Faust plânge

Faust plânge de Ovidiu Hulea

În clipa asta simt, că sunt învins
De tine viață mașteră și crudă
Un gol imens mi-e sufletul sărmanul
Și fruntea grea de reci sudori mi-e udă.
Și nime nu-i o lacrimă să verse
e mila mea cum mă re’ntorc învins,
Străin vrăjit de-a vieții strălucire,
Cu brațul mort cu ochiul bolnav, stins.

Cu ’nțelepciunea voastră preamărită,
Noi preoți ai cuvântului veniți,
Mi-e sete de cuvântul nespus încă
Pe care ’n mintea voastră-l zăvoriți,
Veniți, veniți, din stânci încremenite
Voi purtătorii aurului vieții,
Cuvântul vechiu drumeții îl uitară
Și nou cuvânt cerșind trec toți drumeții.

Căci tot ce până astăzi ni s’a spus
Îmi pare un gângărit neînțeles,
Tot rodul mare al gândurilor voastre
Îm pare un blastem și un eres.
Și ’mi pare așa că văd în cartea-i neagră
Cum răsfoind zâmbește neagra moarte
Pe carte-i scris cu slove ’nveninate
„Sicriul mare al gândurilor moarte”.

Veniți, veniți că sufletu-mi vă cere
Așa cum v’a iubit mai până ieri,
Când în cuvântul mort de pe hârtie
Trăiam atâtea scumpe mângâieri
Veniți, veniți cuvântul nou să-l spuneți
Din sufletu-mi biserică zidind
Să ascult înțelepciunea înviată
În toată slova ’n fiecare rând!

Dar nu-i drumeț în prag să mi-s’arete
Și ’n sufletu-mi un gol imens se ’ntinde,
Și ’n brațele de hidră nemiloasă
O neagră deznădejde mă cuprinde.
Și-mi pare așa că o văd în cartea-i neagră
L’ al veacurilor capăt trista moarte
Cum scrie: „așa s’a zbuciumat o lume
Care a crezut în gândurile-i moarte”.

...Zic bun rămas și plâng la despărțire
Și plec să aflu ’n lume gândul nou,
Departe-mi pare undeva c'aud
Un glas înăbușit în un echou.
Departe ’n lume undeva, dar unde?
Și plec la drum cu ochiu ’n lacrimi stins
Și plâng de mila mea cum mă tot duc
Târându-mi trupul bolnav și învins.