Fata mamei
Cânta cu glas de-abia învoit
O doină ce-au adus-o-n sat
Flăcăi de peste Olt.
Spunea cum geme-n vânt pădurea;
Spunea de-un trandafir brumat,
În doina ei; de-un ulm rotat
Și de-o iubire cu păcat
Sosită de pe-aiurea.
Cosea pe prag. Dar nu știu cum,
Azi prea se tot uitau la ea
Creștinii de pe drum.
În prag era și prea lumină.
A-ntrat în casă. N-ajungea
Lumina-n geam, și nu vedea;
S-a dus sub nuc. Dar îi părea
Pustiu azi prin grădină.
Și iar pe prag. Mai pe-nnoptat
A mers s-ațâțe-n vatră foc,
Să facă de mâncat.
Sosise tată-său din luncă
Și mamă-sa din iarmaroc.
Ca un copil gonit din joc,
Ea tot umbla din loc în loc
Și-a greu, ca de poruncă.
—„Ți-e, fată, rău, de nu cinezi?”
—„Mi-e rău! și-apoi ieși curând,
Mi-e rău... așa cum vezi!”
Iar tată-său, ca și-altă dată,
N-a dat acestor vorbe rând.
Dar biata mamă-nțelegând,
A stat ce-a stat, și-i dete-n gând
Să iasă după fată.
Bărbatul, singur în bordei,
S-a pomenit așa, ca-mpins,
Cu gândul la femei.
Și se ciudea, ce-i asta iară?
Și dup-o vreme l-a cuprins
Neastâmpărul, cu dinadins;
Nebune sunt? Ori ce le-a prins
De stau așa pe-afară?
Izbindu-și pânea-nviforat,
Bătu cu ciudă din picior
Și repede-a plecat.
S-a poticnit de-un lemn în tindă
Șă-și mai făcu mâniei zor.
Dar unde-or fi? De joc li-e dor?
Pe unde-or fi, de, maica lor,
Ce hora au să-ntindă!
Dar când ajunge la prilaz,
A stat năuc, și-un sloi părea
Că-i trece peste-obraz.
Vedea-n năprasnica-i mirare
Cum una pe-alta se ținea
În brațe strâns și nu-i venea
Răsufletul, că le-auzea
Plângând ca la-ngropare!