Fata morgana

 

Ești pretutindeni, necunoscută;
ți-aud pașii prin bătaia inimii mele
trecând din veghere oriunde...
Ochi limpezi ascultă chipuri nechemate
de care al tău se ascunde.
Fiecare frunte-i o colivie încuiată.
Atinge-mi pe dinăuntru pleoapele grele
cu aștri logodiți în părul tău fel de fel
dar de ce întârzii prin vise să rătăcești pe dragoni despuiată?
Iată chemarea: o mie de lănci bătute în scuturi
te așteaptă la țărmul apei din piatra mea de inel
lângă sălcii alergând în vânt cu coame de iepe.
O mască de aur mârâie la stele
umbrită de vulturi
dincotro patria mea tăcută începe;
sporind întunericul peste toate
rar tresaltă ajunse de furtuni
căderi și urcări sub lacate.
În nerostită dimineață prin cenușea caldă de vulcani
se desfășoară în mine ca pânze de corăbii lumea morții.
Intră odată sub trupul meu
să-i auzi vibrarea de clopot,
să presimți marginea nopții
în privirea mea sticloasă
sau de dincolo torente de lumină venind.