Femei/Renée, Marthe, Odette

Renée, Marthe, Odette
de Mihail Sebastian
36491Renée, Marthe, OdetteMihail Sebastian


Nu este încă opt. Ștefan Valeriu o știe după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a șezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi învelește degetele, mâna, brațul gol, caldă ca un șal... Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – și în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci și își va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un șezlong și un colț de terasă.

Își simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă și se gândește că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-și treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineața pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime.

Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca și se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoștea decât brassa.

Ștefan își leagănă piciorul peste bară scaunului și caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Știe el spre stânga, nu departe, spre stufiș, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz.

Așa. Trupul care arde somnoros în soare și senzația asta de frig vegetal.

Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – își schimbase în grabă cămașa, sârboaica vorbăreață de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea:

Tiens, un nouveau jeune-homme.

Ștefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau“ și pentru „jeune-homme“.

Fusese bătrân o săptămână înainte, ieșind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopților nedormite, diminețile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în fața unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar...

Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb, un pantalon gri de flanelă, o cămașă de vară, plecarea ca o evadare.

Un nouveau jeune homme.

Nu cunoaște pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ștefan se teme de accentul lui nesigur și i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalți l-ar putea crede ursuz. El este numai leneș.

Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă și elastică. O strivește toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit și a doua zi, o regăsește întreagă fir cu fir. E doborât la pământ, cu brațele aruncate de o parte și de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte.

A sărit o veveriță dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriță pe franțuzește?

E o imensă tăcere... Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărți. E o imensă învălmășeală, un imens vacarm zoologic, greieri care țârâie, lăcuste care se agită, cărăbuși care se izbesc în aer, lovindu-și elitrele sonor și căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ștefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viață, derizoriu și capital ca al veveriței care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârfui ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te știi aici, un animal, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme și răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătrați.

Dacă i-ar veni poftă să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Și dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia...

Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, șaluri, rochii albe. Și mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poștală.

Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraș, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi și în parcul municipal este concert militar.

Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporașul de la 8,27 să asiste. Ștefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în fața terasei, e un albastru profund de lemn de vișin.

— Domnule, cunoașteți jocul de șah?

— Da.

De ce a răspuns „da“? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu“ și acum ar fi fost afară, liber să-și continue plimbarea pe terasă. Un „da“ grăbit și iată-l în hol, în fața tablei de șah, condamnat să fie atent.

Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste și urât. Joacă rar, calculat.

— Dumneavoastră nu v-ați dus la concert?

— Nu.

— Nici eu. Nevastă-mea ținea morțiș să se ducă și am lăsat-o. Eu însă...

Ștefan a pierdut o tură, dar a construit în colțul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns.

— Sunteți din Midi?

— Nu. Sunt român.

— Imposibil! Vorbiți ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obișnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franța. Sunt tunisian.

— Tunisian?

— Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantații. Numele meu e Marcel Rey.

Atacul lui Ștefan a eșuat și cum între timp își lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraș cei plecați la concert. S-a auzit șuieratul vaporașului la ponton.

Au ieșit din curte să-i aștepte. Voci multe, vioaie, exclamații, strângeri de mână, saluturi zgomotoase.

— Vai, Marcel, dacă ai ști ce frumos a fost.

— Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soția mea.

E o femeie înaltă, subțire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ștefan îi sărută mâna. O mână mică și rece, care nu spune nimic.

Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toți trei. Marcel Rey, nevastă-sa și Ștefan. Mai este Nicolle, fetița soților Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat.

— Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Așa, râdeți, vorbiți, să fie mișcare.

— Dacă e să facem o scenă de cinematograf, șoptește Valeriu, eu aș prefera, Doamnă, una de iubire.

A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba ușor într-o glumă, dacă va fi nevoie.

Renée surâde întâmplător și nu răspunde nimic. Ștefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.

Le cunoaște toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi coloniști, într-un orășel mic. El mai venise o dată în Franța, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranșee și să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantație un an mai târziu și pe urmă câte două în fiecare an. Djedaida, orășelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare și se plimbă pe ulițe cu uitături rele. Atunci, soții Rey dorm cu pușca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face plata lucrătorilor din plantații, Renée păzește telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis.

Povestește toate astea domol, fără curiozitate, puțin obosită și Ștefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns.

— Vrei să-mi dai șalul de colo? Mi-e frig.

El i-l aruncă peste șezlong și, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată și strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!“

Seara, Ștefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris:

„Nicio cunoștință. Doar o familie de tunisieni, el bun șahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta“.

A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munților se vede simetric, a aruncat ancora și s-a întins pe fundul bărcii, cu lopețile lăsate în voia lor, după valuri.

Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniștită ca o vastă absență. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg.

Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune și a ocupat odăița izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijență în ținută și Ștefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineață ce te surprinde iubind.

— Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat!

Ștefan vorbește tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se lovește de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraș.

Este pe terasă, într-un colț retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumusețea ei. Treizeci și cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feții. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Șade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii și vorbește repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate și îi trece mâna prin păr, mângâietoare.

Amant? Soț? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândește Ștefan Valeriu, care își descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci și patru ani, viguros, odihnit și singur, așteptând nu știe de unde, o pasiune care nu vine.

— Vrei să cânți un cântec, Nicolle?

— Vreau.

E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ștefan Valeriu așteaptă singur pe terasă.

— Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros și jovial.

N-a răspuns nimic. După cină, femeia și pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ștefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine șalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă și noaptea e mare.

O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ștefan Valeriu se ridică surprins.

— Cine e?

— Eu.

E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-și scuze pentru accident.

— Vâsleam de-a-ndărătelea și n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa?

— Bună.

— Dumneata înoți?

— Înot.

— Îmi dai voie să ancorez și eu aici?

— Da.

Ștefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui și se joacă cu picioarele în apă, împrăștiind departe, stropi albi în soare.

Ștefan Valeriu fluieră.

— Bolero?

— Da.

A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ștefan.

Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfășoară în bătaia brizei ca un steag.

— Hallo, hallo...

Tânărul paj face semne entuziaste. Un braț îi răspunde grav de sus.

— Spuneai că înoți, întrerupe Ștefan idila asta care îl enervează.

— Da, înot.

— Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte și înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraș să cumpere țigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie.

Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconștienta lui grație. Tânărul paj primește. Un moment, amândoi, drepți în soare ca două spade... S-au aruncat.

Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei și pe urmă din două brațe, bine aruncate, să-l ajungă și să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârșit. Ștefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetinește ritmul, cum se întoarce pe spate să respire și să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câștigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun.

Tânărul paj a ajuns, în fine. Ștefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat.

— A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată.

— Mama?

— Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp.

— Doamna în alb?

— Da.

— De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale?

— Pentru că nu m-ai întrebat.

Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrățișa dacă ar avea timp. Vâslește repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-și scoată tricoul de baie, să se șteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului și îl ajută pe tânărul paj să și-o lege pe a lui.

— Hai!

Îl ia de mână și fuge, fără să privească înapoi. Urcușul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogorește. Totuși, va trebui să fie cât mai repede sus.

— Să ne oprim puțin.

— Nu. Cum te cheamă?

— Marc. Marc Bonneau.

La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri așteaptă. Ștefan o vede, se oprește la doi pași, surprins de întâmpinarea aceasta. Își dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat și îi e rușine în fața femeii acesteia atât de calmă.

— Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea.

— Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Și n-o să beți niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia privește cum sunteți de transpirați.

Îi ia batista din buzunarul mic al cămășii și i-o trece pe frunte.

— Vezi?

Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent și Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau și Renée Rey conversează. Ștefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperți de carte deschisă, fumează.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea.

— Încă puțin, Doamnă Bonneau, termin un capitol și mă duc.

— Oh, copiii din ziua de azi...

Râde toată lumea, afară de Ștefan, care pare preocupat de carte și își arcuiește o sprânceană, semn de atenție și absență.

— Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineață n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace și nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure...

— Ba vă rog să-l lăsați în pace și să nu mi-l necăjiți. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu?

— Fără îndoială, doamnă Bonneau.

O privește drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească și să-și imagineze.

Nu tăinuiește nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenați, clipesc rar și văd bine. Niciun moment de absență, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ștefan, își lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniștită, poate fiindcă se știe apărată: apărată de maturitatea ei, de prezența fiului, de frumusețea ei gravă și stăpânită.

— Îl mai țineți mult pe Marc la joc?

— Până o să terminăm.

— Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de scară?

— Cu tânărul Valeriu.

— Adevărat? Vrei să mă însoțești, domnule Valeriu?

— Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau...

— Ai dreptate. Dar îți dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey?

— Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta.

Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinși de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se știu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriș. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puțin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul țărmului este o înfiorare ce nu se știe bine de unde vine, din foșnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton.

Doamna Bonneau s-a rezemat de Ștefan Valeriu. Nu e mâna care cedează și se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate.

— Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteți foarte frumoasă.

— Și foarte bătrână.

— Poate. Dar foarte frumoasă mai ales.

Lungă tăcere.

— Ei și pe urmă?

— Pe urmă nimic. Asta e tot.

Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi lovește în față și dispare pe urmă la întâia cotitură a șoselei, lăsându-i puțin stingheriți, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversații. Ștefan Valeriu observă acest prim moment de jenă și îl înscrie între victorii.

Marthe Bonneau locuiește la parter, la extremitatea curții. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ștefan îi poate controla fereastra ușor, fără să fie suspectat.

A văzut-o adineauri, după dejun, despărțindu-se de grupul prietenilor de pe terasă și intrând în casă. Se oprise în prag și făcuse un semn celor rămași afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra și a lăsat storurile în jos. O clipă brațele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată.

Ștefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face și ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câțiva pași, bate la ușă scurt și nu așteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce.

— Marc nu e aici?

— Știi bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară?

— Atunci...

— Atunci rămâi, de vreme ce ai venit și ai vrut să vii.

E culcată pe o sofa lângă fereastră și ține în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca și când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui.

— Vino mai aproape și șezi.

Ștefan duce mașinal mâna la guler, ca și cum ar voi să-și dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în fața ei, își amintește de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparație cu înfățișarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colț de păr care îl enervează căzându-i pe frunte și pe care încearcă întruna să-l așeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezența lui un aer de neglijență, ce trebuie să contrasteze urât cu frumusețea ei ordonată și trebuie să-i displacă.

— Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal și ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoți frumos.

— Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva.

Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu ști dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-și rărească vorbele, ezitând. Ea îl privește cu același zâmbet de ocrotire și cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca și cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuiești pentru un nimic ca ăsta“.

— Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ții de urât?

Și pe urmă, către Ștefan:

— Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteți toți trei tineri și asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieții.

I-a cerut să vină cu ea duminică dimineața la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată și poartă o pălărie cu boruri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ștefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanță.

Ștefan Valeriu are deodată – închipuindu-și imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujește acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămășile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă...

Maman que tu es belle, șoptește Marc.

Pentru prima oară, Ștefan o privește cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziș înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănușată, pentru că gestul de a descheia mănușa va avea să fie surprins de orgă și uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această ușoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-și suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor...

Maman que tu es belle.

Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-și mâna pe umărul lui. Cealaltă mână pe umărul lui Ștefan. Pentru simetrie.

Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispitește. E un gust ascuțit de ultragiu.

Se deplasează ușor, imperceptibil spre dreapta, și mâna ei, o clipă descumpănită, cade.

Ștefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii.

— Aveți dreptate, doamnă. E târziu.

S-a ridicat, a stins țigara, a închis cartea și a spus tuturor un politicos și global „noapte bună“.

De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător și a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ți-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin.

De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoțească în oraș sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ștefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile.

— Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – știți? prietenii mei români întâlniți sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aș putea să le telefonez, ar fi ușor. Dar telefon în sălbăticia asta...

Ștefan Valeriu cunoaște de mai de mult puterea acestor impertinențe politicoase. Își spune că până la urmă, ținuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-și pune și a-și scoate mănușile, o indiferență silită când vorbește.

Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă și au ieșit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuție ce se anunța lungă, îl căutase din ochi și încercase să-i facă semn să aștepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-și aprindă pipa, a crezut că-și poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat și, cu un pas foarte leneș, a prins să urce spre pădure, către locul lui obișnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neștiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne și neputând totuși vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuție. Ștefan își alesese pentru a nu înțelege cea mai inocentă expresie a lui.

Își repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori și îi gustă cu răutate toate nuanțele. Râde deschis, fără modestie: a câștigat.

În sfârșit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zărește poate și se îndreaptă spre pădure. Ștefan îi aude rochia care se lovește foșnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el își încleștează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire.

— Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător ați trecut pe aici.

— Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd.

Răspunsul ei este limpede, precis și fără abilitate. Ironia lui Ștefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o ușă, pe care o găsește deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la șah o singură mișcare.

— Mă lași să șed lângă dumneata?

El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun și dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ștefan simte cum și din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădește ținuta ei de veghe de o parte, libertatea și nepăsarea lui de altă parte. Și râde, neștiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă și mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumusețea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază.

— Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteți foarte frumoasă.

— Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este același lucru.

— Bunăoară acum.

— Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine.

Ștefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii și așteaptă.

— Plec mâine și mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu.

— Asta înseamnă?

Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme și nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ștefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeași expresie certă, aceleași linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent.

— Asta înseamnă?

— Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineața, cu cămașa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu știe să-l pronunțe corect, cu tinerețea dumitale decisă și confuză, cu viața dumitale neștiută, cu jurnalele străine pe care le primești de departe, cu scrisorile care-ți vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărți și de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută.

Ștefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găsește atât de liniștită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal și de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece.

— E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu.

Scenă din gară a fost obișnuită, scenă de despărțire într-o gară de munte la sfârșitul unei vacanțe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamații de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie și de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau și toți erau gălăgioși în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalți, parcă puțin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obișnuit. O mângâia pe Nicolle și răspundea precis la întrebări neprecise.

Într-un colț al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey și Ștefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui așteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, și atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă:

— Te așteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc.

Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el și înțeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc“.

„Caraghios!“ hotărăște Ștefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur și suspendat în fața încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deșarte. Și cu acest „caraghios“ decide să încheie un incident amoros, care acum, în absența femeii, i se pare obositor și depărtat.

Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, își aprinde luleaua și se duce să hoinărească.

Seara, după cină, Ștefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se ști neocupat la un ceas pe care până ieri avea obișnuința să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversație? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă și reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ți asculți sunetul pașilor pe pământul ud, să te lovești de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aștepți pe nimeni și să nu vrei nimic.

Cineva a ieșit dintre ierburi și s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui.

— De ce ești trist?

Un moment, Ștefan are intenția de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc“. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui.

— La ce mă întrebi? O știi prea bine.

Ochii femeii strălucesc intens.

— Adevărat?!

Și îi cade în brațe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace și fără experiență. Dar are un moment de bănuială.

— Și doamna Bonneau?

— Doamna Bonneau? N-ai înțeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ți înșel atenția, trebuia să-mi reprim imprudențele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec...

— Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ști, dacă ai ști...

Și îl sărută iar, furtunos și neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopții și partida de belotă s-a terminat.

Dimineața, îl trezește de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închiși, să întârzie în căldura somnului sfârșit și să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmășit cu mirosul ierburilor ude și strigările rare ce se aud de afară.

A fost un somn impetuos, triumfător și complet, sub care avea parcă senzația unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzația izvorului care îl străbate afund.

Această arie intimă de victorie, îl necăjește. Ștefan Valeriu nu se știa suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău.

„Sunt un imbecil!“. Se îmbracă repede, își trage sandalele în picioare, își trece de două ori degetele prin păr și, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineața este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promițătoare.

— Domnule Valeriu!

Chemarea vine de undeva de sus și Ștefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele.

— Bună dimineața, doamnă Rey.

— Nu vii un moment până sus, să-ți iei cartea?

— Ce carte?

— Cartea pe care mi-ai dat-o...

Ștefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soților Rey. Femeia îl așteaptă după ușă, tremurătoare, palidă și în cămașă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ștefan o poartă în brațe până la pat și o aruncă între perne.

— Domnul Rey?

— Plecat.

— Nicolle?

— Plecată.

— Cum?

— Te iubesc. Dacă ai ști... dacă ai ști...

În realitate Reneée nu știe să iubească. Prima ei îmbrățișare este de o stângăcie vădită: nicio reticență sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu țin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruschețea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvășit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios și ilogic.

Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subțiri și fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră și ochii umbriți. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea și nepotrivite. Numai seara, când se face frig și își aruncă pe umeri șalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, își recâștigă grația de plantă, pe care Ștefan i-o observase, cu indiferență dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este și șoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă.

— Renée, ești cea mai goală femeie din lume.

— Vorbești prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală.

— Poate. Nu înțelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol, nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale și femei dezbrăcate. Tu ești o femeie goală.

Renée se încruntă, obosită de această distincție pe care n-o prinde și încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuțite ale feței.

— A fost în familia voastră un tunisian?

— Unul adevărat?

— Da.

— N-a fost niciunul. Dar de ce?

— Știu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu știu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subțire, pielea prea mată și buzele, buzele astea care ard.

— Nu. N-a fost. Așa suntem toate acolo. Poate că e soarele...

Lui Ștefan îi place să-și lipească obrazul de pielea ei și să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos și neaderent, ca frunza palmierilor de casă.

În momentele de liniște, când o lasă din brațele lui, obosită, cu ochii închiși, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală.

Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-și acopere fața cu mâinile, să-și strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea și să se refuze încăpățânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie nerușinată de copil.

După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineață pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicație, într-o perfectă ținută de soție virtuoasă.

— Doamnă Rey, îi șoptise Ștefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraș în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac și întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da?

— Nu.

Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicații, ea îi vorbise stupid despre remușcările ei, despre îndatoririle ei... Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte, să vină la el în cameră, să-i cadă în brațe, să-și scoată rochia cu mișcări de panică și să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel“, cu un glas pasionat, ca și cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică și pierzându-se în brațele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin ușa rămasă întredeschisă, se auzeau pașii celor ce treceau pe culoar.

Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină și a venit, odaie cu pereții albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soțului ultragiat“ ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée își acoperă fața și spune cu o intonație, care nu este a ei:

— O, nu merit un bărbat ca el.

Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.

Întâmplarea a fost observată sau nu? Și una și alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă și patetică, Ștefan a fost măsurat și leneș.

Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupați, fără ca lucrul să se știe? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbește uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine șah și strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare.

Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ștefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent.

— De ce Nicolle? De ce?

Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viață, nici măcar să plângă“.

Ciudat omul ăsta, gândește Ștefan, privindu-l cum își pregătește îndelung deplasările pieselor la șah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală și pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpățânată, monotonă, fără subînțelesuri, fără preocupări.

A fost într-o seară în oraș un spectacol de operetă și s-au dus cu toții. Se înțeleseseră de dimineață să facă o „seară mondenă“: rochii lungi și haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aștepte vaporașul, apariția lui Marcel Rey, între rochii de mătase și smochinguri, a fost penibilă în redingota, care-i sluțea silueta de om tânăr și cu pălărie de pluș prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată și lui Ștefan i-a fost rușine de propria lui eleganță, atât de ieftină și atât de triumfătoare.

Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt.

— Imposibil să-l dezvăț de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée.

— De ce să mă dezveți? M-am deprins așa: pe umărul ăsta port pușca.

— Pușca! Se miră speriat domnul Vincent.

— Da, în zori și seara, când fac turul unei plantații la Djedaida.

Djedaida! De câte ori n-a încercat Ștefan Valeriu să-și imagineze viața aspră de acolo, în familia lor de coloniști vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verișoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris și au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toții acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopțile de veghe vara, în așteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie și albește coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună...

— O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândește-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieșim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées...

— Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră.

— Pentru ce spui asta?

— Pentru nimic.

Odette Mignon are 18 ani, poartă o beretă albastră pusă oblic pe ceafă, o rochie sportivă strânsă cu o centură de piele și în picioare sandale albe, fără ciorapi.

Ștefan a cunoscut-o într-o seară, pe terasa pensiunii când, în timp ce prietenii lui jucau în cerc cu un inel și o sfoară, ea privea deoparte, cum se făcea noapte pe lac.

— Nu joci cu noi?

— Ba joc.

A intrat în cerc, și a jucat cu bună voie, cântând cu toată lumea, când trebuia.

Il courre, il courre le furet

Le furet des bois joli...

Inelul trecea din mână în mână, pe ascuns, și jucătorul din mijloc trebuia să ghicească cine anume îl avea, ceea ce îi obliga pe ceilalți să-l schimbe repede de la unul la altul, sau să simuleze că îl schimbă. Renée Rey, lângă Ștefan, avea ocazia legală de a-i strânge mâna tare, lucru care l-a făcut pe el de câteva ori, să se lase prins, ca să poată ieși din cerc și mai târziu să se poată așeza lângă Odette, care juca serios, cu bună credință, sportiv, fără alte strângeri de mână decât cele strict necesare jocului.

A plouat toată ziua și numai pe seară, în timpul cinei, pe la șapte, s-a luminat puțin dinspre dreapta lacului. Pe ferestrele sufrageriei se vedeau, departe, munții luminați violet, cu văpăi de apus.

— Curcubeul! a strigat cineva și toată lumea a sărit de la masă, domnul Vincent cu șervetul la gât, Renée gălăgioasă, copiii uluiți, toți alergând spre terasă, de unde minunea se vedea mai bine: un curcubeu imens, încununând toată valea și colorând tot lacul într-un albastru serafic.

N-a rămas la locul lui decât Ștefan Valeriu, continuând liniștit să mănânce – și într-alt colț al sufrageriei, Odette Mignon, la fel de insensibilă.

— Nu ești curioasă să vezi curcubeul?

— Nu.

— Trebuie să fie totuși foarte frumos.

— Foarte frumos – și puțin trivial.

„Eu n-aș fi găsit vorba asta“ se gândește Ștefan, adresându-i fetei un salut de aprobare, cu admirația dezinteresată cu care un înaintaș de la foot-ball l-ar saluta pe coechipierul care a marcat un punct frumos.

Dacă ar fi izbutit să o facă fără ostentație, Ștefan nu s-ar fi așezat în automobil lângă Renée Rey. Dar a fost inevitabil.

E un autocar de excursie, cu bănci paralele de câte trei locuri. La dreapta lui Ștefan, Renée, la stânga Odette. Domnul Rey stă tocmai în față, lângă șofeur, cu un ghid în mână și dă, cu glas tare, informațiuni geografico-istorice.

— Atenție, Le Col de la Caussade! Atenție, Pont du Query! 1816 m înălțime. Ba, pardon, 1716...

Uneori oprește motorul, ca să ia o fotografie sau să turneze câțiva metri de film. Cum n-a răsărit încă soarele și este foarte frig, s-au acoperit cu pături, prilej pentru Renée să prindă mâna lui Ștefan și să i-o strângă patetic, în timp ce la stânga lui, Odette și le agita pe ale ei, libere, vii în aerul acesta rece de la cinci dimineața, ca să arate departe un plop, sau un vârf de munte sau pe lac, o pânză de pescar. Pe Ștefan îl deprimă adânc, disproporționat, mâna asta prizonieră și i se pare că, dacă ar avea curajul să o rupă din strânsoare, ar fi dintr-o dată fericit. Simte brațul femeii greu, moale, adormit încă, și senzația este de alcov, i se pare obscenă în acest început de dimineață, pur, vibrând de lumină și sonoritate.

— Nu mă mai iubești.

— O, ba da, ba da (și dacă n-ar ști că e inutil, i-ar spune că acuma e vorba de altceva și că ea confundă stupid lucrurile deosebite, foarte străine unul de altul).

S-au oprit spre prânz la o mânăstire de munte aproape de Grenoble – o chartreusă – și au făcut o vizită obligatorie prin chilii, bibliotecă și capelă, conduși de un ghid, care anunță obiectiv: aici a zăcut trei ani la rând Sfântul Bruno, aici e un vitraliu din secolul al XIII-lea, aici a dormit o noapte Papa, când a trecut munții spre Avignon...

Renée părea foarte interesată de explicații și întârzia în urma grupului, atârnată de brațul lui Ștefan, căruia îi cerea lămuriri suplimentare, pentru ca pe urmă, ascunsă după o ușă sau la ocolul unei galerii, să-l poată săruta prin surprindere.

Într-o chilie, Ștefan a surprins-o pipăind scândurile patului și s-a gândit atunci, cu răutate, că în momentul acela ea reflectă probabil, cât de incomod s-ar fi făcut acolo dragoste.

Abia la Grenoble, el a izbutit să evadeze din grup, fericit de libertatea asta nesperată de a se plimba de unul singur pe străzile unui oraș necunoscut, unde nu era știut de nimeni și nu știa pe nimeni. În trecere pe lângă vitrinele magazinelor, întorcea capul să se privească reflectându-se în geamul lor și silueta aceea înaltă i se părea a fi a unui prieten regăsit.

Rămase într-o librărie să răsfoiască reviste și cărți noi, toate apărute în aceste două luni de când el dispăruse din lume și ceru cu lăcomie informații nenumărate librarului, uluit de acest client, care nu cumpăra nimic și voia să știe totul.

Era cât pe aci să nu o bage în seamă pe Odette Mignon, venită și ea după cumpărături și surprinsă că-l găsește acolo.

— Dacă vrei să-mi faci o bucurie lasă-mă să-ți aleg eu o carte. Și lasă-mă să ți-o dăruiesc eu. Uite, asta de exemplu.

Întinzându-i cartea, el avu sentimentul că gestul acesta de a dărui ceva, șterge dintr-o dată amintirea acelei dimineți penibile și o răscumpără.

Domnul Rey a bătut în perete în sufragerie, un afiș scris cu litere mari de mână:

„Astă seară un singur și mare spectacol de cinematograf, pe terasa pensiunii. În program, filme de scurt metraj, absolut inedite“.

Într-adevăr, i-au sosit de la Paris filmele pe care le trimisese acolo pentru developat – toate excursiile, toate plimbările mari pe lac, unele după amiezi pe terasă... Sunt o mulțime de scene pe care le-au uitat și pe care le credeau trecute definitiv și care continuă totuși să existe în lada asta de lemn, venită cu poșta.

Au cu toții trac, ca înaintea unui debut și își petrec timpul până seara, în discuții enervate, nerăbdători.

— Să vezi ce frumos are să fie! Numai să fie clar. Ții minte ceaiul pe covertă, când am făcut turul lacului? Grozav aș vrea să știu cum a ieșit. Să vezi ce frumos, să vezi.

Ceilalți vizitatori din pensiune, străini de grupul lor, iau și ei parte la nerăbdarea generală, căci toată lumea e invitată la spectacol, un fel de premieră de gală a regiunii.

Până să se facă întuneric, domnul Rey fixează pânza și pune aparatul de proiecție la punct, iar Renée, amfitrioană, indică locurile tuturor, păstrându-l pe Ștefan lângă ea, după ce pe Odette a plasat-o întâmplător la un colț opus, cu domnul Vincent și Nicolle.

Primii metri de film sunt primiți cu aclamații, fiecare recunoscându-se pe pânză și salutându-se – cucoanele cu strigăte scurte de entuziasm (vai! dragă! uite! nu! asta nu!) bărbații cu un surâs de vanitate ușoară sau – domnul Vincent de exemplu – cu o explozie de râs, care ar spune parcă, la fiecare nouă apariție pe ecran: „ei, da știi că asta e bună“.

Ștefan se recunoaște cu greu în imaginea lui după pânză, ireală, imposibilă parcă, fiindcă i se pare nefiresc, ca în timp ce el stă acolo, în grădină, nemișcat pe scaunul alb de nuiele, cineva care este tot el, să umble, să râdă, liber, mai liber parcă decât el însuși, scăpat de sub controlul lui pe totdeauna.

Iat-o pe Marthe Bonneau, într-o barcă, iată-l pe Marc alergând pe o alee nu se știe după cine, iat-o iar pe Marthe regală, cinematografică, etern frumoasă...

Scena se schimbă din nou: plimbarea la Lovagy („Ții minte, Ștefan, era a doua zi după ce ne-am cunoscut“).

Dar de ce pe pânză Renée îl ține într-una de braț? De ce acum i se razimă de umăr? De unde aerul acesta tandru, pe care nu îl ține minte? Nu. E imposibil. N-a fost așa. Nu putea să fie așa. Erau străini. El îi vorbea respectuos. Ea îi răspundea rece. Totul e de nerecunoscut pe pânză; totul e altfel, mai animat, mai cald, mai intim.

Cu cât filmele se schimbă – alte scene, alte plimbări – cu atât gesturile femeii de pe ecran devin mai îndrăznețe, aerul lor, al amândurora, mai complice și toate imaginile acestea repezi, fără să aibă nimic flagrant, păstrează un accent de intimitate exagerată. Este ceva adulterin în toate aceste poze și nici măcar n-ar ști să spună ce. Poate privirea despletită a lui Renée, poate absența continuă a soțului ei, care nu se află în nicio parte a filmului, ocupat cum era totdeauna să turneze.

Lui Ștefan i se pare că se râde mai puțin în jurul lui, sau poate mai tare, în orice caz semnificativ, jenat, ca și cum toată lumea ar fi înțeles.

— Marcel, să terminăm. Putem continua mâine seară. E târziu acum.

— Dar de ce, dragă Renée? E numai unsprezece și toată lumea se amuză. Nu, doamnelor și domnilor? Și pe urmă, n-am proiectat nici jumătate. Uite, scena asta de exemplu. Ții minte, în cartierul vechi, când eu rămăsesem în urmă să cumpăr timbre...

— Marcel, te rog...

— ...și tu o luaseși înainte cu domnul Valeriu. Uite, v-am fotografiat până ce ați trecut de colț.

Știe? Dacă da, atunci de ce este atât de calm? Dacă nu, de ce insistă să explice fiecare pasagiu și să dea lămuriri penibile, pe care nu i le cere nimeni.

Ștefan Valeriu nu mai înțelege nimic. Îi e teamă să ridice privirea și uneori, când simte doi ochi îndreptați asupră-i, tresare încurcat. Numai privirea lui Odette Mignon îl caută, ca totdeauna, limpede și fără ascunzișuri. Cel puțin ea nu va bănui nimic.

Cum se simplifică lucrurile, când dimineața, pe lac, Ștefan se întinde pe fundul bărcii lui, lăsată în voia apei, cu lopețile libere! Cum se îndepărtează și cad neliniștite de sus, din pensiune, micile drame de acolo, obositoarele eroine!

Numai Odette Mignon, tovarășă de vâslit și înot, goală, bronzată și camaradă ca un nou Marc Bonneau, întrerupe la proră, cercul albastru, pe care Ștefan îl urmărește între munții din dreapta și stânga.

— Doamna Rey este de mult amanta d-tale?

— Amantă?

— Da. Întreb adică dacă vă culcați de multă vreme împreună?

Preciziunea întrebării nu mai permite niciun răspuns. De altfel, Odette nici nu pare să-l aștepte.

— O, în privința asta, filmele documentare ale domnului Rey, au fost adevărat documentare. M-au încântat. Dacă n-ai fi făcut un cap atât de urâcios, ieri seară, te-aș fi luat tovarăș și am fi făcut o excelentă partidă de observații.

— Te rog să crezi, au fost câteva minute de-a dreptul incomode.

— Știu. Bănuiesc mai mult, pentru că personal nu puteam face altceva decât să mă amuz. Cred că exagerai și exagerezi încă. N-a băgat nimeni de seamă.

— Crezi?

— Sunt sigură. Nu erau pe pânză decât nuanțe: niciun fapt. Niciun sărut de exemplu sau altceva la fel de incontestabil. Și nu e niciunul din amicii noștri de sus, capabil să înțeleagă ceva dintr-o nuanță. Oameni obișnuiți să se uite la curcubeie...

— Dar domnul Rey?

— Mister. Mă intrigă în așa hal încât dacă aș ști ce îmi răspunde, m-aș duce imediat, uite așa cum mă vezi, în costum de baie, udă și ciufulită, m-aș duce să-l întreb. E un om tare sau e un dobitoc.

— Câți ani ai, Odette?

— M-ai mai întrebat odată. Optsprezece.

— Ești foarte inteligentă și știi o mulțime de lucruri.

— Sunt virgină. Asta mă ajută să fiu inteligentă. Și pe urmă, am trăit multă vreme singură. Părinții mei s-au divorțat, când eu aveam doisprezece ani. Mama e și astăzi tânără. Tata e bogat și ambițios. Și ea și el au continuat să iubească și să încerce, fiecare de partea lui. Amândoi mi-au făcut prietenește confidențe. Așa cum se puteau face unei fetițe repede crescută și care nu-i plictisea cu nimic. Am învățat de la ei tot ce știu: cred că uneori am izbutit să le dau în schimb sfaturi utile. Tatei, când îi trebuia o cravată nouă, la început de amor; mamei, când viața i se părea sfârșită, din cauza unui dobitoc care o lăsa.

— Ești un băiat, Odette.

— Dacă vrei dumneata...

— Un băiat cu bască albastră, cu rochii albe, cu sandale de lemn, cu părul blond, cu pumnii mici și cu ochi vineți. Dă-mi mâna și lasă-mă să ți-o scutur băiețește. Puțin mai urâtă să fi fost, ți-aș fi dat o pereche de bocanci să-i încalți, te-aș fi învățat să fumezi pipă și am fi plecat pe munți, să dormim noaptea în cabane, pe câte un pat de lemn tare, departe de amor, de leșinuri și de complicații psihologice.

Renée Rey e bolnavă. Storurile ferestrelor ei au rămas toată ziua trase în jos. La prânz a lipsit, iar domnul Rey care a coborât numai cu Nicolle, a dejunat sumbru și cu poftă.

— E un călău, a spus cineva, o cucoană din pensiune.

— E un om simplu, a gândit Odette.

Pe seară a venit doctorul, pe care Renée n-a vrut să-l primească, dar pe care bărbatul ei l-a introdus autoritar în casă.

— Trebuie să știu ce are.

„Nu are nimic“ a fost răspunsul doctorului la plecare și asta aproape l-a înfuriat pe domnul Rey, care se plimba întunecat și cu pași mari în curte.

— Dar de vreme ce nu are nimic, n-ar trebui să-ți faci atâta sânge rău, a observat cu inocență Odette.

— Nu are nimic, dar e palidă, nu are nimic, dar nu mănâncă, nu are nimic, dar leșină. Pentru o nevastă de fermier, este o boală prea subtilă, domnișoară. Noi acolo, suntem sănătoși sau zăcem, ne ținem pe picioare sau cădem. Suntem zdraveni de-a binelea sau bolnavi de-a binelea.

Puțin după plecarea doctorului, în timp ce Odette asculta pe terasă explicațiile domnului Rey, o servitoare îl căută pe Ștefan Valeriu.

— Doamna Rey vă roagă să veniți neapărat sus.

A găsit-o goală, trântită de-a curmezișul celor două paturi conjugale, foarte palidă, dar cu ochii strălucind de febră. Lumina de amurg, mai scăzută din cauza perdelelor grele, ce acopereau complet ferestrele, îi mărea paloarea și arunca pe perne mari pete de umbră.

— Ești bolnavă?

— Nu, te iubesc.

— Dragă Renée, e foarte frumos, dar este acuma timpul să mi-o spui? Acum când bărbatul tău, alarmat, poate veni din moment în moment sus? Când toată pensiunea are ochii ațintiți spre ferestrele tale de pacientă?

— N-ai să înțelegi niciodată nimic. Pune mâna pe mine și vezi cât ard. Sărută-mă și vezi cum te-am așteptat. Bărbatul meu... lumea... tu rămâi aici.

Avea o înclinare rugătoare a trupului, care i-l deschidea parcă până în cele mai obscure intimități, până în cele mai surde rădăcini de viață. Dacă s-ar fi apropiat de ea, el avea sentimentul că i-ar fi simțit buzele arse, nu pulpele lucioase de arabă, ci aorta zvâcnind de prea mult sânge, vinele deschise să-l primească, inima ca o rană.

Ezită un sfert de secundă și, în tumultul care îl târa spre femeia dinaintea lui, gândul că în clipa aceea se decide ceva definitiv, se ridică în el ca un strigăt și îl făcu să se întoarcă subit, să deschidă ușa, să o trântească după el și să alerge pe scări eliberat.

La cină, Odette a găsit în sufragerie, pe masa ei, o telegramă. A deschis-o și a citit-o fără grabă.

— E de la tata. Trece poimâine în zori, cu un automobil, să mă ia. Plecăm la Antibes.

— Îl așteptai?

— Nu. Dar are asemenea lovituri de teatru și știe că îmi plac.

Odette e sus, în camera ei, unde s-a urcat îndată după masa de seară, să scrie câteva scrisori și să-și pună lucrurile în ordine.

— Vreau să fiu liberă mâine toată ziua și e mai bine să mă pregătesc de astăzi de plecare. Tatei nu-i place să aștepte. Noapte bună.

— Noapte bună. Eu mai rămân. Dar, dacă vrei, mai târziu, când m-oi duce la culcare, am să-ți bat în ușă să mai schimbăm câteva cuvinte.

— Bucuroasă.

Ștefan n-a fost de multă vreme singur noaptea pe terasă. Poate de la plecarea Marthei Bonneau, când nimic din istoria asta lungă de amor nu se întâmplase.

„Ce bine trebuie să fi fost atunci“ încearcă el să-și aducă aminte și își privește în întuneric jarul pipei cum se aprinde și se stinge ritmat, ca o bătaie de inimă.

Ar fi fericit să poată uita tot ce s-a întâmplat de atunci și să-și reducă memoria la noaptea asta învăluitoare și la punctul de foc al pipei lui.

Ce păcat că nu plouă. Ar sta așa, cu gâtul gol, cu capul descoperit, cu mânecile suflecate, ar sta în ploaie, rezemat de un trunchi de copac și ar lăsa să-i treacă șiroaie de apă prin păr, pe frunte, pe obraji, până ce s-ar simți, odată cu ierburile din jur, făcând parte din noaptea pământului, din insensibilitatea ei totală, pentru totdeauna scăpat de scrupule și mustrări, scăpat de obsesia ferestrelor surd luminate, acolo sus, unde femeia aceea patetică arde de un amor excesiv.

Dar nu plouă, n-are să plouă și noaptea e insuportabil de frumoasă cu lacul ăsta teatral, cu lună plină, cu stelele reflectate în apă, cu munții argintați.

„Nu plouă niciodată la timp“, observă cu ciudă Ștefan și se duce să se culce, bucuros oricum că în drum va întârzia un sfert de ceas în camera Odettei, să stea de vorbă cu ea, despre felurite nimicuri.

Dar la prima lui bătaie în ușă nu răspunde nimeni.

— Odette!

E lumină totuși și o aude deslușit cum respiră, cu răsuflarea comprimată, dincolo de ușă.

— Ce e copilăria asta, Odette? De ce nu răspunzi?

— A, dumneata erai? Bună seara.

— Bună seara. Veneam să mai stăm de vorbă.

— O, e târziu acum. Nu te supăra: mi-e somn.

— Nu mă supăr deloc, dar deschide să-ți strâng mâna.

Câteva secunde, Ștefan așteaptă, neștiind dacă întâmplarea asta îl distrează sau îl supără.

— Ascultă, Odette. De astă dată vorbesc foarte serios: dacă e ceva care te împiedică să mă vezi, spune-mi-o și mă duc. Dar dacă nu e nimic, deschide un moment. Țin doar să-ți spun bună seara și mă duc la culcare, sunt și eu obosit.

— Nu e nimic, absolut nimic, dar nu pot să deschid ușa.

— De ce?

— Uite așa.

— Te previn că nu plec de aici până nu-mi dai o explicație ca lumea sau până ce nu deschizi.

Fata nu mai răspunde nimic, dar Ștefan o vede parcă dincolo de ușă, supărată, cu pumnii strânși și cu buza de jos căzută, surâs necăjit pe care îl are ori de câte ori, într-o ceartă, se simte dezarmată.

— Să știi că aștept. Uite mi-am aprins pipa, m-am rezemat bine de zid, mi-am pus mâinile în buzunar și aștept. Până la unu, până la două, până dimineața.

Odette a stins lumina. S-a culcat probabil și ascultă din pat, foarte atentă, să afle dacă el a plecat sau nu. Uneori, cu voce scăzută, rugătoare, de copil supărat, șoptește luptându-se cu somnul:

— Ștefan, du-te la culcare. Ștefan, e târziu. Ștefan, ai să fii obosit mâine...

E rândul lui să nu mai răspundă, încruntat și ursuz, decis să nu plece de acolo, deși știe bine că ușa n-are să se mai deschidă în noaptea asta.

Ștefan Valeriu a plecat din zori și nu s-a întors decât seara târziu, după cină. A umblat prin câteva sate vecine, a fumat enorm și a stat de vorbă foarte serios, cu câțiva țărani întâlniți, despre recoltă și despre vreme.

„Poate că nu e frumos să fug“ s-a gândit de câteva ori pe drum, dar ferestrele misterios închise ale lui Renée Rey îi încurajau, de departe, evaziunea.

— E mai bine, e mult mai bine așa.

Cât despre această Odette, poate n-ar fi fost rău s-o ia de urechi și să-i spună că gluma ei de ieri seara a fost o ispravă de copil arțăgos, care nu i-a plăcut deloc.

Întors la pensiune, îi pare foarte bine că e târziu, că sala de mâncare e deșartă și că toată lumea s-a culcat. Lumină scăzută la ferestrele soților Rey, întuneric la Odette Mignon.

— Cu atât mai bine.

Totuși, ar fi trebuit să-i spună drum bun. Mâine, înainte de a se face zi, ea va fi plecată și desigur n-are s-o mai vadă niciodată.

— Era drăguță uneori...

Și, urcând spre camera lui, râde dându-și seama că cu acest „era“ a și încheiat episodul fetiței aceleia frumoasă, puțin într-o ureche și cu ochi vineți.

E obosit ca un hamal și cu fiecare treaptă suită, i se pare că se apropie de o fericire fără pereche: să-și scoată bocancii, să-și întindă brațele goale, să cadă pe așternutul rece al patului.

Mai sunt șase pași, mai sunt doi, nu mai e niciunul. Se lasă greu pe clanța ușii lui, apasă, deschide, intră – totul cu o voluptate înceată de pribeag ajuns la țintă – și întoarce butonul lămpii.

— Bună seara, Odette.

De ce n-a tresărit? Logic, firesc, necesar, ar fi fost să tresară. Cel puțin atât: să tresară. O găsește la ora asta, la el în cameră, în patul lui, goală, calmă, familiară, și în ceea ce ar trebui să fie o imensă stupoare, în ceea ce ar trebui să fi o gălăgioasă explozie, el nu găsește să-i spună nimic altceva, decât atât:

— Bună seara, Odette.

— Bună seara, Ștefan.

Se apropie de ea, o sărută pe amândoi obrajii, îi mângâie genunchii rotunzi și pe urmă își scoate din spinare sacul de munte.

— Știi, sunt tare obosit. Am umblat enorm astăzi. Mă aștepți de mult?

— Da. De vreo două ceasuri.

— Și nu ți-a fost urât?

— Nu. Am stins lumina, m-am dezbrăcat și m-am întins în pat. Se vede frumos de aici, spre pădure.

El continuă să se dezbrace, fără grabă, neînfiorat.

— Lucruri noi în pensiune?

— Nimic. Doamna Rey n-a coborât nici astăzi, domnul Rey a întrebat de dumneata. Pe seară, eu mi-am luat rămas bun de la toți și m-am dus să-mi încui valizele. Mi-am lăsat numai rochia de voiaj pe deasupra și uite, uite cum te-ai așezat pe ea.

— Iartă-mă. Să sting lumina?

S-a oprit gol, în fața patului, calm, fără emoție, fără pudoare, prieten cu trupul ei gol, pe care parcă l-ar cunoaște de mult.

— Da, stinge.

Se îmbrățișează tăcuți, ea pierzându-i-se toată în brațe, el acoperind-o din creștet până la glezne, bucuros că trupul acesta delicat și robust nu tremură și nu e grăbit. Îi simte sânii calmi, îi aude bătaia inimii regulată, îi ascultă răsuflarea odihnită. Pulpele fetei se deschid ca două aripi, docile, dar cu ceva hotărât în mișcarea lor.

E un corp ascultător și atent, care îl urmează pe al lui cu încredere, răspunzând înclinărilor lui, precis, ca la atingerea unor clape de pian. Nu se caută în întuneric unul pe altul, nu se pierd, nu-și vorbesc: totul e armonios ca o creștere comună de două tulpini.

Și țipătul Odettei, un singur țipăt, de durere, de triumf, de libertate, nu o sperie nici pe ea, nici pe el, curat cum e, ascuțit, înalt, mergând pe fereastra deschisă spre pădure, să se piardă între copaci, ca să deștepte o veveriță sau ca să se întâlnească în aer cu țipătul de departe al unei pisici sălbatice, la fel de liber.

— Plângi, Odette?

Nu, nu plânge. Este numai mai caldă, și trupul ei rănit se înclină mai mult pe al lui, tot fermă, tot decisă, dar cu umerii puțin mai grei și cu mâinile învinse pe perne.

— Ți-e somn, Odette?

Nu, nu-i e somn. N-a fost niciodată mai trează, n-a fost niciodată mai puțin amețită, nu și-a dat niciodată mai bine seama de tot ceea ce se întâmplă. Uite, asta e mâna ta, ăsta e genunchiul meu, asta e gura ta aspră, aici e urechea mea pe care o săruți fără să mă înfiori, ăsta e omoplatul tău prea lat, aici e încheietura mâinii mele și dincolo, uite, sunt zorii care vin...

Curând dinspre Serrier se va auzi apropiindu-se un zgomot de automobil. Va trebui să plece, răspunzând claxonului care o va chema de jos, de pe șosea.

De ce nu plânge, de ce nu-i cere s-o oprească aici, de ce nu se strânge mai febril, de ce rămâne lângă el egală și de ce îl iubește ca pentru o eternitate, nu ca pentru un ceas?

Odette Mignon e în prag, cu aceeași rochie albă, cu aceeași bască albastră din prima zi, gata de plecare și cu geanta de călătorie în mână.

— Rămâi cu bine, Ștefan.

S-a oprit în prag.

— Odette.

— Da.

— Spune-mi acum de ce n-ai deschis aseară?

Ea se gândește puțin.

— Nu știu, Ștefan, zău că nu știu.

Septembrie a venit frumos, cu lumini obosite. Pe lac, bărcile s-au rărit, pânzele s-au strâns, vaporașele albe trec mai puțin. Un aviz anunță la ponton că s-a suprimat cursa de seară de la 8,27.

În fiecare zi, se oblonesc alte ferestre ale pensiunii: pleacă lumea.

Mâine dimineață, fereastra asta, care astăzi râde în soare, cu perdele albe fluturând, se va mai deschide? Și cea de lângă ea? Și cea de deasupra ei?

Se închid pe rând, cum s-ar stinge niște lumini.

Renée Rey a coborât de câteva zile și s-a plimbat după masă, pe la ceasurile două, în soare, singură sau cu domnul Rey, care o purta la brațul lui, fără un cuvânt. Uneori se oprește să mângâie câinele casei, un câine ciobănesc, imens și lățos. E mult mai palidă, pare mai înaltă și când o privește cineva, are un zâmbet de convalescentă.

Cu Ștefan Valeriu a schimbat câteva vorbe obișnuite, nu cu mai multă tristețe, decât le-a vorbit celorlalți.

— E așa de bine afară și era așa de urât acolo sus. Mi-e dor de soarele de la noi.

E vorba să plece într-o zi sau două. Au scris la Marsilia să întrebe cum e vremea, Renée având nevoie de o traversare calmă.

Seara, ea rămâne pe terasă, întinsă în șezlong, iar domnul Rey și Ștefan joacă șah. Ca în primele zile.

Când se înnoptează de-a binelea, se văd departe, mult dincolo de lac, luminile gării și pe la doisprezece, trenul care trece spre Paris, ca un șarpe articulat și fosforescent.

Se opresc în mijlocul jocului și îl petrec cu privirea, până departe.

— E o viață aspră aceea pe care o ducem noi, vorbește din senin domnul Rey. N-o regret și nu aș schimba-o. Dar e aspră. Sunt sigur că Renée are lacrimi în ochi privind ca noi trecerea trenului ăstuia, în care ea n-are să se mai suie, decât cine știe după câți ani. Poate niciodată. Eu nu mă sperii de asta, dar, vezi, e ceva în mine, un fel de necaz care mă pune pe gânduri. Are să treacă, știu. Are să-i treacă și ei. Munca acoperă toate astea. Soarele, plantațiile, deșertul, vânturile de noapte, arabii... Dar ar trebui să înțelegi cât de deosebite sunt lucrurile aici, cât de ușor te prind și cum o femeie mai ales nu le poate rezista...

A uitat de partidă și vorbește potolit, cu dunga dintre ochi adâncită. Pe urmă, se ridică dintr-o dată:

— Eu mă duc sus să fac bagajele. Plecăm mâine. Dumneata rămâi cu Renée, până mă întorc.

Ștefan se îndreaptă spre terasă, unde șalul doamnei Rey se vede stins în întuneric.

— Domnul Rey e sus și m-a rugat să-ți țin de urât. Îmi dai voie?

— Desigur.

— Se pare că plecați mâine.

— Nu știam, dar e cu atât mai bine.

El se așează în iarbă și rămâne o bună bucată de vreme tăcut, ascultând respirația femeii de lângă el. A văzut un licurici, l-a cules, l-a ținut în palmă, ca să bage de seamă cum își stinge viermele felinarul din cap, dar ea i l-a cerut și și l-a pus în păr. În întuneric, punctul acesta de foc, pare o enormă piatră de pieptene, luminând în jur slab, dar destul pentru a-i încununa capul cu o linie albă.

Totul pare deplin pacificat, în momentul în care Renée izbucnește în plâns, un plâns bun și prietenos, pe care el îl ajută, mângâind mâinile femeii și primindu-l fără ostilitate, ca pe o ploaie.

— Tu mai rămâi mult, Ștefan?

— Nu știu bine. Aștept o veste din țară. Poate o săptămână. Poate mai mult.

— Nu te superi că plâng?

— De ce Renée? E noapte. Nu te vede nimeni. Și cineva tot trebuia să plângă pentru noi toți.

Zilele trec deșarte fără fapte noi, lăsând în urma lor o impresie de casă nelocuită, fără mobilă și cu odăile răsunând de pașii trecătorului singuratic.

Lumina de dimineață e crudă ca albușul de ou, lumina de seară e caldă că globul de porțelan al lămpilor cu petrol.

A venit din Marsilia, o fotografie a familiei Rey, trimisă în ajunul îmbarcării, cu salutări prietenești. Ștefan a pus-o în rama oglinzii și se gândește ca, la plecare, s-o lase acolo.

A mai venit o scrisoare pentru Odette Mignon și proprietăreasa i-a dat-o lui, pentru că nu știe la ce adresă s-o trimeată mai departe. Nu știe nici el. E ciudat că Odette nu i-a spus nimic în privința asta, e mai ciudat că el n-a întrebat-o.

În odaia ei, s-au găsit câteva lucruri uitate, o broderie, o carte, o eșarfă, trei-patru fotografii de amator. Se vede în ele o Odette zăpăcită, cu rochiile agitate în vânt, cu bereta albastră pusă strâmb, cu mâinile aruncate în aer, după nu se știe ce minge imaginară.

„A trecut ca o fată întâlnită într-un tramvai“ spune Ștefan, privind, pe fereastră, spre lacul pustiu, pe care o barcă cu pânză aleargă grăbit, ca o pasăre alarmată. Lângă ponton se văd câțiva pescăruși, zburând jos, lovind cu pieptul suprafața apei și ridicându-se pe urmă înalt, dezorientați.

Se aud pe scări pașii morocănoși ai Anetei, servitoarea șchioapă, care face înainte de a se însera, ocolul camerelor, să vadă dacă totul este în ordine.

— A întrebat Madam’ Bernard dacă nu vreți să vă facem foc. S-a lăsat frig și zice că la noapte are să plouă.