- Și cincizeci de finișoare,
- Tinerele garofioare.
- Toți cu bine petreceau,
- Pe Novac îl fericeau,
- Numai tânărul Ioviță,
- Copilaș de Novăciță,
- Nici nu bea, nici nu mânca:
- De la inimă ofta.
- „Nepoțele hăi, Ioviță,
- Copilaș de Novăciță,
- Șoimuleț, pui de român
- Ce nu știe de stăpân!
- Nici nu bei, nici nu mănânci.
- Ce stai pe gânduri adânci?"
- „Eu pe gânduri am căzut
- De când, moșule,-am văzut
- Pe fata cadiului[2]
- Din satul Odriului."[3]
- „Fecioraș pui de român
- Ce nu știe de stăpân!
- Dacă este mări,-așa,
- Încetează de-a ofta
- Și te du în grajdul meu
- De-ți alege-un pui de zmeu
- Din cincizeci de bahameți,
- Bahameți cu perii creți,
- Și-ți fă singur izbânda
- Ca să-ți capeți dobânda."
- Tinerelul se scula,
- Lui Novac se închina,
- Mâna dreaptă-i săruta[4]
- Și la grajd se îndrepta.
- Iar la grajd dacă mergea,
- El un mânz își alegea,
- Mânz de fugă sprintenel,
- Ieșea-n vară pătrărel[5]
- Mânz ce fuge ca șolcanul
- De nu-l prinde nici arcanul.
- Pe el iute că sărea
- Și din fugă mi-l oprea
- La o poartă de grădină,
- De grădină cu flori plină
- Unde stau cadânele[6]
- De se-ngân cu florile.
- „Tu, fată-a cadiului
- Din satul Odriului,
- Ghelai, ghelai pân' colea[7]
- Ca să-mi dai o floricea,
- Și mi-o dă cu mâna ta
- Ca să-mi dreagă inima".
- Copila cadiului
- Din satul Odriului
- Rumeoară se făcea
- Și trei flori ea-și alegea,
- Și trei flori ea culegea,
- Ș-un fir de păr își smulgea
- Și cu firul le lega
- Ș-apoi tainic ea le da
- Unei roabe mândruliță
- Să le ducă la portiță.
- Voinicelul greu ofta,
- Perișorul săruta
- Și din gură cuvânta:
- „Tu, fată-a cadiului,
- Surioara crinului!
- Ghelai, ghelai pân colea
- Ca să-mi dai o floricea,
- Dar mi-o dă cu mâna ta,
- Ca să-mi dreagă inima."
- Copila cadiului
- Din satul Odriului
- Bujorică se făcea
- Ș-o garoafă culegea
- O garoafă ca și ea,
- Apoi singură-o ducea
- Celui mândru Novăcel,
- Avere-ar parte de el!
- Feciorașul se pleca,
- De mijloc o apuca,
- La sânu-i o ridica
- Și la fugă se-arunca,
- Și din fugă-o dezmierda,
- Mii de sărutări îi da.
- Iar cea roabă medioară
- Și de minte cam ușoară
- Spaimă singură-și făcea
- Și-ntr-un suflet se ducea
- La cadiu, la cafenea,
- Unde beau turcii cafea.
- „Sai, cadiule, nu sta,
- C-au răpit pe fiica ta!"
- Cadiul se-ngălbenea,
- Celmaua pe ochi punea,
- Pe-o tătarcă-ncăleca[8]
- Și la goană se lua,
- Iapa câmpii apuca,
- Urechiușele-și culca,
- Urma mânzului călca,
- Fugea mânzul nechezând,
- Iapa fugea rânchezând,
- Ș-așa bine că fugea,
- Mai că mai îl ajungea.
- Dacă vedea și vedea,
- Fata mintea nu-și pierdea,
- Ea pe mânz că se pleca,
- De ureche mi-l mușca,[9]
- Urechiușa sângera,
- Iar mânzul se oțerea
- Și sărea, sărea, sărea,
- Ș-așa bine că fugea,
- Într-o clipă ajungea
- În grădină, la cerdac,
- La hagi Baba-Novac.
- Cadiul încă sosea,
- Iataganul își scotea,
- Iar Novacul cel bătrân
- Ce nu știe de stăpân,
- Își ridică genele,
- Genele cu cârjele
- Ca să-și vadă oaspele:
- „Stai, cuscre cadiule,
- Să ne-ascultăm vorbele,
- Că junii fac certele
- Și bătrânii pacele!"
- ↑ Comănacul e coifură călugărească. Este de crezut că bătrânul Novac din această baladă nu e tot acela din balada precedentă, căci nu se potrivește comănacul său cu hainele novăcești și cuca viteazului ostaș și prieten al domnului Mihai Viteazul.
- ↑ Cadiu, cuvânt turcesc ce însemnează judecător.
- ↑ Din Adrianopol.
- ↑ Sărututul de mână e un semn de respect din partea celor tineri către cei mai bătrâni. Acest obicei există din vechime la români, căci ei au mult respect pentru bătrânețe.
- ↑ Adică de patru ani.
- ↑ Femeile turcești port numele de cadâne.
- ↑ Expresie turcească ce însemnează: Vină până colea.
- ↑ Adică: încăleca pe o iapă de soi tătăresc.
- ↑ Acest fapt se găsește raportat în călătoria dlui de Lamartin în Orient. Un arap furând calul altuia, acesta se luă pe urma furtului, dar când era să-l ajungă, el însuși îi strigă ca să muște calul de ureche, căci el prefera a-l pierde decât a-l vedea ajuns de alt cal.