Firuța Nuțului

 

Vor fi vreo 18 ani de cînd umblai mai întîi și mai pe urmă în satul Frumoasa, de pe apa Tîrnavei. Atunci eram tînăr, umblam în lungul și latul țării și-n car și-n căruță, și călare și pe jos, să adun cîntecele poporale și să văd cu ochii traiului și datinele poporului nostru.

Într-o după amiază ajunsei în satul Frumoasa, vestit prin frumusețea locului, prin bunătatea vinului și al grîului și prin hărnicia poporului. Acolo aveam bun cunoscut pe preotul cel tînăr, care era numai de vreo cinci ani preoțit și avea de soție pe verișoara mea Anița. Preotul era dus la tîrg la Sibiu, de unde îl aștepta să sosească în toată minuta, iar preoteasa era acasă învăluită cu cei doi copii, din care unul era sugător în brațe. Înainte de amiazi plouase zdravăn, iar acum era cerul senin, aerul bun, de-ți era mai mare dragul a sta pe afară. După ce ne dădurăm bună ziua, ca neamurile, după ce-mi spuse că-i pare bine că mă vede odată la ei și după ce ojinarăm, eu mersei în grădină, iar ea rămase la culină să gătească cina.

Mult îmi plăcu grădina popii, din care se vedea hărnicia lui și a soției sale. Toate erau în bună rînduială, toate ca pe scrisoare și era ocolită cu un pălant de scînduri. Chiar la fund era un nuc mare, stufos, și sub el o masă rotundă de piatră, care însă fusese mai înainte piatră de moară, dar subțiindu-se prin tocire, acum era folosită ca masă de grădină. Lîngă masă erau scaune de scindară bătută cu cuie către picioarele ce erau niște pociumbi înțepeniți bine în pămînt. Acolo mă așezai o leacă și-mi pusei pălăria pe masă.

Dar nu stătui două-trei minute și trebui să scot repede hîrtia și cerusa din buzunar și să prind a scrie cîntecele jalnice, ce veneau la auzul meu din grădina vecină, unde o nevastă sta plecată între straturi, plivea și cînta atît de jalnic de sta să se topească și masa cea de piatră de jalea ei. Și am scris multe foi, că ea a stat acolo plecată și a cîntat și a plîns pînă nu i se mai vedea la mînă, iar eu am scris mereu, ca nu cumva să-mi scape vreo vorbă.

Cum zisei, de atunci au trecut vreo 18 ani, dar de cîte ori îmi vin hîrtiile scrise atunci în mînă, totdeauna îmi aduc aminte și de acea nevastă, care, după cum îmi spunea verișoara preoteasă, se numea Firuța Nuțului. O să vă spun povestea ei, dar mai întîi să vă spun cîteva din cîntecele ei de atunci:

Peline, verde peline
Amărîși inima-n mine!
Pelin beau, pelin mănînc,
Pe pelin noaptea mă culc;
Dimineața cînd mă scol
Cu pelin verde mă spăl;
Caut în cofă – apă nu-i
Canta-i cu pelin în cui!
Da-te-aș dracului peline
Că secași inima în mine!

Amaru-i Doamne pelinul
Dar mai amar îi păgînul;
Că de i-ai face apa vin
Tot nu-i faci voia deplin;
Și de i-ai face apa bere,
Tot nu faci p-a lui plăcere.

Vai aproape-s de urît,
Ca piciorul de pămînt;
Și-s aproape de necaz
Ca năframa de obraz!

Tuturor le pare bine
C-a căzut rău pe mine;
Dar n-are ce le părea
Că și pe ei poate cădea,
Și nu-i pară nimănui
C-a cădea pe pruncii lui!

Nu știu, Doamne, rău îi locul
Ori m-o părăsit norocul;
Nu știu, Doamne, locu-i rău,
Ori fără noroc îs eu!

Nu bate Doamne omul,
Ia-i mintea și norocul,
Că-i bătut el săracul!

Nu da, Doamne, popii bine
C-a legat răul de mine!
Cu amar și cu necaz
Ies rujile din obraz!
De-aș mai avea zile bune
Rujile iară s-ar pune.

Cît amar și cît necaz
Tot la mine a rămas;
Cît necaz și cît urît
La mine-i sălășluit.

Mult mă-ntreabă oarecine
Unde-i carnea de pe mine?
— Mă omule, nu fii beat,
Carne-o fost, dar a secat
De jale și de bănat
Și de cîte m-o mîncat;
Carne-o fost, dar s-o topit
De jale și de urît
Și de cîte-s pe pămînt!

Nu mă bate, Doamne, tare,
Că și io-s a dumitale;
Nu mă bate, Doamne, rău,
Că și io-s copilul tău!

De-ar da Dumnezeu să deie
Frunza-n plop să nu mai steie
Omul necăjit să pieie;
Să rămînă cui i bine
Să se sature de lume;
Că și eu m-am săturat,
Focul de o-ar fi mîncat!

Dă, Doamne, pe cîmp bujor
Și-n toată casa fecior,
Dă, Doamne, pe cîmp bucate
Și-o fată la șapte sate
Și aceea încă să moară
Cînd ar fi, Doamne, fecioară!

Și alte cîntece jalnice, de neamul acestora, cînta ea, de ți se rupea inima de jalea ei.

Cînd mai nu mi se mai vedea a scrie, cîntarea încetă și în curtea preotului auzii glas de clopoțele. Mă sculai sus pe un scaun să văd fața cîntăreței care mă ținuse pironit la masă două ceasuri bune. Îmi gîndeam: privighetoare frumoasă și păun cîntăreț nu se poate. Dar m-am înșelat. Era o nevăstuță sprintenă și drăguță, dar numai a doua zi îi putui vedea fața: atunci nu mă lăsau crengile cele dese ale pomilor din grădina preotului. Mersei deci afară din grădină și în portiță mă întîlnii cu preotul, care, înștiințat de preoteasă despre aflarea mea în grădină, înainta spre mine. De departe începu dumnealui:

— Mi-a spus preoteasa că ești la noi, știu că ți-ai umplut cîteva coale de cîntece de la Firuța Nuțului, că, precum mi-a spus preoteasa, a voit să intre în grădină și ea, dar auzind pe Firuța cîntînd și văzîndu-te pe tine învăluit cu scrisul, v-a dat bună pace.

— Așa-i, frate părinte, am scris multe de toate dar tot jalnice; trebuie că biata nevastă-i tare nefericită, nu știi tu?

— Dar cum să nu știu? Că doară sîntem vecini, numai gardul ne desparte. Ți-oi spune eu pățaniile ei, avem vreme, că știu că baremi cîteva zile stai și la noi, ca la neamuri, că pe la străini stai destul.

— Nu stau pe la străini, părinte, ci pe la neamuri, că doară românii toți ni-s neam...

A doua zi după dejun eram în grădină cu popa numai amîndoi și aducîndu-mi aminte de cîntecele de ieri, îl rugai să-mi spună povestea Firuții, că eram nedumerit de a afla pricina din care cînta ea atît de jalnic. Iar părintele și amicul meu Ion începu așa:

Uite chizule și prietine, grădina asta mare ce-i lîngă a noastră, a fost a lui Nuțu bogatul de aci. Nuțu era cel mai avut om din Frumoasa, cînd am venit eu aci capelan, acu-s cinci ani. El avea numai doi copii: un fecior care trăiește și astăzi și-i om cu stare și primar sătesc, și a avut o fată mai mică, pe Firuța. Gînd am venit eu aci, Nuțu își însurase feciorul, iar Firuța atunci se apuca fecioriță. Eu, precum ți-am spus, venii aci numai capelan, că trăia încă popa cel bătrîn Moise, dar zăcea la pat, nu putea purta oficiul, din care pricină pe mine mă trimisese cei mai mari ca să-i fiu de ajutor, iar el să-mi dea a treia parte din toate venitele parohiei. Dar popa Moise avea un fecior cătană, Precup, pe care ar fi voit să-l facă popă în locul lui. Precup nu se gătise de popie, el de prin clasa 3-a gimnazială intrase la finanți, de acolo la oaste ca soldat de rînd și în urmă trecu la gendarmerie. Cătană poate că a fost harnică, dar de altă muncă nu-i bun. După ce văzu popa Moise, că pe mine m-au trimis cei de sus cooperator aci, trimise cărți după fecior să iasă de la geandarmerie și să vină acasă, că l-a popi în locul lui, că lui i se cade să fie popă în sat, nu unui străin adus de apă ca mine. Și veni Precup, și cînta dumineca în strană, iar după prînz mergea la joc și juca fetele în rînd, cu deosebire însă juca pe Firuța Nuțului, pe fata celui mai bogat din sat. Fata era frumușică și tînărucă, iar el isteț și drăcos, ca cei ce umblă lumea și țara. Dar fata avea drăguț pe un fecior de aici, din oameni de omenie, și el încă era om harnic și frumos ca și ea. Putea dar alege, după care să se mărite.

Popa Moise trimise după Nuțu de merse la el și-i spuse așa:

— Mă Nuțule, mă, eu n-am avut parte să pot sluji la sfîntul Altar pînă mi-oi vedea feciorul popit. Uite a venit agestul ăsta pe capul meu. Dar mi-am adus feciorul din cătănie și-l popesc pe el în locul meu; vrei tu să fim cuscri, să fie Firuța ta preoteasă, să nu o arză soarele pe cele răzoare, că-i păcat de moarte. De vrei, vezi și te socoți, în trei săptămîni îi cununăm și în vreo două luni de zile ea-i preoteasă și scoatem pe adușii aceștia de apă de la noi din sat.

Nuțu asculta vorbele popii Moise, netezindu-și mustețele, apoi grăi și el:

— D-apoi, părinte Moise, dacă va fi scrisă și împărțită de la Dumnezeu sfîntul să fie așa, eu nu voi zice ba, că drept, spunîndu-ți și eu cred, că s-ar durului să fie aici la noi în sat popă fiul dumitale, iar preoteasă o fată din norod, că dumneata ești popa nostru pînă te ține Dumnezeu și fiul dumitale ar trebui să-ți urmeze, iar dumnealui, de vrea să popească la noi, o fată de ale noastre ar trebui să ieie.

— Așa, Nuțule, așa vrea Dumnezeu și așa va fi, numai voi să fiți oameni. Vom cununa pe copii și voi veți merge la vlădica vreo 5-6 fruntași cu jalbă și veți zice așa: „De cînd e lumea lume și Frumoasa sat, la noi tot neam de a popii Moise a popit, deci nu se cade să ne dai un popă străin. Pune Sfinția-ta pe Precup, pe fiul părintelui Moise ajutor tătîne-său, că oricum, mai bine se ajută tatăl cu fiul lui, decît cu străinii”. Și vlădica va asculta, va duce pe veniturile aceste de aci și Precup va rămîne popă și Firuța ta preoteasă la noi în sat.

Așa sfătui popa Moise pe Nuțu, bocotanul, și Nuțu credea că așa trebuie să fie, după cum zice părintele Moise, că-i popă bătrîn și știe mai bine, ce se cade și ce nu se cade. Deci merse voios Nuțu de la părintele Moise, voios de puteai prinde iepuri cu el, că va fi socru la popa cel tînăr, la popa Precup și va fi cuscru cu popa Moise, iar fata lui, Firuța, va fi preoteasă.

Ajuns acasă spuse boresii și fetei și chemă și pe fecior și pe noru-sa și le spuse sfatul avut cu popa Moise. Și se bucură și lelea Sanfora, boreasa badii Nuțu, că fata ei va fi preoteasă; și se bucură și Istode, feciorul badii Nuțu, că va fi cumnat cu popa, și nevasta lui Istode încă se bucura, că va fi cumnată cu popa și cu preoteasa, numai o leacă se și supără în inima ei, cînd se gîndi că Firuța se face preoteasă iar ea nici dăscăliță nu s-a făcut. Toți se bucurară, numai Firuța, nu, că, vezi că Firuța avea drăguț drag și frumos, despre care știa că o iubește și c-a lua-o și că cu el vor avea și ce le trebuie și s-a ținea fălos c-a luat-o. Văzînd-o tată-so pusă pe gînduri și că nu dă semne de bucurie și ea, o întrebă:

— Dar ce-i, fată hăi! Încă nici nu te bucuri cînd vezi, că eu mă zbat să te fac doamnă, să trăiești din prescură gata, să nu te arză soarele la lucru, să fii fruntea satului?

Iar Firuța, deși era tînără și rușinoasă, își luă inima-n dinți și le spuse așa:

— Nu știu, tată, fi-va din popia lui Precup ceva ori ba, dar știu că eu bucuroasă după el nu voi merge și, de mi-ți da cu sila, știu că raiul pe pămînt nu-mi va pica cu el. El îi hamiș, a fost cătană multă vreme, a învățat p-acolo cîte toate, mai multe rele, ca bune. Lucra și purta găzdușagul nu știe, tată-so nu-i dă nimic, că n-are nimic, iar de n-a căpătat nici popia, ți-a toca averea și-oi mînca de la el bătăi de s-o duce vestea și povestea.

— Ba puștea pe limbă-ți! zbieră lelea Sanfora, puștea pe limbă-ți! S-a face popă că satul vrea și tată-so lui îi dă dreptul și tu vei fi preoteasă. Apoi că n-are tată-so avere să-i deie, doară avere-i aceea cînd îi dă un sat ca Frumoasa, de la toată casa mierță de cucuruz, ferie de vin și zi de lucru, d-apoi clejia cea mare? Acestea-s avere ca grofească de mare! Apoi noi încă vom da casă și moșie și vite și oi, cît popă ca Precup n-a fi pe apele acestea de bogat și preoteasă ca tine de cinste n-a fi nici una, ba, după cum Precup a umblat în lume și a învățat multe, poate s-ajungă chiar protopop! Atunci gîndește-te la cinste, fată, cinstea ce-i avea-o tu și ce-o vom avea și noi după tine!

— Bine zici, adaose badea Nuțu!

Firuța numai clătea din cap îngîndurată.

A doua zi era plin satul că Precup, feciorul Popii Moise, ia pe Firuța bocotanului Nuțu și se popește aci, iar mie mi-or da drumul de unde am venit. Vestea ajunse pînă la mine. Adică mai întîi auzi dăscălița, care spuse preotesii, iar preoteasa îmi spuse mie. Eu mă întristai de această veste, cu toate că știam, că nimic s-a alege din aceste planuri, dar mă întristai că văzui, că aci înaintea ochilor mei se întîmplă o înșelăciune mare, din care va urma o nefericire pe niște oameni de omenie și nevinovați dar proști. Ce era să fac? Mă pun și chem pe bocotanul Nuțu la mine și-i spun așa:

— Bade Nuțule, drept îi zvonul ce se aude prin sat?

— Ce zvon, domnule părinte? Se făcea a nu ști badea Nuțu, ca bocotanii cei făloși, care vor să știe părerile tuturora.

— D-apoi, răspunsei eu, nu te mai face că nu știi, e vorba că-ți măriți fata după feciorul popii. Dacă-i așa, să fie într-un ceas bun, numai cît dumneata ești un om bătrîn și cuminte, trebuie că ți-ai tras bine seama ce faci. Că uite, bade Nuțule, dacă fetii îi place de Precup, și dacă dumneata chibzuiești că-i om care să știe ținea casă, și să nu o batjocorească pe ea și pe dumneavoastră, atunci faceți, noroc să deie Dumnezeu! Dar, dacă fata n-are cea plăcere pentru el; dacă numai cu nădejdea că s-a face Precup popă și ea preoteasă o măritați după el, atunci datorința mea de preot este să vă spun să nu vă prea grăbiți. Cercați mai întîi, poate-se face preot ori ba? Și, dacă îți afla de bună seamă că cei mai mari l-or face popă, atunci calea valea! Dar vă rog să nu vă grăbiți, că căsătoria nu-i pe-un an doi, ci-i pînă la moarte.

Așa spusei lui badea Nuțu, iar el mă ascultă pînă la capăt, apoi îmi răspunse în modul cum sînt obișnuiți a răspunde bocotanii proști, din care nu vorbește mintea, ci încrederea în avere.

— Domnule părinte, îmi zise el, că ce m-ai întrebat, eu ți-oi răspunde verde cum stă lucrurile. M-am înțeles cu părintele Moise, așa, că domnul Precup, fiul dumisale să ieie pe copila noastră și să rămînă ajutor tătînă-său, iar după moartea bătrînului să fie preot singur la noi. Încît pentru dumneata, mă măguli bocotanul, vom merge la vlădicie și ne-om ruga să-ți deie sat bun, că ești om vrednic și ne-ai slujit cu credință, pînă ne-am căpătat omul nostru. Așa grăi bocotanul fălos, ca și cînd de la el ar atîrna soarta preoților și a parohiilor. Vedeam planul lor, vedeam rătăcirea în care se afla, vedeam că sînt amăgiți, le-aș fi ajutat din tot sufletul să fie bine, dar eu aveam puțin crezămînt înaintea lor, ei credeau că-mi tem postul de Precup, deci numai atîta mai zisei bocotanului:

— Bade Nuțule, îmi pare bine, că însuți mi-ai spus ceea ce de altcum știe satul tot; dar eu îți mai spun odată, nu vă grăbiți cu nunta, mergeți întîi la vlădicie și numai după aceea faceți logodna și în urmă ospățul.

Cu aceste s-a dus bocotanul. Ce s-a sfătuit cu popa Moise, care acum era în mintea copiilor, ce nu, nu știu, destul că peste cîteva zile mă cheamă la logodna lui Precup cu fata Nuțului. Toți erau voioși numai mireasa nu prea, iar eu eram fără pic de voie. Oamenii credeau că sînt necăjit că-mi pierd satul.

După trei săptămîni fu nunta. La nuntă luai și eu parte cu preoteasa mea. Fu în adevăr o nuntă găzdăcească. Pe biata mireasă, în nădejdea că o fac preoteasă, o dezbrăcaseră de hainele ei cele românești și o îmbrăcară domnește. M-a prins mila cînd am văzut-o împupuțată, după cum o gătase o fată de jidan de aci, că ea, sărmana, nu știa cum să îmbrace hainele cele domnești, care îi ședeau atît de rău, că nu se știa purta în ele.

Îndată după nuntă, la vreo săptămînă, merse Precup cu socru-so, cu Nuțu cel bogat, la notarul public, și făcură contract cum că din tot binele ce are bocotanul Nuțu, jumătate să scrie pe feciorul lui, pe Istode și jumătate pe Precup că, zicea Precup, toate scrisorile ce-mi trebuiesc pentru ca să încap popă în Frumoasa le am, numai îmi lipsește scrisoarea cum că sînt moșieș c-apoi pe un moșieș nu-l pot lăsa fără sat, are dreptul în satul lui mai mult decît calicii și veniturile fără moșii. Și se veni pe partea lui Precup casa asta de lîngă ceasta parohială și 35 jugăre de loc și 4 boi, și care, și 2 vaci cu viței și vreo 80 de oi cu lapte și bune ca la un domn de cei mari, tot p-atîta se veni și lui Istode, la fiul lui Nuțu, bocotanul. Bătrînul Nuțu cu boreasa lui nu și-au oprit nimic, ei au zis că vor trăi cu fata, că ginerele fiind popă, cu slujbele cele multe va fi mai mult dus și să nu-i fie urît fetei singure.

Cînd auzii de una ca asta mă întristai în sufletul meu, căci vedeam ce va urma, dar ce era să fac? Ajuta nu puteam nimic, că pe cel ce nu ascultă nu-i poți nici ajuta.

După aceasta, s-au pus trebile la cale să meargă la vlădicie vreo zece fruntași și să ceară pe Precup popă. Ca să le fie calea mai ușoară i-au ospătat bine cîteva zile de-a rîndul și popa Moise îi învăța cum să vorbească cu vlădica. Ba odată au adunat satul întreg în școală și au făcut carte dictată de popa Moise și scrisă de Precup și subscrisă de satul întreg cum că adecă, mie să-mi dea alt sat, iar în locul meu să pună pe Precup ajutor tătîne-său, iar după moartea aceluia Precup să fie popă în Frumoasa. „Doară ce face un sat de oameni e făcut”, zicea popa Moise, iar cuscru-so Nuțu închina și la unul și la altul ca să se iscălească ca la un lucru mare. Eu despre toate știam, dar mă făceam a nu ști nimic, măcar că veneau înadins muieri trimise la preoteasă și începeau: „Vai, doamnă, cît îi de rău, că nici dumneata nici domnul părintele nu-i de aici, ca să puteți fi tot la noi, că ni-i drag de dumneavoastră, dar așa satul cere pe Precupul popii Moise”.

Veneau adecă ca spionii să vadă ce va zice preoteasa, dar ea rîdea de spionarea lor și le răspundea: „D-apoi nu pot fi toți oamenii tot numai din Frumoasa, destul de rău ne pare și nouă că nu sîntem de aci născuți.”

Și deputăția cu jalba merse la vlădicie, de unde li se spuse așa: „Popa Moise a urmat popă în urma tătînă-său nu pentru că e fecior de popă, dar fiindcă se pregătise de popie și dacă dumnealui își pregătea pe Precup de preoție, preot îl facem ori în Frumoasa, ori în alt sat, dar așa nu se poate. Preoția nu-i ca o moșie să rămînă din tată în fiu, ori s-a pregătit pentru ea ori ba. Pînă părintele Moise are zile, nimeni nu-i ia locul, așa bătrîn și neputincios cum e, îl ținem, ba i-am dat și ajutor bătrînețelor pe popa ăsta tînăr; dar bătrîn cum e, dacă va umbla cu jalbe și copilării de aceste, atunci își va pierde darul și popia.”

Auzind deputăția răspunsul episcopului a venit acasă drîmboiată. Ba peste cîteva zile veni protopopul în comună și spuse părintelui Moise, că să nu cuteze a mai face astfel de jalbe, că va umbla rău.

Acum să fi văzut necaz! Bocotanul Nuțu se căia că și-a măritat fata după Precup, el le spunea, că să nu se teamă, că mă scoate el pe mine din sat și va urma el în locul meu. Deci se puse cu fel de fel de apucături și pîri să mă poată scoate, eu însă stam liniștit și-mi împlineam oficiul. Văzînd că pe astă cale nu poate ieși la ceea ce-și gîndea el, se puse cu buna: îmi promise doi boi care mi-oi alege, numa să-mi cer altă parohie, crezînd că de voi merge eu, episcopul va fi constrîns a-l face pe el preot. Eu firește nu mă învoii. Văzînd că nici pe astă cale nu-și poate ajunge scopul, se puse cu amenințări și cu fapte hîde; într-o toamnă îmi arse două căpițe mari de fîn pe hotar, fără să pot afla pe făptuitor, și de bună seamă numai el fu făptuitorul. Ba ar fi aprins, și casa parohială, numai să mă vază urnit de aci, dar se temea că va arde și a lui fiind chiar lîngă a mea. Vreo doi ani de zile avui necaz cu el, în urmă se ogoi și se puse pe băutură. Lucrul cîmpului nu-i plăcea, să lase pe Nuțu să poarte economia încă nu voia, înjura pe socru-so de cîte-s în lume și-i striga în gura mare: „N-ai nimic aci, tot e al meu, de te mestici în trebile mele, te arunc în drum că numai din milă te țin”. Dacă cuteza muierea să zică vreo vorbă, o înjura și pe ea ori că-i striga numai una: „taci, proasto!” dar așa de tare că se auzea de aici.

Băutura o mîna mereu, ba se puse cu jidanii și la joc de cărți. La vreo trei ani după ce se însură el, muri tată-so și luă pe mă-sa la el. Ea încă bea bine ca și el, astfel biata nevasta lui era și este pînă în ziua de azi ca într-un iad. Nuțu, tatăl nevestei și cu boreasa lui nemaiputînd suferi înjurăturile lui, s-au tras la fiul lor Istode, care-i om de omenie și cel mai de frunte plugar în sat, dar biata Firuța trage răul.

Acum a scăpat de soacră, c-a murit, dar unde-ți trebuie mai a dracului soacră decît un bărbat la care-i pute lucrul și-i place numai băutura și cărțile...? Oile și porcii, boii și vacile, toate le-a măcinat. Acum dacă vrea biata Firuța să se îndulcească cu o lingură de lapte, merge la ai lor, la frate-so unde-i sînt și părinții. De o întreabă cineva: Cum o mai duci? Ea răspunde zîmbind amar:

Știi, drăguță, știi tu bine
Cum trăiești cu cine-i cîne!

Dar la ai lor încă nu prea cutează să meargă, numai cînd e harnicul de Precup dus de acasă, că a oprit-o. Norocul ei, că el mai mult e dus, iar cînd vine acasă o ceartă și tot proastă îi zice și cere de mîncare tot carne, că aci numai rar de taie măcelarii cîte o vită, apoi și cînd taie, ea n-are bani, iar el banii încă nu-i dă, că de unde să mai tot aibă și el?

Așa o duce sărmana cu harnicul de Precup, bătută, necăjită și amărîtă de numai unul Dumnezeu o știe. El tot bea și face pricini prin cea focuită de crîșmă, tot ia bani împrumut de la jidan și tot cu jidanul îi joacă în cărți. Pînă acum se zice că-i dator peste o mie de florini jidanului, d-apoi altor oameni? Că, cum simte că a vîndut cineva o vituță, tot pe capul lui e pînă scoate baremi 10-15 florini și la toți dă scrisoare scrisă de mîna lui, că de n-o plăti, să aibă drept a se intabula pe moșia lui. Jidanul pe cum am înțeles, s-a și intabulat pentru o mie de florini. De va ține tot așa, nu mult va trece și toată moșia cea mare s-a măcina, precum s-au măcinat vitele cele multe și scumpe. Acum știi de ce cîntă biata nevăstuță:

Peline, verde peline,
Amară-i frunza pe tine.

Atît a cîntat sărmana, cîntarea aceasta, de acum toți vecinii o știu de-a rostul, și cînd îi aud glasul cel frumos și jalnic, toți plîng de mila ei.

Așa îmi spunea părintele Ioan și cînd voiam să-l întreb: de are nevăstuță, copii ori ba, un cîntec jalnic ce venea din grădina vecină străbătu la urechile noastre și râmaserăm ca înmărmuriți de glasul cel jalnic care cînta:

De-ar fi Dunărea de lapte
Din cîne nu mai faci frate;
De-ar fi Dunărea de vin
Nu faci frate din păgîn.

La toți li-i lumița dragă,
Mie mi-i cerneală neagră;
La toți li-i lumița bună,
Vai, mie mi-i mătrăgună.

De-ar da Dumnezeu să deie
Frunza-n plop să nu mai steie
Omul necăjit să pieie,
Să rămîie cui-i bine
Să se sature de lume,
Că și eu m-am săturat
Focul de m-ar fi mîncat.

Nu se mai gîndească nime
După rău s-aștepte bine,
C-așa a lăsat Dumnezeu
După bine s-aștepți rău.
Nu bate, Doamne, omul
Ia-i mintea și norocul
Că-i bătut el săracul.

Dă, Doamne,-n lume bucate
Și-o fată la șapte sate
Și-aceea încă să moară
Cînd o fi, Doamne, fecioară!

N-am mai putut de mila ei, ne-am dus înlăuntru și mult timp am stat privind unul la altul, fără a zice vreo vorbă, dar venind cina pe masă ne-am pus la ea oftînd:

Vai de omul fără noroc!