Fecioara în alb

Fecioara în alb de Ștefan Petică

I (La Sinaia-n mănăstire)

La Sinaia-n mănăstire
De sub arcul caruntit
Luminos de fericire
Sboara cantul potolit.
      
Catre bolta azurie
Se inalta aruncand
Blondul val de poezie
Peste straniul meu gand.
 
Pun facliile de ceara
Fata negrului altar,
Intr-o vie,calda para
Ca intr-un nimb de aur clar,
 
Si pe fruntile plecate
In ploioase rugi ferbinti,
Cade trista voluptoase
Din adancii ochi de sfinti.
 
La Sinaia-n manastire
Ochii tristi si chinuiti
Peste file de psaltire
Se apleaca inistiti.
 
Peste toti s-abate clipa
Albelor infiorari,
Ruga-si tremura aripa
Blandelor induiosari.
 
Stinsa-i flacara de vise
Din trecutul greu si-amar,
Crini cu florile deschise
Plang la umbra de altar.
 
Si din bolta instelata
A bisericii,incet
Cade pacea fermecata
Peste tragicul poet.
  
La Sinaia-n manastire
Sub caruntul arc oval
In de aur poleire
Aparu profilul pal.
 
Pala-n rochia ei alba
Sta fecioara ca un crin,
Intrupare fina,dalba
Dintr-un vis de cherubin.
 
De sub greaua bolta parca
Trearit in mine lin
Visul blandului Petrarca
Imbatat de cer senin.
 
Si-a mea frunte idolatra
Am plecat-o pocait
Peste recea,veche piatra
De sub arcul caruntit.

II (Ochii mari și melancolici)

Ochii mari și melancolici
Tristi de visele duioase
M-au privit odata dornici
Pe sub gene matasoase.

Si in calda tremurare
Din adanca lor ispita,
Ei pareau o ruga care
Se inalta tainuita.

Fata pala ca petala
Rozelor de primavara
Se-nclina cu ideala
Rafaelica fecioara.

De-al sau zambet,ca si blandul
Suflet imbatat de roua,
Inflorea extatic gandul
Fermecat de viata noua.

Iar cu sbor de aripi fine
Cobora pe raze clare
Din inalturi clare
Lin,albastra-nseninare.

Si dorinta chinuita,
Groaza mea de alta data
Fu o umbra ratacita
Peste-o seara parfumata.

III (Boticelli întristatul)

Boticelli întristatul.
Mult vestitul florentin,
Suflet dulce ca-nstelatul
Cer de-al noptei farmec plin.
 
Urmarit de viziunea
Sfant-a lumilor de sus
Maiestrit-a fin minunea
Idealulu apus.
 
Si fecioarele lui pale,
Visatoare frumusesti,
Pe noianuri de petale
Plang de dorul altor vieti.
 
Intristate,gratioase
Se inclina ca un crin,
Ce-o fi [plans in nopti duioase
Mult vestitul florentin!
 
Sfanta botticelliana
E-adorata si-al meu vis
Ca o frageda liana
Intr-o ruga s-a deschis.
Plin de gratia tristetei

Feciorelnice ma-nchin
Albei flori a tineretei
Ca vestitul florentin.
 
Numai ganduri vechi,ciudate,
Negre flacari care ard.
Aprind grelele pacate
Cu parfum pagan de nard.

IV (Melancolia adoratei)

Melancolia adoratei
Cu maini intinse,obosite,
In ceasul sfant al inserarei
La tarm de ape linistite.
 
Eu o cunosc. Odinioara
In vremea negrelor vedenii
Simteam ce dulce ma doboara
Cu-o tremurare cald-a genii.
 
Caci obosit am fost si-n minte
Torturatorul vis chimeric
M-a indemnat mereu-nainte
Pierdut in marea de-ntuneric.
 
La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mantuirei
L-astept in calda tremurare.
 
Mi-e fruntea arsa si-negrita
De-asa de lunga asteptare
Si gura mea e ofilita
Chemand suprema sarutare.
 
Melancolia adoratei
Cu maini,obosite,
O simt ca-n ceasul inserarei
La tarm de ape linistite.

V (O, marile pasionate)

O, marile pasionate,
O,tragicile Magdalene,
Femei etern indurerate
Ca niste triste cantilene.

Au urmarit pe drumuri grele,
Ca o lumina ce s-aprinde
In noaptea neagra,fara stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mani intinse inainte,
Cu ochii negri de pacate,
Au ratacit purtand in minte
Supremul vis de voluptate.

Si tremurand in adorarea
Intunecatelor abisuri
S-au departat in cautarea
De tainuite paradisuri.

Le-am insotit,erau frumoase
Si gestul lor de stapanire
Punea pe buzele-mi setoase
A voluptatii amagire.

Dar ma intorc din lunga cale
De visuri rosii sangerata,
Mi-e dor de-un cantec plin de jale,
De-o adiere parfumata.

S-ascult cuvintele graite
Ca intr-un imn de fericire
Asemeni rugilor soptite
Sub vechiul arc de manastire.

Pe cand deasupra aplecata
In semn de vesnica iertare
Va cobori inseninata
Privirea albelor fecioare.

VI (Tu ești o albă rugăciune)

Tu ești o albă rugăciune
`naltata-n templul sfant al vietei
Asemeni rozelor plapande
Ce-n ceasul clar al diminetei
Zambesc de roua tremurande.
 
Tu esti o blanda rugaciune
Asemeni binecuvantarei
Ce din `naltimea azurie
Coboara-n faptul inserarei
Pe-un val de lina armonie.
 
Tu esti o sfanta rugaciune
Ca o privire de madona
Iar vorba ta inaripata
E un parfum de anemona
La o icoana intristata.
 
Tu esti o sfanta rugaciune
Cazand pe frunti in umilinta,
O,de-as putea cunoaste-odata,
Misterul rugei fara pata!

VII (Blonde visuri înstelate)

 
Blonde visuri înstelate
Voluptoasa poezie,
Le-am purtat orgolioase
Ca pe-o manta purpurie.

De-a lor calda stralucire
Si de ritmul lor molatec,
Se-mbata visarea trista
Din trecutu-mi singuratic.

Si in tragicul orgoliu
Din vieata sbuciumata
Numai ele-au pus frunte-mi
Pala floare parfumata.

Dar acum regala manta
Purpurie,din-ainte
Ti-o astern in tremurarea
Asteptarei clipei sfinte.

Mana ce-a facut odata
Largul gest de cucerire
Se apleaca sfiicioasa
Cu adanca umilire.

Tu sa treci surazatoare
Alba-n rochia ta alba
Raspandind in jur parfumul
Visului de primavara.

VIII (Stingheră tinereță străină de plăcere!)

Stingheră tinereță străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici rasuri fericite
Si amforele-s goale de vinuri stralucite
Iar fata ei e fata de sbucium si durere.

In noapte-ntunecata se-nvaluie-n tacere
Cu straniu val chimeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi si triste cu glasuri aiurite
Porneste singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cantul vesel din tample larg deschise,
Nici fruntea-ncununata de verzi cununi de palmi
Caci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi
Cantat sub grea povara din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu in nopti ratacite
‘Naltand privirea stinsa spre ceruri sbuciumate;
Sub pasii mei petale de flori indurerate
Se sting in invocarea de imnuri de iubire.

IX (Era odată-un prinț vestit)

Era odată-un prinț vestit
Cu ochii tristi,cu fata blanda,
Un viers de cantec ratacit
Doinea in vorba-i tremuranda.
Pe tristul print cu ochii mari
Un gand adanc de pribegie
Spre negrii codri solitari
Il indemna cu viclenie.
Ah,pala-i floarea de cicoare
Ca floarea dorului ce moare!

Un cal si-o spada si-a gatit
Si s-a piedut in departare,
Vai,blandul,tristul print vestit!
Ce tristi sunt crinii pe carare!
In urma lui ingandurat
Privea un chip alb de fecioara
Dar numai colbul argintat
Se joaca-n razele de seara.
Ce trista-i apa de cicoare,
Ah,floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp si s-au lasat
Dureri pe-ntinsa-mparatie
De dorul celui ce-a plecat
Pe lungul drum de pribegie,
Iar ochii candizi si albastri
Ce-au plans pe urma frumusetei
Pareau pe ceruri niste astri
Pierind in zarea diminetei.
Si plange floare de cicoare
Ah,floarea dorului ce moare!

Tarziu de tot a revenit
Intr-un amurg de toamna rece.
Val,blandul,tristul print vestit
Era o umbra care trece
Infasurata-ntunecat
In greaua mantie de vise:
Donmne tacere in palat,
Fecioara palida murise.
Uscata-i floare de cicoare
Ah,floarea dorului ce moare!

X (Și nota fu din nou sonoră)

Și nota fu din nou sonoră
Si grava ca o invocare
A dragostelor triumfiale
La singuratece altare.

Parea o mare-nvapaiata
Mareata bolta purpurie
Scaldarea-n aurul de seara:
Un cer de veche tragedie.

Plutea o-ntinsa dezolare
Ca o manie aruncata
In soapta vanturilor triste:
Plangea Isolda sbuciumata.

,Tristan!Din ceasurile sfinte
Tortura dulce mi-o revarsa;
Din lanturi grele iti apleaca
Spre mine fruntea ta cea arsa!`

Si nota fu si mai sonora
Si grava ca o renuntare
La dragostele ce-au fost planse
In cea din urma imbratisare.

,Isolda!Alba ca o ruga,
O ,lasa zilele-asfintite;
E noapte neagra- al meu suflet
Si plang cantarile iubite!`

Si nota fu si mai sonora
Si grava ca o blestemare
A dragostelor sangeroase
In greul ceas de remuscare.

XI (Fecioarele îngenunchiate)

 
Fecioarele îngenunchiate
Pe lespezi reci în mănăstiri
Au frunțile încununate
De slava dulcilor martiri.

Fecioarele cari se închina
În liniștea din mănăstiri,
Au ân privirea lor senină
Ceva din tristele iubiri.

Fecioarele cari visează
În învechite mănăstiri
Stralucitoare-s ca o rază
A misticelor fericiri.

Dar sunt fecioare sbuciumate
Ce plâng în negre mănăstiri.
Ah, tragicele adoarte
În clipa albei pocăiri!

XII (Apune soarele pe dealuri)

 
Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Și răsunând adânc din valuri
Doinește-un glas și parc-ar plânge;
De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca și o șoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să știi că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Și crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot așa de alb și rece,
Când se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Și amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Și dacă roua clară cade
Frumoșii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari și tăinuite
Ca roua limpede și rară
Coboară-ncet și liniștite
În ceasul jertfelor de seară.

XIII (Coboară seara blândă umbrind albastra cale)

Coboară seara blândă umbrind albastra cale
Si pacea lin se lasa-n gandurile tale;
Pe fata ta tristetea de-aducere aminte
A pus melancolia profilurilor sfinte
Cand singur vasul tainic,in preajma sta veghind.
Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Ci arsa c-a mea frunte de apriga dorinta
Si buzele-s setoase de dulcea suferinta
A caldelor saruturi vibrand de voluptatea
Ce plange-n noaptea sfanta,vrajind singuratatea
Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Eternul dor ce puse in nopti de duiosie
Pe fruntea mea cernita cununi de poezie
Spre tine ca o raza ma-mbie si ma cheama,
Dar lacrimile trsite me turbura de teama
Sa nu vad visul gingas in negura pierind.
Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Si-acum cand intrupata frumoasa inainte
Te am,ce val de ceat coboara pe-a mea minte
Si-ntuneca privirea te tremur sa nu piara
Vedenia-ti ca fata nalucilor de seara
In dulce-amurg de vara fantastice plutind?
Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Sub farmecul din juru-mi din drapta mi-as intinde
Si mijlocul subtire in brate l-as cuprinde,
Ah,mijlocul ce pare o ramura-nflorita
De albe roze pale in noaptea-nvaluita
In mantia albastra de stele stralucind!
Dar cate visuri blonde vazut-am eu murind!

XIV (Ca sa-ți vrăjesc singurătatea)

Ca sa-ți vrăjesc singurătatea
Venii cu canturi cari-ncet
Suspina limpezi pe ghitare
Ah,ese luna din boschet!

Si ca sa dau avant visarei,
Din flaut note argintii
Se-nalta-n seara parfumata
Stralucitaore si sglobii.

Iar ca sa dau serbarei mandre
Din vremi pagane,dulci fiori,
Pusei pe frunte mea senina
Cununi de crini mirositori.

Peste balconul de ghirlande
Te-apleci si stai pierduta-n vis
Ca o coloana de lumina
Intr-un amurg de paradis.

Dar de-ai lasa sa-ti cada roza
Ce sangerata-ti sta in mani
Si-ai tremura din inaltime
Privirea ochilor stapani.

Pe incordate struni de harpe
Ce plang de dor abia-nflorit,
S-ar vesteji sarmana floare
C-un vaet tris si prelungit.

Si-n noaptea calda,visatoare,
Infiorat nebunul cant,
S-ar pierde-n umbra viorie
Pe aripi sprintene de vant.

XV (Tu ești o roză parfumată)

Tu ești o roză parfumată
Din valea Sirazului cald,
Iar ochii tăi ascund, curată,
Lucirea marei de smarald.

În părul tău ca diamantul
De flăcări negre-ntunecat,
Și-a revărsat întreg Levantul
Misterul antic și ciudat.

Și când în seri de primăvară
Treci singuratecă încet,
Pari o visare albă, clară,
Elegiacă de poet.

Eu sunt un imn duios ce plânge
Pe triste note de viori,
Pe când în zări, pribeag, se stinge
Amurgul rece de fiori.

Și în grădina ce visează
Sub adierile de vânt
E numai un parfum de rază
Și viersul lin al unui cânt.

XVI (Noapte ochilor albaștri ți se-ntunecă și cade)

Noapte ochilor albaștri ți se-ntunecă și cade
Linistita si mareata cu incete,dulci sacade,
Iar adancul lor de patimi si de doruri nepatrunse
Cari zac intunecate in adancurile-ascunse
Ale visului de aur din iubirile-asfintite
Cu icoane-abia zarite si cu nume cald soptite.
Si din taina lor ce vine arzatoare si profunda
Ca un sol primavaratec,cu un glas incet de unda
Bruna patina rasare cu-ntelesuri vechi,pagane,
De infioara-n voluptate ruga noptilor batrane.
Vantul serei isi trimse bland sagalnicii fiori
Printre frunzelede cypresi,peste tinerele flori;
Trandafirii scuturat-au sangeratele petale
Ce cazura-nvinetite de crzimea buzei tale
Si pierira risipite pe cararea fermecata
De luciri misterioase si de umbra parfumata.
Numai tu ramai pe ganduri fara veste inteleapta
Si surazi nestiutoare ca o statua de dreapta,
Templu alb,stapanitoare catre care se-ndreptara
In zadar cersiri din ochii ce-al tau farmec indurara.
Caci ma turburi ca si noaptea ce imensa,nesfarsita,
Isi desfasura aripa peste lumea adormita.
De sclupteaza-n umbra neagra marmoreicul tau sin
Si-a mea frunte ce se-nclina ca un trist si palid crin.

XVII (Sună pe dealuri doina bătrână)

Sună pe dealuri doina bătrână
Noaptea se-ntinde-n singurătate
Peste adâncuri veșnic stăpână
-Palide vise cresc pe-noptate,

Vântul prin frunze palide trece,
Roua se lasă limpede, rară
Peste-nvechita marmură rece.
-Curg lacrimi calde în noapte clară.

Searbede raze curg adormite,
Luna zâmbește, blondă și dragă
Culmilor albe și fericite.
-Numai durerea-mi plânge pribeagă.

XVIII (Toată nopatea argintată)

Toată nopatea argintată
Pribegind pe drum m-am dus;
Ma privea adânc mirată
Mângâioasă stea de sus.

Mângâioasă stea din zare
Tremurând încet visa;
Din petale-albastră floare
Triste lacrimi revărsa.

Triste lacrimi curg în noapte
Din frumoșii ochi cerniți.
Eu mă duc. Duioase șoapte
Trec prin teii înfloriți.

XIX (O,ceasul trist al renunțării)

O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârșite
Sau e durere viitoare
Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mâini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineței
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,

Ci tu rămâi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,

La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
‘Nălțînd privirea-ntunecată
De trist și dornic pelerin.

XX (Puțin parfum în umbra lină)

Puțin parfum în umbra lină,
Surâsul florilor de seară,
O rugăciune-abia șoptită,
Un vis pierdut în noaptea clară

Ce melancolică, senină,
În cadrul său de primăvară
Se pierde-n negura vrăjită
De albe sonuri de ghitară.