Faunul (Alexandru Robot)

 

Își calcă singur umbra moartă
Și dintre buzele amare,
O cheie smulsă dintr-o poartă,
Îi cade naiul la picioare.

Într-o pădure de jăratec,
Oprită-n mâinile lui oarbe,
Ghicește viața și sălbatec,
Pojar de primăvară soarbe.

Cu pași desculți și beți de rouă
Și cântecul bolnav de soare,
Întinde brațele-amândouă
Și fură codrilor o floare.

Cu jertfa pomilor în mână,
Aruncă naiul după fluturi
Și spânzurat lângă fântână,
E parcă una dintre ciuturi.