Fetița mamei

 

După o noapte de somn greu, în care trupul i se scufundase ca plumbul topit în apă, Măria se trezi târziu. Părea buimacă. Dintru-ntăi ochii măriră în neștire fășia de lumină aurie, care se scobora de supt stor, de-a lungul pervazului ferestrei, ca o perdea de fir. Apoi își dete seama că dormise prea mult, că lăptăreasa, fără de-ndoială, adusese laptele, că bărbatul ei trebuia să-și beie cafeaua, să pornească la slujbă. Un vuiet din bucătăria de alături îi arătă că Dumitru se sculase. Atunci se ridică și, deodată, ca și când în mintea ei scăpărase un amnar, se uită nebună, spre dreapta, spre locușorul gol de lângă ea, scoase un țipăt sfâșietor și căzu cu fața în perne. Repede toate întâmplările zilelor din urmă i se perindară prin minte cu o îndărătnicie crudă. Boala fetiței, a Puicei, suferințele grozave, în ghearele cărora, trupușorul ei se zbuciumase două săptămâni în șir, lacrămile pe cari ochișorii ei le storceau, curate, ca și cum erau picăturile sufletului ce se topea.

Pe urmă sfârșitul, cea din urmă pâlpâire ușoară, ca a unui flutur. Și masa acoperită cu flori, și cele patru lumânări de la colțurile sicriului, albastru, cu stele de’ argint, și… și ea, fetița, îngerașul, cu luminile ochilor acoperite, cu gurița strânsă într-un zâmbet, cu mânuțele pe pieptul în care inima bătuse atât de puțin. Și înmormântarea, cimitirul, groapa. Ș-apoi… apoi nu mai știa nimic. Neputându-și înăbuși suspinile, izbucni:

— Ah! fetița, fetița mamei, unde te-ai dus? Adevărul îi năvălea cu cruzime în suflet. Începu să-și smulgă părul, și, ieșită din minți, sări din pat și se repezi dincolo, căutând în toate părțile cu priviri rătăcite. Bărbatul, care-i auzise țipetele, alergă, o luă în brațe și o aduse înapoi, de-o așeză pe un scaun.

— Liniștește-te, Mărio. Fii și tu mai tare. Ce ne-am face dacă am cădea zdrobiți!

Dar femeia fu cuprinsă de o furie grozavă, își încleșta mânile de umerii bărbatului ei, suflându-i, în obraz, cuvintele aprinse:

— Fetița, dă-mi fetița! Și-l strângea să-l sfâșie:

— Fetita… dă-mi-o! De ce n-ai căutat-o mai bine! De ce n-ai adus mai mulți doctori?

Durerea o făcea să-i aducă învinuiri nedrepte:

— Tu… voi mi-ati omorât-o!… Voi, voi cu totii!…

Și, desfăcându-și brațele, se prăbuși la pământ, cu fruntea de podelele goale, cu părul despletit. Acuma plângea înăbușită, cu sughițuri adânci, care-i frângeau trupul și-i vâra copcile rochiei, cu care rămăsese îmbrăcată de cu seară, în carne.

Bărbatul de-abia o ridică, să o așeze pe pat. Încetul cu încetul, în locul furiei și a deznădejdei, femeia căzu în amorțire: suspinele i se prefăcură într-un scâncet domolit și prelung:

— Fetita, Puica mamei!

Dumitru rămase și el pe marginea patului, cu capul în mâni. Și dânsul iubise pe fetiță; nu așa ca nevasta lui, căci bărbații se iau cu multe și au inima mai tare, dar o iubise. Drăgălășiile ei, drăgălășiile copilitei, care de-abia trecuse pragul celor doi ani, îi însemnase multe clipe. Moartea ei și pe dânsul îl durea. Ca să o scape, cheltuise tot ce pusese deoparte; tot se dusese cu doctorul și pe doctorii. N-avea ce să-și bănuiască; și cu toate acestea învinuirea nevestei i se înfipse în minte. Cine știe, gândea, poate dacă mai aducea un doctor, Puica scăpa! Gândul acesta îl chinui, până ce îi smulse și lui lacrimi din ochi. Plânsul îl îneca mai tare decât acolo, lângă groapa pe care o vedea cum se astupă cu țărână.

Amândoi rămaseră așa, unul lângă altul, fiecare cufundat în durerea lui, peste care tăcerea cădea grea ca un capac de sicriu.

De la o vreme femeii îi secă lacrimile; mintea nu mai avea putere să alcătuiască un gând, limba i se uscase și-i ardea cerul gurei ca jăratecul. Urechile nu-i mai auzeau nimic dinafară; căsuța se clătină de două ori, la amiază și seara, de huruitul greu al trenului ce trecea la câțiva pași de ogradă spre stația învecinată, și ea nu simțise nimic.

Ziua se strecură înceată, fără ca amândoi să-și deie seama, într-un târziu, bărbatul se sculă și aprinse lampa…

Dumitru se smulse cel dintăi din amorțirea durerii; a doua zi trebuia să se ducă la birou. Măria rămase singură. De-abia pășea, ca după o boală lungă, petrecută luni de zile în pat. Se duse în bucătărie să șteargă vasele, să le așeze pe polițe, din obișnuință, fără nici o cugetare, așa cum se deprinsese de trei ani de zile de când se măritase. Și cum ștergea un pahar, simți că degetele îi lunecă pe sticlă, și își dete seama că plângea. Atunci veni din nou în odaie; parcă își aminti ceva și deschise lădița de lângă fereastră. Acolo stătea păturită rufăria fetiței. Mama rămase cu privirile țintă în cuprinsul îngust, pe urmă se sculă și căută prin casă; pe fereastră găsi bonețica, după sobă un pieptăraș, supt pat un papucel rupt. Le luă și, într-o pornire de dragoste, începu să le sărute. Apoi le așeză la un loc cu celelalte lucruri. Acolo, lângă lădița aceea își trecea dânsa zilele. Bărbatul, furat de slujbă, de grija zilei de mâne, se întrema repede: uitarea îi vindecă ușor rana care-i sângerase și lui sufletul… Femeii însă începu din cele dintăi zile să-i încărunțească părul, și puterile îi scăzuseră. Nu mai putea munci. Privirile rătăcite căutau mereu ceva ce parcă nu puteau întâlni; gândurile i se îmbulzeau în minte haine, sfâșâindu-i-o cu cruzimea adevărului de neînlăturat.

Într-o zi bărbatul veni mai devreme și, la ușă, auzi un glas — femeia lui vorbea cu cineva. I se păru ciudat, căci nu venea mai nimeni, și mai cu seamă la ceasul acela, pe la ei. Deschise încet ușa. În odaie era numai nevastă-sa:

— Cu cine vorbeai? o întrebă.

Dânsa tresări, mirată.

— Cu nimeni; nu vorbeam.

— Ba vorbeai, vorbeai singură.

Dumitru căzu pe gânduri, apoi îi zise cu binișorul:

— Ascultă-mă, Mărio, mai du-te și tu pe undeva; du-te la soră-ta, la… cumătru.

Îi păru rău că-i spusese cuvântul acesta, care-i amintea pe Puica, tăcu, dar femeia începu să plângă:

— Ce să fac? Ce să le vorbesc eu!

— Mai te iai și tu cu lumea.

— Lumea mea?…

— Decât să ajungi să vorbești singură…

Bărbatul se sculă și se apropie de fereastră. Era prin iunie; florile se deschiseseră fragede; pe urmele liliacului scuturat, gherghinele se ridicau semețe, pe lângă ferestre. Dumitru urmă:

— Uite, mai vezi și tu de grădină. Straturile cu rozetă s-au uscat.

Femeia părea că nu-l înțelege, veni lângă el, își aruncă ochii în grădină, apoi, deodată, privirile îi fugi în uliță, și se opriră pe băiețelul arhivarului de la judecătorie, care stetea peste drum. Un zâmbet amar îi desprinse buzele și șopti:

— Uite Puiu. Și mai încet:

— Mirele.

— Mirele cui?

Femeia își cuprinse fața în palme, răspunse printre lacrimi:

— Ce, nu știi!… Mirele Puicei noastre… Așa-i ziceam eu… De la el i-am pus numele și fetiței.

Dumitru tresări. Da. Uitase. Și inima lui parcă se muie din nou. Privi îndelung la băiețelul cu fața rumenă ca cireașa, cum se juca vioi c-un câne mare, care-l hămăia prietenește. Ca să schimbe vorba, atinse umărul nevestei:

— Mărio, mâncăm?…

Femeia se duse; puse masa, împleticindu-se. Cum sta cu fața în farfuria din care gustase numai o lingură de supă, bărbatul o privi; în lumina slabă a înserărei care străbătea prin fereastra deschisă, își dădu seama cât de grozav o schimbase supărarea.

I se lungise nasul, umerii obrazului îi ieșiseră în afară și părul bogat, care o prindea atât de bine cu câteva luni mai înainte, părea acum o cunună prea încărcată pentru fața ei lunguiață și uscată. O sfătui:

— Mărio, de ce nu mănânci?… Unde vrei s-ajungi? Și eu am suferit. Și sufăr încă. Dar omul trebuie să fie mai stăpân pe durerea lui.

Femeia mai luă o lingură de supă și înghiți în silă. Supărarea îi răpea și grija gospodăriei. Mâncarea era afumată, friptura arsă. Dumitru, oarecum nemulțumit, tăcea, dar o dată nu se putea opri să nu-i spună:

— Să luăm o slugă, Mărio.

— Cum vrei.

A doua zi tocmiră o femeie. Din ziua aceea Măria lăsă tot în grija slujnicei. Ușurată de grija casei, care oricum o mai ferea să cadă cu totul pradă deznădejdei, stătea acum ziua întreagă adâncită în gânduri, privind lădița cu rufele Puicei. De acolo nu se mișca decât până la fereastră, să urmărească, cu

Îndărătnicie, toate mișcările băiețelului arhivarului de peste drum. II privea cum se joacă, tresărea când îl vedea căzând, și se ridica tulburată, când îl vedea că plânge. Împinsă de dorul ce-i sfredelea pieptul, în cele din urmă se ducea în grădiniță și-l chema la parmaclâc de-i umplea pestelcuța cu bucăți de zahăr. Odată bărbatu-său îi bănui:

— Ascultă, Mărio, nu mai îndopa pe băiatul arhivarului cu zahăr; m-a întâlnit tată-său și mi s-a plâns că nu mai mănâncă nimic acasă.

Într-o seară băiatul veni la parmaclâc. Măria îi luase mâna și i-o alinta. Copilul, ispitit de mult s-o întrebe ceva, îndrăzni:

— Fetița matale, unde-i?

— S-a dus.

— A murit?

—…Da… da, Puiule.

— Eu o iubeam pe fetița matale.

Măria îi luă capul și-l acoperi de sărutări. Tocmai atunci un glas aspru se auzi din uliță:

— Puiule!

Arhivarul chemă copilul, apoi îl certă, tare, să se audă:

— Nu ți-am spus, să nu mai ieși din ogradă?

Femeia rămase locului, mută. Gândurile îi sfâșiau sufletul. Ce fericit era arhivarul că avea un copil. Și ce suflet rău că i-l lua așa de lângă dânsa, ca și când i-ar fi fost ciudă că băiețelul ținea puțin și la alții. Dar parcă i se făcu lumină în judecată. Îi da dreptate. Dânsa nu era tot așa, nu-i era ciudă când Puica sălta, bucuroasă, pe genunchii lui Dumitru? Nu voia să fie numai a ei? își aduse aminte câte planuri nu croise pentru dânsa, pentru fetița ei! De câte ori, seara, ținând-o în brațe, nu privea de pe fereastră la băiețelul arhivarului și-l pregătea, în mintea ei, drept mire al Puicii. Adică de ce nu s-ar fi putut! Băiatul avea să fie mai bogat, era mai de neam, dar ce frumoasă crescuse și Puica! Ce pereche, falnică! Se pierdea în visuri și, bătrâna, parcă se trezea pe prag, privindu-și pe Puica la brațul bărbatului ei.

Vuietul trenului o trezi, și intră în casă.

Un dor nepotolit o prinse de fetiță; cum veni Dumitru, îi spuse că a doua zi vroia să se ducă la cimitir. Dar bărbatul îi purta de grijă să nu-i facă rău vederea mormântului; și în afară de aceasta, vedenia fetiței, pe care nevasta mereu i-o aducea în fața ochilor, începuse să-l nemulțumească.

— Lasă. Am eu grijă de toate. Astâmpără-te acasă… Să-i pun mai întăi o cruce la cap, și atuncea vom merge împreună. Nu vezi că de-abia te miști!

Măria tăcu.

Puiul nu mai venea la parmaclâc. Câteva zile îl mai văzu privind uneori spre casa ei; pe urmă o uită.

Când se coborâseră cei dintâi fulgi de omăt peste tulpinele uscate din grădină, capul Măriei albise cu totul. De la o vreme căzuse într-un fel de toropeală care-i sleise orice scânteiere din viață. Între dânsa și bărbatul ei se întinsese cu încetul pustietatea care desparte viața de moarte. Toată dragostea care i-o purta Dumitru se schimbase în milă, într-o milă turburată câteodată și de nemulțumire. Firea lui nu era plecată deznădejdei. Tare pe sufletul lui, numai două-trei zile simțise golul pe care Măria nu-l mai putea umplea cu nimic în lume. Chiar lui îi părea ciudat că, numai după șase luni, în suflet i se așternuse un văl peste amintirea Puicii. Și, ca să-și ierte aceasta, punea tăria lui în socoteala afacerilor: „Vezi, își zicea, ce mare lucru-i să te poți lua cu ceva, cu slujba, cu oamenii… Pe când nevasta…”

În aceeași vreme simți o bucurie ascunsă când se vedea atât de neînfrânt în lupta cu necazurile vieței.

Omătul se așternea moale; încetul cu încetul viața dimprejurul căsuței se stingea, nu se mai auzea huruitul trăsurilor pe bolovanii uliței, nici pașii trecătorilor, numai câteodată huruitul trenurilor tăia aerul cu un freamăt de mânie.

Măria își așezase un scaun la fereastă și nu uita să iscodească casa arhivarului; dacă, din întâmplare, zărea pe Puiu la fereastră, se grăbea să spună bărbatului, tocmai când se așezau la masă:

— Azi am văzut pe Puiu.

Într-o zi Dumitru o privi cu ciudă și-i zise răspicat:

— Mai lasă-mă cu Puiu tău; am eu de-ajunse gânduri.

De atunci femeia își înghițea cuvintele, de câte ori, uitând, începea să spuie. Pe urmă se deprinse și nu mai vorbeau nimic: mâncau față în față ca doi străini.

La cimitir nu se mai gândise să se ducă. Lădița era ca și mormântul Puicii. Ea cuprindea toate lucrușoarele ce fuseseră ale ei. Și Măria putea să le pipăie, să le soarbă mirosul cald pe care parcă-l păstraseră în cutele ce se așternuseră odată pe trupușorul fetiței, putea să le acopere de sărutări, să le scalde în lacrimi. Când nu ședea la fereastră, punea un scăunel în fața lădiței, apoi lua rochiile una câte una, le desfăcea, pe urmă le păturea bine și le punea la loc. Într-o zi băgă de seamă, cu mare mirare, că la flaneluța cea vărgată, lipsea un nasture. Căută prin cutii, găsi unul la fel, și, liniștită, ca și cum Puica trebuia să-l îmbrace numaidecât, se puse să coase nasturele la locul lui. O nouă grijă îi cuprinse atunci sufletul: să dreagă toată rufăria fetitei. O lună de zile se munci, ascunzând lucrul îndată ce auzea în sală pașii bărbatului. Dar odată, într-o amiază, el intră în odaie, fără de veste, și o prinse.

— Ce faci tu acolo? o întrebă.

Femeia îngână câteva vorbe, apoi începu să plângă. Pentru întăiași dată, bărbatul o privi îngrijorat:

— Ești copilă; pentru numele lui dumnezeu, Mărio, vină-ți în fire.

Și urmă, stăpânindu-și furia:

— Mai bine vezi-ți de gospodărie: mâncarea e proastă; în casă colbul stă de două degete pe lucruri… Cât o să jelești, mă rog!… E de nesuferit!

Apoi își aduse aminte; vorbi mai domol:

— Diseară ne ducem în târg. Mergem la un circ… Să mai vezi și tu lumea.

Măria nu răspunse; așeză rochița în ladă și trecu în bucătărie. Seara, la îmbrăcat, bărbatul o necăji un ceas:

— Ai uitat să-ți pui rochiile pe tine… Uite, pune-ți pălăria mai așa, ridică-țipuțin părul… Hmm!

Mâinile Măriei nu izbuteau să prindă un ac, să așeze o șuviță de păr. Parcă pierduse simțul pipăitului.

Dumitru o privi iar cu grijă. Femeia asta gârbovă, stângace, slabă și cu capul alb era nevasta lui vioaie și frumoasă de-acum câteva luni în urmă! O mustră:

— De ce nu spui și soră-tei să mai vină pe la tine! Să mai ai pe cine întreba de una, de alta.

Afară ningea des, omătul se așezase mărișor. Măria de-abia putea merge. Bărbatui o luă de braț să-i ajute.

Când se așezară pe scaun, în circ, dânsa scoase un suspin de ușurare. Lumina o orbea, privea străină, rătăcită, la tot ce i se perinda prin fața ochilor; și pe când bărbatu-său râdea cu poftă de schimele unui caraghios, ea simțea o durere tăioasă în capul pieptului. Deodată, în mijlocul circului, veniră trei comedianți: un bărbat, o femeie și o fetiță. Măria tresări, întinse gâtul. Începu să-i tremure buzele și atinse brațul bărbatului:

— Parcă-i fetita noastră. Parcă-i Puica!

Dumitru se încruntă:

— Da sfârșește odată… De asta te-am adus?

Însă pe Măria o apucă un plâns înăbușitor. Zadarnic bărbatul ei o strângea de mână:

— Ai înnebunit! Mă faci de râs… N-auzi, ne facem de râs…

Plânsul o zguduia întreagă, apoi izbucni cu sughițuri, și cu suspine adânci. Toată lumea întoarse capul mirată, voind să afle ce-i. Dumitru de-abia o scoase de acolo, mai mult pe sus, ajutat de oameni străini. Luară o trăsură. Pe bărbat parcă-l înnebunise furia. Se blestema c-o luase cu el. Îi venea s-o arunce din trăsură, să scape de ființa care de la o vreme îi cobea viața. Acasă se stăpâni cu mare greutate să n-o bată, în schimb își revărsă toată furia prin vorbe și de astă dată înțelese, lămurit, că iubirea dintre ei doi se sfârșise; parcă nici milă nu mai simțea, și-n loc îi încolți în suflet un sâmbure de ură.

Din seara aceea drumul vieței lor se despărți cu desăvârșire, ca un râu care se desface în două ramuri ce n-au să se mai întâlnească niciodată.

Iarna se trăgănă ușoară, cu zâlele posomorite. Dumitru începu să întârzie prin târg, uneori masa îl aștepta întinsă și el nu mai venea decât noaptea târziu. Măria își petrecea vremea lângă lădița cu rufe, sau la fereastră, cu ochii țintă spre casa arhivarului, dar cu mintea pierdută în trecutul în care gândul ei scurma cum scurmă găina în țărână să-și găsească hrana.

Luna lui martie aduse cer senin și soare.

Cum sta la fereastă, Măria zări odată pe Puiu, ieșind cu tată-său; acesta îi ducea placa de scris și o carte. Îl dăduse pe Puiu la vreo școală, se vede. Din ziua aceea, îl vedea totdeauna dimineața și seara, plecând și întorcându-se cu arhivarul sau cu sluga. Dar Puiu nu-și mai întorcea privirea spre casa ei — o uitase cu desăvârșire.

Și gândurile femeiei măcinau, în fiecare zi, amintirea atâtor visuri pe care și le făcuse pentru fetița ei și pentru copilul, acesta străin.

Într-o dimineață însă dorul i se trezi amarnic, mai neîndurător ca totdeauna; își luă barizul, își îmbrăcă o polcuță și, fără să spuie slujnicei, ieși din casă. O luă încet spre cimitir. Până să ajungă acolo, o prinse amiaza. Rătăci îndelung în locul îngrădit, semănat cu morminte, întrebă de unul și de altul, și cu mare greu ajunse în fund, spre partea în care era îngropată Puica. Bărbatul făgăduise să-i puie o cruce, dar paznicul o încredința că pe acolo, unde căuta ea, de mult nu se așezase nici o scândură măcar. Mormintele erau presărate de-a valma, amestecate, înfrățite supt aceeași velință de țarină primitoare. Zadarnic cercetă, căută, nu-și mai aducea aminte locul. Atunci se așeză jos, pe o piatră, și își rătăci privirile peste întreg cuprinsul acela, deasupra căruia vișinii își dezvăleau cele dintăi flori ca niște zâmbete ale luminii. Și o fură gândurile… Unde să-i fie fetița? Unde dormea, sărăcuța, somnul ei senin? Lângă cine se dusese de la sânul ei? Supt care vișin sufletul ei o chema, poate? La căpătâiul căruia mormânt putea să-și verse lacrimile? Și buzele ei tremurară în șoaptă: „Fetița, fetița mamei!… Puico!” Și o zi întreagă rămase acolo, amintindu-și de toate: cum o născuse, cum o botezase, cum prinsese fetița să gângure, cum spusese cel dintăi cuvânt „mamă”, cum odată căzuse, și se lovise la bărbie… Ce se făcuse bărbia ei, mică, rotunjită și rumenă ca mărul! Dar ochișorii albaștri, cari-i zâmbeau și-n boală! Măria rămase acolo ziua întreagă și nu simți nimic, nu auzi nimic, nu văzu nimic. Și doar lângă dânsa se făcuse o îngropare și preoții cântaseră rugăciunile lor de odihnire a sufletului celui mort. O apucă noaptea; paznicul veni și-o scoase pe poartă afară. Târziu de tot păși peste șinele drumului de fier, și în urma ei, ca o fulgerare în trecerea lui, se șterse îndată trenul; Măria nu simți însă bătându-i inima de primejdia ce-o pândise. Când ajunse acasă, slujnica își făcu cruce:

— Doamne! Conită, ce frică am tras… Noroc că n-a venit conașul…

În noaptea aceea Măria dormi adânc, ca și atunci după înmormântarea Puicii, un somn de moarte, din care a doua zi se smulse cu durere.

De când știa că Puica era pierdută, acolo, în cimitirul în care stătuse o zi întreagă, ca și cum ar fi așteptat-o, dorul de dânsa o înfășură și mai puternic. Căuta cu ochii în toate părțile, în fiecare colț; pe fiecare lucru din odaie aburea parcă amintirea fetitei.

Aducerea-aminte o îmbiba ca o mireasmă, care o îmbăta, care o făcea să sufere, pe care o simțea pretutindeni și peste tot în suflet, dar căreia nu-i putea da o întrupare. Umplea bonețica, pieptarul în cuprinderea degetelor, dar nici chipul, nici trupușorul nu puteau prinde ființă. Cârpele cădeau moi, și femeia le păturea mereu la loc, în lădița lor.

Venise mai cu zilele lui dulci, cu mirosul florilor de liliac, ce îmbălsăma toată mahalaua.

Era tocmai luna în care Puica murise. Trecuse numai un an, și în căsuța joasă toate se schimbaseră. De la o vreme bărbatul nu venea nopți de-a rândul, sau dacă se întorcea, seara, venea amețit, gata de ceartă. Femeia îl lăsa în pace să spuie ce vrea. Chiar în ziua în care cu un an înainte plânseseră amândoi, dânsul sosise înfuriat. Nu găsi slujnica acasă și, când ea se întoarse, începu să țipe:

— Unde ai fost?

— A călcat trenul pe un om, ici, și m-am dus să văd.

— Acolo ti-i treaba?

Și zărind pe nevastă-sa răcni:

— Mai bine te călca pe tine… Că tot nu ești în stare să duci gospodăria!

Când Măria auzi pe la miezul nopței mersul cutremurat al trenului, îi veniră în minte cuvintele bărbatului: „Mai bine te călca pe tine…” Și parcă nu le găsea răutăcioase. Se gândea că, la dreptul, nu mai avea de ce să ție umbră pământului, degeaba..

Intr-o zi, Măria stătea într-un colț, și urmărea cu privirile duse, ca totdeauna, cum se necăjea slujnica să scoată covorul din păretele de lângă patul ei, căci se încuibase colbul într-însul și Dumitru poruncise să rămână zidul gol.

Slujnica îl desprinsese din ținte, și pe urmă ieșise cu el din odaie. Atunci, deodată, Măria își pironi ochii într-un loc pe părete, apoi se repezi, privi o clipă, și căzu mototol, la pământ. Slujnica alergă, o ridică de jos, o stropi cu apă, și de-abia o aduse în fire, căutând să afle pricina:

— Ce ai, conită, ce simți?

Stăpână-sa parcă nu-și aducea aminte dintr-un întâi, dar peste câteva clipe se sculă repede, se apropie de zid, și arătă, plângând în hohote:

— Uite mânuța, mânuța Puicii.

Pe zidul alb urmele palmei fetiții rămăseseră acolo, cu degetele rășchirate, mititele, cum le lipise dânsa odată, după ce vârâse mâna în dulceață.

Măria încremeni cu ochii atârnati de semnul mic, de semnul viu, care mai mult decât toate întrupa copila dinaintea ochilor ei. Apoi mintea i se prinse cu deznădejde de amintirea aceea. De dimineața până seara rămase acolo nemișcată, cu ochii țintă; gândurile i se înlănțuiră; încetul cu încetul își aduse aminte de-a fir-a-părul întreaga întâmplare:

…într-o dimineață, ea robotea prin casă și Puica luase chiseaua. În picioare pe pat, mânca, luând dulcețile cu toată mânuța, și, când Măria întoarse capul și-o văzu, fetița fugi râzând spre părete, se împiedică și se sprijini cu mâna de zid. Parcă-i auzea glasul dulce ca un clinchet de clopoțel, parcă-i vedea zâmbetul ochilor albaștri, luminoși și șireți… Și totuși… da… totuși, în fața zâmbetului aceluia dânsa nu se înduplecase; îi luase chiseaua și-i dădu de două ori peste mâna vinovată… Puicuța își strânsese gurița pungă, se uita nepricepută, neînțelegând de ce o bătea și prinse să suspine… O căință sfâșietoare o cuprinse, amintindu-și aceasta:

— Of, doamne! răcni înăbușită, am bătut-o… De ce am bătut-o?!

Și gândurile nu o slăbiră. Își amintea că Puica spărsese castronul de supă și nu-i făcuse nimic, stricase patru farfurii deodată, și câte-câte; și ea râsese: „Sănătate să fie”, zicea; și pentru asta, tocmai pentru nimicul care mai târziu, acuma, avea să-i învie întreg trecutul, să i-o aducă așa cum era, în fața ochilor, pentru asta o bătuse!

O deznădejde amară, grozavă, îi cuprinse sufletul. Printr-o legătură mincinoasă a împrejurărilor, în mintea bolnavă a

Măriei se urzi gândul că de atunci, de când o bătuse peste mână pe Puica, de atunci dânsa căzuse bolnavă. Și, repede, gândul acesta prinse stăpânire peste întreaga ei ființă. Câteva zile umblă nebună dintr-o odaie într-alta, prin curte. Într-o seară slujnica o găsi adormită în grădiniță. Tocmai în noaptea aceea Dumitru, care nu se abătuse pe acasă din ziua când slujnica scosese covorul, veni târziu, și, când intră în odaie văzu la lumina candelei pe Măria cum sta ridicată în pat, și se uită țintă la perete. Întăi o privi, apoi aprinse lampa și se apropie, se uită bine, și-n fața semnului aceluia despre a căruia împrejurare își aminti și el îndată, rămase o clipă mut, nedumerit. Amintirea aceea îi tăie furia. Se dezbrăcă și se trânti în pat. Dar degeaba se chinui să adoarmă; ținea ochii închiși; simțea că femeia veghează. De-abia ațipi. A doua zi la prânz, porunci slujnicii să văruiască păretele. Dar când veni slujnica, în trupul slab al Măriei se trezi o putere supraomenească, se repezi răcnind și îmbrânci sluga de lângă zid. Bărbatul o privi mirat și plecă bombănind. Noaptea, când se întoarse acasă, găsi pe nevastă tot așa, păzind cu privirea urma degetelor de pe zid. Lui Dumitru i se păru că odaia e o ruină, peste care nevastă-sa veghea ca o cucuvea. Lucrul acesta nu-l mai putea suferi. Îi era parcă frică să se uite spre părete. Se culcă, dar somnul nu-i putea atinge genele. Atunci se ridică, și răcni, scos din minți:

— Culcă-te, culcă-te, zăludo!… Culcă-te… Nu mai cobi!

Nevasta nu răspunse nimic; se lăsă liniștită cu capul în pernă. Măria adormi îndată. Și repede căzu prada visurilor. În locul în care mânuța sta tipărită, părea că se întregește un dulăpior de argint. Un copilaș cu aripi, așa cum auzise ea că-s îngerii, îi aduse o cheie și-i zise: „Deschide, mamă!” Și ea vârî cheia în broască și deschise. Și atunci dintre ușile dulăpiorului de argint, căptușit cu aur, răsări Puica zâmbind; parcă deși era tot așa de mică, îi vorbea ca un om mare: „Mamă dragă, de ce-ai îmbătrânit, gândindu-te la mine; că uite eu ce fericită sunt”. Dar visul se șterse îndată, iar pe obrazul Măriei se scoborâră două lacrimi de fericire.

În patul de alături Dumitru se zvârcolea în spasmuri. Din mânuța cea mică parcă crescuse dintr-o dată o mână neagră, cu degetele ca niște gheare; și degetele țineau încleștate de picioare o cucuvea ce-l pironea cu ochii. Apoi cucuveaua întinse aripile și, înfundându-și capul în pene, își luă zborul și în zborul ei îi presără deasupra feței fulgi ce miroseau a țărână. Iar mâna parcă avea glas și striga: „Tâlharule, de ce mi-ai furat paserea?” Și furioasă, cu ghearele zgârcite, se întinse să-l cuprindă de gât. Dumitru se sculă, gâfâind, muiat de sudoare. Își frecă fața cu mâinele, se dezmetici, apoi, dându-și seama că visase numai, se repezi și zgâlțâi pe Măria de umeri:

— Vrei să mă ucizi, nebuno!… Ha… Ha… Vrei să mor și eu? și, ca biciuit, sări din pat, se îmbrăcă grăbit, își luă pălăria și ieși răcnind:

— Rămâi de cobește singură… Mori tu… cucuvaie!

Din noaptea aceea nu-l mai văzuse. Puțin după aceea o părăsi și slujnica. Numai sora ei îi trimitea zilnic de mâncare și, câteodată, venea s-o vadă. Căsuța rămăsese cufundată într-o tăcere apăsătoare. În odaie, lădița stătea uitată. Nici de Puiu nu-și mai aducea aminte. Măria se pironea locului ceasuri întregi și privea la mânușița Puicii. Nimic alta nu mai putea prinde loc în sufletul ei. Ochii ei urmăreau linia palmei, apoi a fiecăruia degețel; câteodată se apropia și se uita bine-bine. În unele locuri, până și încrețiturile ușoare ale încheieturilor rămăseseră. Și mama își lipea buzele de zidul rece, ca și când supt pata aceea ar fi cutreierat sângele care putea răspunde cu căldura lui, la sărutările nebune ce se aș temeau deasupra.

Zilele se strecurau, cădeau una după alta, ca picăturile de ploaie dintr-o streșină. Viața curgea domoală; de la moartea Puicii, Măria de-abia acum se simțea mai împăcată, singură cu amintirile ei. Serile, iarna, când focul pâlpâia în sobă, stătea ghemuită și, cu privirile în gol, urmărea întâmplările vieței ei, care toată se cuprindea în cei doi ani cât trăise Puica. Lucruri de nimic, împrejurări fără de nicio însemnătate se întrupau în mintea ei supt o lumină nouă, cu un înțeles deosebit, care mângâiau oarecum durerea…

Multe primăveri trecură, hoinare, se trăgănară multe ierni; mahalaua în care era căsuța Măriei își schimbase cu încetul fața. Se zidiră case noi, în dreapta, în stânga; și, într-o bună zi, care nu-i fu mirarea când pe locul casei mici a arhivarului începu să se zidească alta, mare, cu două rânduri. Când o dărâmase pe cealaltă, când se ridicase zidul roș de cărămidă nouă până la înălțimea omului?

Măria nu-și putea da seama. De la fereastra ei se uita mirată, ca și când atuncea se trezise întăi pe locurile acelea.

Căsuța ei începuse să se dărâme. Șindrila se marinase în multe părți de ploi și-n grădina din față brusturii se întinseseră ca într-un pustiu necălcat de nimeni. Toate luaseră altă înfățișare; spre gara vecină trenurile lunecau acum dese, în vâjâiri grozave, care răscoleau liniștea ca niște furtuni.

Într-o spre seară, sora Măriei veni s-o vadă și-o găsi îngenuncheată, rugându-se. Măria mutase icoanele pe păretele dinspre apus unde rămăsese urma Puicii. Acolo aprindea în fiecare seară candela și se ruga ceasuri întregi. Sora ei nu-i spuse nimica. Știa că nici o putere omenească nu poate abate din drumul ei boala sufletului Măriei.

Mai-nainte să plece, cum stătea la fereastră, sora ei, Ileana, îi zise:

— Ce casă frumoasă își face arhivarul…

Maria se apropie și dânsa; Ileana adaogă:

— Ia uită-te cum privighează fecioru-său, Puiu, lucrările.

Măria tresări să se uite. În curtea plină de cărămizi și grămezi de nisip, un băietan smolit, cu mustața mijindă, se plimba cu mâinile în buzunar.

Măria întrebă cu glasul înăbușit:

— Puiu?

— Da, Puiu.

Atunci Măria îl urmări cu ochii, ca altădată când era mic; îl uitase cu totul; chiar dacă-l văzuse, privise la dânsul ca la un străin. Și acum parcă în sufletul ei se aprinsese din nou dorul să știe, să-l cunoască, să-l vadă bine pe Puiu, pe mirele. Dar tânărul se primbla nepăsător, cine știe încotro îi fugeau gândurile. Până noaptea târziu Măria rămase să se uite, muncită de amintiri.

Din ziua aceea, când nu stătea în fața peretelui, rămânea iar în fereastă, cu ochii șterși, rătăciți. Oamenii cari treceau prin fata căsuței se uitau mirați, ca la o arătare, mai cu seamă că unii nici nu o cunoșteau. Intr-o zi chiar Puiu o privi lung; în mintea lui poate rămăsese icoana ștearsă a femeii ce-l ținuse în brațe pe când era copil. Treburile îl chemară repede, și, de atunci, Măria nu-l mai văzu iarăși o bucată de vreme.

Odată ușa bucătăriei se deschise sfios, împinsă ca de mâna unui străin. Măria se uită, și văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoștea. Femeia făcu vreo câțiva pași, și rămase ca înmărmurită, apoi șopti:

— Sărut mâna, cuconiță!

La sunetul glasului ei, Măria parcă își aminti ceva; apoi, deodată, îi se făcu lumină și o scânteie de bucurie îi trecu prin ochi:

— Catinco!

Slujnica trecuse din întâmplare pe acolo și venise s-o vadă.

După vorbe fără șir, despre întâmplări de care Măria nu-și dădea seama, femeia adaogă:

— Ei, să fie vreo cincisprezece ani de când m-am dus de la mata… Da știi că și pe conașul l-am văzut, acum un an, în postul Sân-Petrului. E bine, e voinic. Da, l-am văzut în postul Sân-Petrului, cu fetița dumnealui.

Măria deschise ochii mari și prinse să tremure.

— Care… fetiță?

Femeia își dete seama că făcuse rău să-i vorbească de asta, îngână:

— Păi… da… are o fetiță… o copilă… știi mata…. trăiește de mult cu o femeie, mai așa, de mâna a doua.

Când rămase singură, Măria căzu zdrobită de cele ce auzise. Căci în mintea ei învălmășită, unele amintiri, unele fapte, se dezveleau cu o limpeziciune uimitoare. Își aminti cum o blestemase Dumitru în ziua aceea: să o calce trenul; i se perindară toate împrejurările: viața ei cu omul care acum era pentru dînsa un străin, și care totuși putea să-i însângereze inima fiindcă, legat de o altă femeie, adusese pe lume o ființă care furase locul Puicii. Dumnezeu îi dăduse bărbatului mângâierea pe care ei i-o răpise. Din fetița ei nu rămăsese decât o urmă, a mânușiței mici, pe când mâna celeilalte, a fetei lui Dumitru, avea să poarte odată pe deget inelul cununiei. Atunci în toată ființa Măriei se petrecu o schimbare adâncă; durerea îi fu atât de mare, încât îi împietri sufletul. Și pe urmă căzu peste inima ei ca o împăcare.

Sora ei îi mai aduse o veste:

— Duminica asta e nunta Puiului… Ia o fată bogată… Are noroc arhivarul!…

Un zâmbet amar flutură pe buzele Măriei, dar ca un om cu minte, fără ură, șopti:

— Să-i deie Dumnezeu noroc.

În seara aceea chiar, zări pe băiat pierind din casele cele noi cu o femeie la braț. De acolo, de unde sta, priveliștea aceasta îi aduse aminte o icoană a visurilor ei apuse, când, tot așa, într-o seară i se păru că vede pe fetița ei la braț cu Puiu. Doar ochii i se înrourară, și buzele șoptiră, pentru a mia și a mia oară: „Fetița mamei”.

Asta era într-o joi. Cele două zile trecură repede. Duminică dimineața, în ograda arhivarului, forfoteau toți, în toate părțile. Spre seară trăsurile începură să intre și să iasă. Apoi veni și o cupea. De la fereastra ei, Măria văzu mirii scoborându-se să se ducă la biserică. Puiu zâmbea. Măria vru să privească mai bine la mireasă, dar nu putu prinde decât albul rochiei, lăcrămile o înecară, și plânse mult, potolit, plânse toată nefericirea, toată deznădejdea ei. Apoi își șterse ochii și privi prin casă. Niciodată nu i se păruse că-i atât de singură. Ochii i se opriră pe lădiță. De când nu o deschisese! Se duse, așeză scăunașul și ridică încet capacul. Rochițele se îngălbeniseră, erau mucigăite; le luă, una câte una, dar, când ajunse la jumătatea lăzii, se opri înfiorată. Nu se mai cunoștea nimic; șoarecii mâncaseră tot, lăsând numai ca un pumn de făină. Mâna Măriei scăpă jos rochițele ce le ținea; și rămase mult așa, uitându-se la lădița în care nu se găsea mai mult decât dincolo, în groapa pierdută a cimitirului depărtat… Se înserase de tot; Măria se sculă liniștită. Aprinse o lumânare și se duse la părete, luminând urma mânușiței Puicii. Privi bine-bine, și abia acum își dete seama că pata se ștersese aproape cu totul supt gălbeneala pe care vremea o așternuse peste zidul întreg. Se dusese și dânsa, o părăsise cum o părăsiseră toți și toate. Atunci Măria își rătăci privirile de jur împrejurul odăiei; toate îi păreau străine, nimic nu o mai lega de odăița în care suferise atâta. Ce mai căuta oare pe lume? Și un dor grozav de liniște, de liniște adâncă o cuprinse, și-o nădejde, că, poate, așa va mai vedea pe Puica. În aceeași clipă căsuța se cutremură; trecea un tren. Și repede, ca și cum cineva i-ar fi șoptit la ureche, cuvintele lui Dumitru îi veniră în minte: „Mai bine te călca trenul pe tine”. Cu o hotărâre, pe care nu o mai încercase, socoti câtă vreme mai are până la trecerea trenului al doilea, care se strecura obișnuit puțin după cel dintăi. Se duse, luă un scaun, aprinse candela deasupra icoanelor ce vegheau păretele care păstrase atâta vreme întipărită mânușița Puicii, se scoborî, își lipi buzele de locul care-i înăsprise buzele și, cu mâinile supt pestelcă, încovoiată, ieși, ca și cum s-ar îi dus la o vecină. Când era în portiță, trăsurile veneau de la biserică. Măria nici nu întoarse capul, parcă n-ar îi știut nimic. Și, deodată, țăcănitul asurzitor al trenului se auzi. Vuietul crescu groaznic, ca o prăbușire de fiare, apoi scurt, suflând din greu, se opri din goană, mai înainte de stație. Călătorii se scoborâră speriați și glasuri îngrijate întrebară. Cineva strigă: „A călcat un om”, altul lămuri: „O femeie”, și mașina răsuflă din nou, șirul vagoanelor se dezmorți și trenul își luă iar avântul.

Mai în aceeași clipă, din casa luminată, răsunau cele dintăi trăgăneli de arcușuri și, odată cu valurile cântecului, intrară pe fereastra deschisă a căsuței din față umbrele înlănțuite, piept la piept, ale mirilor, cari începeau jocul; și cele două umbre se perindau pe păreții înguști, luminați de candelă, ca niște vedenii dintr-o lume ce nu putea lua ființă.