Fiul risipitor

 

Cel mai tânăr din copii a zis tatălui său: dă-mi partea de avere... și a plecat într-o țară depărtată...
(Luca XV, 11—23)

Nămolul ars de soare cojindu-se, își crapă
Pe malul bălții pielea clisoasă de broscoi.
Și sub zadufu-amiezii, mânjiți de glod, în apă
Se vâră porcii negri bălăbăcind greoi.

Își trage turma-n umbra stejarilor, porcarul.
Cu râtul râmătorii rânează jirul gras...
Dar el, cu traista goală, cu foamea-n gât, cu-amarul
Pierzării, și-amintește ce nu i-a mai rămas.

Cu ochii lung măsoară pustiul și câmpia
Și sărăcia-n poarta surpatului bordei —
Flămând, i se năzare conacul vechi, moșia
Cu dealul unde via se prinde în curmei.

Și parca-l vede-aevea, înalt, cu fața slabă,
Boierul stând cu masă întinsă în pridvor —
Aude cum le spune să-njunghie degrabă
Vițelul gras, că-i vine un fiu risipitor.

Aud și eu ca fiul porunca dulce, glasul
Boierului ce cheamă argații ce se strâng.
Dar nu știu dacă mie mi-a hărăzit popasul
Părintele pe care l-am părăsit, nătâng.