Filip

 

Stăm pe-o bancă, la soare.

Ascult pe Filip cum îmi vorbește într’o românească abia înțeleasă și prin gesturi stângace și copilărești.

Vine din Rusia. Tatăl său e negustor bogat într’un orășel de lângă granița Austriei. Are frați și surori mai mari ca el; mama lui a murit.

El iubia mult pe mama lui și era vesel și fericit când ea era în vieață. Acum par’că e străin și singur în lume.

După ce au îngropat-o, el a plâns cum nu credea că omul poate să plângă atât de mult. De unde vine izvorul acesta nesecat de lacrimi? Dar într’o zi, tatăl său s’a răstit la el și i-a spus să nu mai plângă «că e rușine». El și-a oprit lacrimile, de frică și «de rușine».

Tatăl său e un om serios, aspru și nu se gândește decât să facă bani. Lui Filip nu-i plac banii.

Nici cartea nu-i place. A învățat puțin, știe numai să citească și să scrie. Iarna însă îi place să citească, la gura sobei.

Surorile lui cumpără povești scrise de Tolstoi. Ce frumoase sunt!... El a auzit vorbindu-se adeseori despre Tolstoi. E un om bun și cuminte, și umblă în haine sdrențăroase. Țărani' ruși — mojicii — îl iubesc mai mult decât pe Țarul.

Animalele însă tot mai dragi îi sunt decât cărțile cu povești. Curtea lor e plină de pasări domestice și de vite. Are și un corb dresat, pe care îl chiamă Fedor. Toată ziua îl necăjește. Într’o zi era să-i sară în cap și să-l lovească în ochi cu ciocul. Câinii sunt mai blânzi decât corbii. Săracii!... De când nu i-a văzut!... Și ei l-or fi dorind!...

Când scrie scrisori acasă, totdeauna întreabă: ce fac câinii?

Vara, în orășelul său, e urît. E praf; arborii nu-s frumoși și oamenii aleargă toată ziua după treburi.

— Dar ce-ai vrea să facă oamenii, Filip? îl întrerup eu.

Filip ridică din umeri: să facă altceva, nici el nu știe lămurit ce. Dar a băgat de seamă, că banii și afacerile astea învrăjbesc pe oameni; îi amărăsc și nu-i lasă să trăească în tihnă. Ce bine e să trăești liber și simplu în mijlocul naturii! Orașele, cu vuetul și luxul lor, îl fac neliniștit și bolnav.

De toate îmi spune Filip, dar despre fete nu. Ia s’aduc vorba pe dedeparte.

Filip tace, pune ochii în pământ. înțeleg că nu-i plac fetele, nu cunoaște încă femeia; e virgin!

Mă uit lung la el să văd dacă ar putea vreodată să-l viseze și să-l dorească o femeie.

E înalt, spătos, cu mâinile și picioarele peste fire de mari. Ochii lui de un albastru spălăcit sunt umezi și sinceri ca ai unui câine.

Uneori acești ochi îți fac impresia că nu văd nimic; stau nemișcați și aiuriți. Atunci Filip tace și se gândește. Când îți vorbește, ochii lui te privesc drept și adânc în ochi, par’că ar voi să-ți străbată în suflet. Glasul său e cald și sfios.

În trupul acestui colos de optsprezece ani e un suflet de copil. Când îl vezi, ai crede că e în stare să lupte cu un taur, și cu toate astea n’a îndrăznit până la vârsta asta să sărute nici o fată.

Un prieten al său, băiat voinic, frumos și îndrăzneț, i-a spus de multe ori să se ferească de dragoste. Fetele au guri prea dulci și mai totdeauna ele te fac nefericit

Prietenul său a iubit pe o fată cu părul moale și mătăsos ca mătasea porumbului. Apoi fata a fugit c’un altul, care nu eră frumos ca prietenul său, dar avea să moștenească o avere mare dela părinți. Și Filip încheie această banală poveste de iubire cu o privire și un gest cari ar însemna:

— Eu n’am să iubesc pe nici una !

* * *

Multe îmi spune Filip. Eu îl ascult și caut să-l înțeleg.

Ne-am împrietenit pe drum, venind în aceeaș trăsură, dela Rădăuți spre Solea. A învățat multe cuvinte românești dela tatăl său, care a călătorit adeseori prin România. Are o ținere de minte rară. Pe drum chiar l-am deprins să rostească și să priceapă câteva vorbe românești. Cuvântul Dumnezeu l-a impresionat ca un sunet dulce.

După ce l-a repetat de câteva ori, s’a uitat spre cer și am înțeles că vrea să mă întrebe dacă cred într’însul.

— Ce crezi că sunt în cer, Filip? l-am întrebat zâmbind.

— Îngeri... și mama mea ...

Filip e un adolescent religios; se duce la biserică, ascultă evanghelia și dă la săraci.

Când îi spun că nu mai cred în nimic, el mă căește cu o privire plină de o nesfârșită milă. El blestemă cărțile cari le-am citit și m’au făcut să uit pe Dumnezeu.

Și sufletul lui, credincios și bun, se apropiase de sufletul meu sceptic și trist!

* * *

Prietenia asta îmi făcea bine. Veniam să petrec o vară întreagă printre arbori și mi-era drag că întâlnesc și un frate. Căci îmi sunt frați toți acești nenorociți, buni și simpli.

Dacă mă vedea abătut, știa să găsească, pentru a mă alintă, un cuvânt bun, o privire mângâietoare, un gest cald, prietenos.

Îi vorbiam despre moarte; îi arătam pământul: «țărână... oase ... viermi... pricepi, Filip?»

Părea înfiorat: îmi șoptia ca un copil care se silește să fie curagios :

— Nu mori... nu mori...

— Te uită întâi ai tăi; pe urmă femeile pe cari le-ai iubit, pe urmă amicii, pe urmă toată lumea ... Când nu mai ești, n'ai fost niciodată. Țărâna acoperă totul. Pricepi, Filip?

— Nu mori... nu mori...

Mă pricepea bietul Filip: atât de expresivi sunt ochii omenești, când vorbești despre iubire și despre moarte!

Nu ne despărțiam cu ceasurile.

Când ne obosiau plimbările prin pădure, mergeam să ascultăm orhestra. Atunci îmi vorbia despre o soră a lui, Anușca — oarbă! — care «cântă dulce din guriță». Când va muri, și ea va merge la cer, printre îngeri. Ah, ce bună și ce nenorocită e Anușca! Ea nu poate vedea soarele, florile, nopțile cu stele. În ochii ei e o veșnică noapte. Pentru ea lumea e neagră ca un mormânt.

Întreb pe Filip, dacă sora lui e frumoasă. Da, Anușca e frumoasă și ar iubi-o mulți, dar ea trăește singură, cu cântecele ei triste și dulci. Ea nu vrea să iubească, poate de teamă că ar muri de durerea de a nu putea să vadă pe iubitul ei.

Filip, e așa de mulțumit că-l înțeleg! Din vorbe stricat rostite, din gesturi copilărești și stângace, îi prind și-i lămuresc aproape toate gândurile și simțirile lui.

Uneori suntem veseli. Bem bere, râdem; Filip îngână cântece populare din Rusia.

«Filip, într’o zi o să ne despărțim și n’o să ne mai vedem, poate, niciodată!»

Cuvintele astea îl posomorăsc. De ce i le repet ? El nu vrea să le-audă.

L-am învățat să priceapă și să rostească «niciodată!»

Și n'am întâlnit om care sä rostească mai sfâșietor de trist vorba asta: «niciodată!»

Plouă în dimineața aceea.

Filip mi-a strâns mâna, repetându-mi obișnuitele lui cuvinte:

— Buna dimineața!... Sănătate?

Era trist; tatăl său îl rechemă pe neașteptate; îi trimisese bani de drum. Filip bănuia scopul tatălui său: voia să-i deschidă o cârciumă într’un sat, să-l procopsească.

Filip — naivul, bunul meu Filip, — cârciumar!

Vă puteți închipui un fluture tăvălindu-se prin noroiu și un porc sburând din roză în roză?

Cu toate astea am căutat să-mi liniștesc prietenul, cum puteam mâi bine. Dar prevedeam că nu ne vom despărți într’un chip vesel sau nepăsător.

Firește; clipe de-astea ne par uneori banale, dar ele ne amintesc bătăi de inimă mai calde, mai puternice detât cele obișnuite; lacrimi mai fierbinți, fioruri mai adânci. Trebuie să fie serios tot ce mișcă biata inimă omenească.

Așa de bine mă obișnuisem cu tovărășia lui Filip! Îmi plăcea mult făptura asta naivă, simplă și blândă. Și mă atrăsese tocmai pentrucă spiritul lui nu strălucia, sufletul lui n’avea ascunsuri și necunoscuturi. Era ceva primitiv în firea lui; îmi făcea impresia unui sălbatec blând! Și asta mă fermecâ pe mine — civilizatul!

În ajunul plecării am rugat pe Filip să-mi dea o floare din pădure, în semn de amintire.

Mi-a cules o floare albastră, cu petalele în formă de spini, fără miros și fără nume. Dacă mi-ar fi adus o floare cunoscută și frumoasă, nu mi-ar fi făcut atâta plăcere.

A doua zi, disdedimineață, trebuia să plece.

Filip nu se depărta de lângă mine ; câte odată îmi strângea mâna. Ne plimbam prin pădure; străbăteam cărările cele mai ascunse.

— Niciodată !

— Niciodată!

Ne pomeniam aducându-ne aminte de vorba asta. El o șoptia mai des; îi simția înțelesul ei, ca un gol imens.

Totuși ne-am făgăduit să ne scriem. El îmi va scrie în nemțește, eu în românește. Scrisorile lui mi le va tălmăci un prieten; iar pe ale mele, tatăl său.

Mâine Filip va fi departe. Mâine, poimine, voiu întâlni oameni de spirit, foarte gravi, ocupați cu afaceri serioase, cari n’au timp să fie buni și să iubească. Ce groază și ce desgust!

Seara ne-am despărțit. Nu ne-am spus nici un cuvânt: nu puteam. Filip și-a acoperit ochii în mâini.

Mi-am adus aminte de vorbele tatălui său:

— A!... Filip... «e rușine»!

Dar lacrimile curgeau...

Solca (Bucovina) 1895.