Fatum

 

De câte veacuri sufletele noastre
Se caută în lumile de astre
Așa cum dinspre munți, două izvoare
Se caută-n câmpia roditoare?
De câte mii de ani mereu prefacem
Tot lutu-acesta greu în care zacem,
Întruchipând sub forme ce se-aseamăn
Aceiași sete oarbă și adâncă
(Pe care moartea o sporește încă),
Pentru găsirea sufletului geamăn?

Că-n drumul meu te vei ivi odată,
Știam de mult. Imagina visată
Nu e un joc al gândurilor repezi.
O, poți de restul vieții să te lepezi;
Mereu, mereu, același vis feeric
Vom făuri pe calea de-ntuneric
A pribegiei noastre milenare;
Și când ne-nbracă iar o re-ntrupare,
Atunci întindem mâinile spre fire
Ca să ne dea dorita întregire.

Ca rătăciții nopților nebune
Pe mări sau munți, sub groaznice furtune
Chemându-se in zorii dimineții,
Ca ei ne-am căutat sub vraja vieții.
Și ne-am găsit, cum se găsesc sub daltă
Create de o minte ce tresaltă
Sub focul inspirării geniale,
Armonicile linii ideale,
Și-n clipa când eram atât de aproape
Că brațele-am deschis spre-a ne sorbi,
Zigzagul unui fulger ne orbi
Vroind sub întuneric să ne-ngroape,

Cum se prăvale unda în spre vale
Prinzând sub ea toți arborii din cale,
Sortindu-i depărtărilor vrășmașe,
Așa și unda nopții uriașe
Ne-a rupt din vraja sfântă a întâlnirii...
Ce rost mai are-n lume legea firii,
Când străduința noastră o-ncunună
(După atâta luptă sub furtună),
Sfărmarea luntrei de eterna stâncă?

Noi ne-am pierdut in liniștea adâncă,
Chemându-ne in bezna ce ne prinse
Ca-ntr-un cavou cu candelele stinse.
Și când porni alt fulger efemer,
Cât de departe ne-am zărit sub cer
Cu brațele intinse-n căutare!
Păream atuncea două cruci aparte
Ce merg să se împlânte fiecare
Pe două gropi cu două inimi moarte.

București, ianuarie 1919