Femeia fântânii

 

Vara a venit din nou.

Bunul Dumnezeu acoperise masa sa mare cu o fața de masă aurie și spusese: Copii — veniți la masă!

Tatăl și mama erau de dimineața până-n seară afară pe câmp la seceratul grâului și se trudau și se aplecau, de le curgea sudoarea în arșița soarelui de pe frunte — ei voiseră din toată inima ca Hanno lor și chiar Maio a lor și Lisa lor, să mănânce în curând noua și buna lor pâine.

Bătrâna bunică însă, care ședea acasă în umbră, avea și ea osteneala și necazul ei, căci ea trebuia să păzească copiii.

Și aceasta nu era ceva așa de ușor. Bine înțeles, Maio însăși putea să ajute. Ea lăsa dimineața să iasă găinile din coteț ca sa le arunce grăunțe, dădea purceilor făină cu apă și avea grijă să nu ardă fasoalele albe, până ce mama și tata se întorceau obosiți și flămânzi de la câmp; da și atuncea ea aducea vițeilor iarbă din grădină, de după șură, de la fântână, unde sunt merele cele galbene.

Numai Hanno, nebunaticul Hanno de bine însă, dacă n-ar putea merge, apoi l-ar conduce de mânuță ca și pe mica Liso sau l-ar legăna în capac, dar așa — cine naiba era în stare să-l păzească? Se furișa ca o nevăstuică sub poartă în șură și căuta ouă, sau ședea în grajd la cai, mânându-i cu cozile lor lungi și era cea mai mare fericire că aceștia erau mai cuminți decât el, căci alt-fel, l-ar fi făcut praf.

Cel mai rău era însă, când Hanno fugea pe stradă la băieții năzdrăvani. Degeaba încuia bunica portița de la uliță; ca vântul era sub poarta afară; apoi — dă Doamne bine — bunico, — până când îl vezi pe Hanno iarăși!

Ce nu mai iscodeau băieții!

Ei fugeau desculți la pârâu, băgau picioarele in cel mai mare noroiu și-și făceau cizmulițe, apoi se bălăciau in pârâu încoace și încolo. Până când apa îi spăla de tot, apoi plângeau și boceau că li s-au rupt ghetele. Dar bătăile pe care le primeau de la șăgalnicul lor tată! Fugiau ca îndrăciți după grădini, urcau peste gardul puțin înalt și fugiau în șură, se suiau pe bârnă și săriau jos în arie, pe paiele de mazăre. Într-adevăr, bunul Dumnezeu avea de lucru cu ei până le trimitea în fiecare zi îngerul său păzitor nimeni nu s-ar gândi, că are grijă și de băieții răi.

Dar bine înțeles pentru aceasta e și bunul Dumnezeu.

Cu cea mai mare plăcere însă se jucau băieții la vechea fântână in grădină după șură.

În crăpăturile unor bârne hodorogite de fântână creștea măcrișul sălbatic și galbena păpădie: aici nu stropăiau nici boi și nici cai, aici in fântână era apa bună de băut: in tot satul nu era de găsit una așa de bună. Fântâna era așa de adâncă încât nu se putea vedea aproape de loc apa; când te aplecai însă foarte mult, puteai vedea, cum se oglindea cerul jos in adâncime și bunica povestise că, dacă odată soarele ar sta chiar peste fântână și s-ar oglindi, apoi s-ar putea vedea femeia fântânii, care șade acolo jos în adâncime în vălul ei alb și doarme. — Încă nimeni n-a văzut-o și aceasta era bine, căci bunica spunea: dacă s-ar vedea odată femeia fântânii, ea ar pleca din fântână și totul ar trebui să se usuce.

Da, dar băieți așa de nebunatici, ce le pasă lor de asta? Chiar în ciuda ei au vrut să vadă femeia fântânii. Aceea poate să facă oare ca tot să se usuce?! Ei, asta: mâine dimineață! Nimic nu poate să facă, nimic!

Și se lăsau în găleată jos, făceau gălăgie și țipau, fugeau desculți în alunecoasa albie de fântână încoace și încolo, se apucau de mâini, dansau în jarul fântâni și batjocoreau și cântau:

Femeia fântânii
femeia fântânii
trage-mă în fântână!
Vino cu cârligelul tău
fă din mine o păpușică,
femeia fântânii,
femeia fântânii
trage-mă în fântână!

Și odată aruncase chiar un băiat — dacă nu era chiar Hanno, — o piatră grea înăuntru. De-odată începuse în fântâna să fiarbă și să bolborosească și apa le țâșnea mâniată băieților până-n față. Dar cum au mm fugit! Numai că nu și-au pierdut picioarele — și n-au aruncat nicio privire înapoi.

În acest caz se poate crede cât de bucuroasă era săraca bunică, când a trecut ziua lungă de vară și Hanno, cu oasele întregi pe lață, liniștit ca un îngeraș, frumos acoperit, nu se mai gândea nici la uliță, nici la fugă. Din fericire, cum s-a spus, și bunul Dumnezeu îi ajuta să-i îngrijească, căci altfel cine știe cum ar fi ieșit la capăt.

Odată, într-o după-amiază foarte caldă — tata și mama erau iarăși afară la câmp — bunica ședea cu copiii pe scara casei. Ea le-a făgăduit să le povestească un basm. Șireata bunică! — ea a fost mai înțeleaptă — știa că apoi Hanno nu se putea dezlipi de lângă ea nici cu șapte boi; nu-i trebuia apoi nici cizmulițe de noroi, nici măcriș; nemișcat ședea apoi ca un șoricel și asculta.

Bunica povestea astăzi legenda femeii din fântână.

Cu piciorul legăna pe mica Liso, care dormea în copac. Pe treapta cea mai înaltă ședea Maio și împletea o pălărie de pai și Hanno s-a întins pe bancă înaintea ferestrei de la scară cu mâinile sub cap.

Era o desăvârșită liniște. Cocoșul umbla în curte numai pe degete și soarele lucia prin fereastră, chiar in fața lui Hanno — și el voia să asculte cred că i se auzea numai bătaia inimii.

„Vara, când seara soarele se culcă după deal și se acopere cu plapoma lui rară de vară și spune: Dormiți bine toate — în curând nu mă mai veți vedea, nici nu mai simțesc oasele mele bătrâne —, apoi se urcă femeia fântânii cu vălul alb încet din fântână — ia stropitoarea și merge în grădină să stropească florile.

„E adevărat, e chiar așa, șoptește soarele, care încă luminează fața lui Hanno : dacă vrei să vezi femeia fântânii, ți-o arăt — eu stau acuma chiar deasupra fântânii".

Bunica povestea mai departe, Maio împletea, dar Hanno trecu mâna peste obraz, se sculă pe furiș și se coborî în curte și prin șură în gradină la fântână.

Dar până ce a venit acolo era întuneric de tot în grâdină. La fântână însă stătea o frumoasă, mare femeie cu un văl alb pe cap șt ținea în mână o stropitoare.

„Vii, Hanno", spunea ea, „de mult te-am așteptat, vino, vreau să-ți arăt ceva, vino, băiatul meu”.

Luă pe Hanno de mână și merse cu el in grădină la flori. Acolo ridică stropitoarea și începu să stropească. Forile se întorceau către ea, deschideau gura ca să bea apa cea bună și rece. Erau așa de însetate, săracele; căci toată ziua așa de lungă de vară luminase soarele; în sfârșit erau sătule, dădeau din cap și spuneau: Mulțumim!, și trandafirul care fusese acuma în oraș, spunea: Sărut mâna doamnă !

Femeia fântânii merse cu Hanno prin toată grădina să stropească și stropitoarea ei nu se golea niciodată și unde vălul ei lung atingea în treacăt iarba, acolo rămâneau peste tot numai stropi limpezi.

Așa treceau în dosul grădinilor, peste lunci, la lanul de grâu.

„Aici crește pâinea!", strigă Hanno.

„St ! n-are voie nimeni să vorbească la stropit: altfel se deșteaptă soanele și-mi bea apa, zicea femeia fântânii și stropea și aici, dar ea trebuia să se ridice pe degete, căci grâul îi crescuse mult peste cap.

Cum se bucura grâul de apă !

Devenise cu totul auriu de căldura și abia se putea ține pe picioare. Femeia fântânii netezea părui ciufulit al spicelor de grâu și la fiecare grăunțaș pica puțina apă. Spicele de grâu se aplecau și spuneau: „Vă mulțumim, n-o cerem de pomană!”.

Acuma se pleca femeia fântânii la pamânt la măzărichele roșii și albastre, și Hanno vedea, cum îi întindeau aceste flori micuțele lor mâni.

„Vă log apă! spuneau — că ele sunt încă mici — nu pot să vorbească așa de bine. Și femeia fântânii dădea fiecăreia puțină apă și nici una nu se stropea, cu toate Că n-aveau șervețele.

„Mulțumesc frumos — să vă fie de bine !”, spuneau albăstrelele și măzărichele roșii și dădeau căpușoara femeii fântânii.

Femeia fântânii s-a sculat și mergea acum cu Hanno la ogorul de porumb.

Cocenii de porumb stăteau ca soldați și fiecare avea o pușcă sub braț sau chiar odată două.

„Drepți!”, comandase generalul, o tulpină groasă de cânepâ, „la dreapta!” Și toți întorceau capetele către femeia fântânii, care le picase apa pe puști, dar Hanno vedea bine câ nu erau puști, ci erau frumoase si lungi spice de porumb.

„Femeie fântânii”, șoptea Hanno și o trăgea de văl, „aici pe câmp crește mămăligă și mălaiul!”

„La rugăciune", comandase generalul „tulpina de cânepă”, si toți aplecau capul cu coiful și cu penajul de asupra, și Hanno auzea cum se rugau:

Ochii tuturor te așteaptă;
Doamne,
și tu dă-le lor hrana
la timp

Mai mult nu putea să înțeleagă Hanno, căci femeia fântâmii îl trăgea de mână mai departe. Erau acum la un alt câmp, și se urcau pe deal — apoi coborau iarăș, peste întregul hotar, căci n-a plouat de mult, și toți o așteptau, ca pe Dumnezeu.

„Nu ești obosit, Hanno? Mergem încă in pădure la brazii și molifții cei mici: altfel oamenii trebuie să sufere iarna de frig”.

„Și moș Crăciun nici nu găsește pomii de Crăciun. A, uite-te ce drăgălaș!“

Sub un stejar bătrân se uitau din iarbă o mulțime de fragi.

„Vai dacă Liso a noastră ar fi aici!”, spunea Hanno și se aplecă la fragi.

„Poți să vii cu ea aici să-ți umpli tot coșulețul. Vreau să le dau acuma apă: altfel se usucă până ce veniți voi!”

Si le dădea din stropitoare.

„Doamne ajută, mătușă!, spuneau. fragii și beau aproape toată stropitoarea, apoi își ștergeau gura cu șorțulețele lor, așa cum fac copiii buni.

„Adio, fragi, în curând mă întorc cu Liso la voi!”, șopti Hanno și se sculă.

„Acuma mai vărs apă pe frunzele late ale stejarilor pentru păsărele, ca s-o găsească când se deșteaptă mâine dimineață, căci altfel, cu gâtul uscat, nu pot să deștepte pădurea și oamenii și dorm apoi până târziu. Dar acuma vino repede. Vezi după deal dunga aceea pe cer? Soarele a aruncat acum cearșiaful de pe el, se scoală acum imediat și pe pământ se luminează, și, tu știi, pe mine n-are voie să mă vadă nimeni”.

Ei se întorceau acum repede spre casă, treceau dinaintea ogorului de porumb și spicelor de grâu și trandafirului nobil din grădină.

Și acum stăteau la fântână cu păpădiile.

Femeia fântânii luă o piatră, care era pe marginea fântânii.

„Cunoști piatra aceasta Hanno?”

Hanno se înroși de tot.

„Eu — eu am aruncat-o jos”. „Tu ai aruncat-o jos — pentru ce? Am vrut să văd — femeia fântânii”.

„Voiai să vezi femeia fântânii? Știi însă ce spunea bunica?

Ea spunea, când se vede femeia fântânii — apoi ea pleacă din fântână — și totul trebuie să se usuce”.

Și tot trebuie să se usuce. — O crezi acum Hanno? Nu voiai s-o crezi, tu și băieții răi. Însă acum ai văzut tu cum totul așteaptă apă și eu te-am luat pentru aceasta cu mine! Dar acuma trebuie să plec din fântâna voastră. Când mama va veni mâine dimineața cu cănile după apă, nu va mai găsi nimic.

Adio Hanno — mă duc — se rărește de ziuă.

Femeia fântânii își acoperi capul cu vălul, aruncă stropitoarea goală înapoi în fântână și se îndreptă spre grădină.

„Femeia fântânii”, strigă Hanno apucând-o de rochie; „nu pleca rămâi aici: altfel nu mai primim nici pâine, nici mere! Iartă-ne; de acuma nu te vom mai batjocori, nici nu ne vom mai coborâ în găleată; rămâi aici, — da?”.

Dar femeia fântânii dădea trist din cap. „Tu mi-ai răscolit cu piatra toată apa așa că n-am putui să stropesc două nopți. Și cu bieții zburdalnici ați făcut apa limpede a pârâului cu totul nămoloasă așa că bivoli și vaci, care vă dau laptele cel mat bun, n-au putut să bea când se întorceau seara însetați de la păscut.

Fugeați împrejurul fântânii, fiindcă voiați să mă vedeți și făceați o gălăgie că n-am putut să închid nici un ochi — cu toate că eram așa de obosită .. Da... m-ai văzut acuma, dar pentru aceasta trebuie să plec și nu mai pot să rămân”.

„Femeia fântânii”, spunea Hanno și împreuna mâinile, „te rog rămâi aici. Dacă pleci, nici Liso a noastră nu mai primește pâine — mai bine nu vreau s-o am eu; iubesc pe surioara mea atât de mult și ea vrea întotdeauna s-o țin eu în brațe. Dragă femeia fântânii, nu mai vreau să dorm nici o noapte, vreau să mă scoli să-ț ajut la stropit; rămâi numai aici — vrei?”

Ochii femeii fântânii deveneau de-odată clari și limpezi ca cerul albastru, se putea bine vedea, căci răsărise chiar luceafărul.

Ea puse mâna pe capul lui Hanno. „Dormi, băiatul meu ca să te faci puternic și mare, ca să poți ajuta odată tatălui și mamei la munca lor grea. Eu încă vreau să rămân la voi, pentru că ai vorbit pentru surioara ta, și o să aveți mereu apă bună și rece, cât veți trăi. Ceva trebuie să-mi făgăduiești secret: n-ai voie să spui nimănui că m-ai văzut. Poți să-mi făgăduiești asta?”

„Da” spuse Hanno cu voce tare și dădu mâna ca un adevărat băiat.

Femeia fântânii puse și cealaltă mână deasupra, uitându-se apoi în ochii lui.

„Învață a prețui apa, copile, căci ea vin din cer și se întoarce iarăș la cer. Când vezi, primăvara cum lasă Dumnezeu să țâșnească izvoarele cele multe, să topească zăpada și rupe vara norii negri, numai ca să se umple fântâna mea, apoi gândește-te la femeia fântânii, care se duce să stropească și pentru tine, ca să poți mânca o bucată de pâine săsească, pe care ți-ai câștigat-o prin munca ta. — Adio Hanno — soarele răsare, ascultă, sună acum la biserică pentru rugăciunea de dimineață.

Femeia fântânii își acoperi capul cu vălul și se dădu repede jos in fântână.

„Rămâi sănătos!” voia să strige Hanno, dar vocea nu-i suna, voia să ridice piciorul, dar era așa de greu, încât nu se putea mișca din loc și ochii îi erau parcă legați.

Suna mereu mai departe.

.............

Când Hanno putu să-i deschidă iarăși a dispărut fântâna și femeia fântânii și gradina: el era iarăși întins pe banca înaintea ferestrei de la scară. Bunica ținea pe Liso in poală și Maio ținuse mâinile asupra împletiturii de paie împreunate și se ruga:

Clopot de rugăciune,
Doamne ajută-ne;
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul,
Dumnezeu Sfântul Duh.
Amin.

Hanno se uita cu ochii mari în jurul său — era acum dimineață sau seară?

Poarta de la curte se deschidea. Tatăl venia de la câmp și intrase cu o cărătură de grâu. Lângă căruță mergea mama și avea albăstrele și măzăriche roșii în mână. Maio fugi jos și mica Liso începea să se zbată în poala bunicii.

Hanno se coborâ încet, cu ochii măriti, de pe bancă.

„Uitați-vă ce am aici!, striga mama și ținea mănunchiul în sus.

Deodată începură să strălucească ochii lui Hanno — ca două luminițe; acestea erau doară albăstrelele și măzărichele, pe care le-a stropit azi-noapte cu femeia fântânii: el le recunoaște bine!

Dar el nu spunea nimic, o nu ! cu nici un preț, căci altfel trebuie să plece femeia fântânii.

Buna femeia fântânii.

Și râzând luă pe surioara sa în cârcă și sărea cu ea de pe scară jos, chiar în brațele mamei.