Floarea de aloes

 

Întîiul pas pe care îl faci într-o casă străină, te înfioară. Neprietenos răspunde ecoul și umbra ta se zugrăvește stranie pe pereții albi. Viața statornicită are tainele ei, îmbătrînitul disc al soarelui, ce apare și dăinuiește anumite ceasuri la ferești, luminînd tot altfel lucrurile, le dă o șlefuire, un lustru, cu care ochii tăi se deprind și fără de care nu pot fi veseli.

În pridvorul tăcut, știi că în cutare anotimp, ca să lumineze perdelele verzi de frunze, albastrul va înflori strugurii de glicină ; treptele scării de piatră, de le vei coborî, presimți ce mireasmă o să te întîmpine ; de vei ridica ochii peste marginea verde a stratului, ți se va părea firesc că în aer joacă pulberea de aur a stînjeneilor ; de te vei întoarce spre răsărit, floarea soarelui ce poartă un nimb în jurul ei, nu te va mira că o biată floare îți arată imaginea soarelui pe pămînt...

Dar eu, nu le puteam ști acestea la vîrsta mea și intrînd în casa străină pe care o cumpărase tata, cu tot cuprinsul și gospodăria ei, am resimțit-o fără să vreau de la întîiul pas pe care l-am făcut trecînd pragul...

EI însă era vesel și zgomotos, căci omul de afaceri nu are timp să viseze și nu se poate înduioșa. Ținîndu-mă de mînă, el nu-și da seama că visul și cu banul intrau laolaltă, nu știa că duce visul de mînă...

O femeie bătrînă, într-un clinchet de chei, ce parcă era însăși vremea ce închisese ușile tuturor fericirilor după ea, ne întîmpina cu un pas abia simțit. O umbră ghemuită, ca motanii negri ce-i vedeam întovărășind zînele rele în cărțile mele de povești, se zugrăvi pe parchet și un glas îndepărtat ca și cum ar fi venit printr-un zid, îngînă :

— Am adus cheile.

Și mănunchiul de chei, sunător, își zugrăvi și el umbra ca un buchet de alge vii.

Afară, în dreptul ferestrelor mari, deschise, un stol fulgerător de porumbei trecu umplînd cu freamătul aripelor odaia. Păsările acestea ce părăsesc grabnic casele cînd presimt că vine moartea, ca să revie apoi cu grămada, cînd doliul a fost dat jos de pe ziduri, nu-și mai găseau astîmpăr.

Tata, nepăsător, luă cheile și deschise cea dintîi ușă, trăgind-o zgomotos după dînsul. Era un iatac mobilat după moda veche, cu paturi mari de nuc așezate alături sub straja unui iconostas în fața căruia candela de argint era stinsă. Niște mătănii de chihlimbar, blonde ca aurul, uitate pe o mescioara de lemn de trandafir, adunau luminile. Tata le luă în treacăt și mi le petrecu, rîzînd, în jurul gîtului, iar pietrele acestea moarte mă înfiorară cu răceala lor. Bătrîna dete podelele la o parte și cîteva molii, cu zborul lunatec, întinseră aripele lor ofilite ca niște scîntei ce stau să se stingă. O rază de soare pătrunse și învechi parcă și mai tare lucrurile. Mirosul ciudat ce-l au sertarele închise se răspîndi deodată, și nu știu pentru ce mirosul acela mi se păru mie că este însuși graiul lucrurilor, sufletul vieții deșteptate din somn.

Vremea își aducea aminte și acuma vorbea. Și ticăitul în minutul acela parcă își puse încetinel mînele amîndouă pe umerii mei ca și cum ar fi vrut să mă facă să îngenunchi. O privire de mustrare trecu în ochii bătrînei, care luciră o clipă cum lucesc geamurile aburite de ceață cînd aprinde cineva îndărătul lor un chibrit, dar tata nu luă în seamă acestea, și după ce mai făcu o dată ocolul odăii, frecîndu-și mînele cu mulțumire, deschise o altă ușă.

Scoarțe și chilimuri vechi în fel de fel de ape, flori culese cu răbdare din grădini imaginare, arabescuri ciudate cusute în fir și în rîuri de mărgele, crini uriași și garoafe de sînge se îmbinau, maci purpurii își revărsau somnul din potire. Asurziți, pașii nu trezeau un zgomot. Un policandru uriaș atîrnînd de tavan, învăluit într-un hîrzob alb prin care prismele de cleștar jucau curcubeie, oscilă încet și în aceeași clipă stolul porumbeilor trecu din nou fulgerător, zugrăvind o goană de umbre pe zid.

Dintr-o ramă de mahon, un boier bătrin, cu ișlicul pe cap, cu privirile ascunse sub sprîncenele stufoase și ținînd în mînă un șirag de mătănii de chihlimbar ca acelea pe care le aveam Ia gît, mă urmări cu ochii. Erau mătăniile lui, de bună seamă, și fără să vreau, ca îndemnat de cineva, mi-am ridicat repede mîna să le scot. Firul pe care erau adunate, fiind vechi însă, poate, sau cine știe ce ascunsă putere a lucrurilor care își aduc aminte și vreau să ne pilduiască, se rupse și deodată boabele se rostogoliră sonore pretutindeni, pe sub divanurile și jețurile vechi, încremenind unde ajungeau ca niște fărîmături de soare. Tata strivi însa una cu piciorul, goni alta înaintea lui — și trecurăm în altă odaie.

Luminoasă și albă, cu masa ei de stejar întinsă, împrejurul căreia stau cele douăsprezece jețuri goale, sofrageria parcă își aștepta oaspeții. Într-un bufet încăpător, faianțele vechi și sticlăriile groase de cleștar răsunau ușor. O pendulă veche își scria umbra lanțurilor cu greutăți pe pereți. Tata dete la o parte un jeț, stricînd simetria ospățului la care doar numai umbrele veneau să se mai așeze, deschise zgomotos bufetul, prețui parcă ce era într-însul, căntări o clipă greutatea argintăriei înflorită cu ghirlănzi de foi și păsări, cătă de aproape la monogramele vechi săpate pe ele, desfăcu în treacăt giulgiurile de in albe ca zăpada, ce stau frumos orînduite; și aruncînd încă o privire de stăpîn peste toate, mă luă de mînă și ieșirăm într-un balcon.

Aerul curat al văzduhului, care nu-i al nimănui, mișcă în jurul nostru. Fire albe de funigei călătoreau, sălciile din luncă mișcau la răstimpuri, o vie pe rod vălurea străluciri albe de spumă întorcîndu-și frunzele în bătaia vântului. În straturi florile ne-îngrijite de nimeni erau moarte de mult. Arbuști străini, sălbătăciți, luaseră forme ciudate și numai un lămîi, scăpat prin cine știe ce întîmplare, înveselea cuprinsul cu fructele lui galbene.

Dinspre livadă un miros de roade putrezite pe ramuri alergă ; și aproape în același timp un nouraș se strecură drept soare, adumbrind priveliștea. Umbra îmi întunecă sufletul din nou și veselia mea, înfiorată de aerul curat, pieri. Aplecat pe marginea de piatră a balconului, tata însă își scosese un carnet și făcea socoteli, prețuia poate rodul viei și nu vedea cu cîtă întristare și cît de străin îl privea colțul acesta de natură pe care nu-l înfăptuise el.

Bătrîna rămasă jos, lîngă marginea treptelor, în așteptare, ca să nu i se vadă gîndurile ori lacrimile din ochi, se aplecase asupra unui arbust și-l dezrobea de mrejele urzite de omizi. Albe, firele se desprindeau și zburau în aer, rădeau aproape pămîntul și înălțîndu-se apoi iarăși, se aninau unde le ducea întîmplarea. Arbustul dezrobit de mîna bătrinei își tremura încet foile și numai târziu, tîrziu de tot, am știut că arbustul acesta misterios, ce sta așa de timid și zgribulit la capătul scărilor, învăluit de alba mantă a omizilor, era un străjer care își aduce aminte, un simbol tăinuit, un copăcel de aloes care nu înflorește decît la o sută de ani o dată.

Sfios și trist stătea lîngă bătrînă, ca măsurîndu-se în vîrstă amândoi, ca doi prieteni vechi ce au aceleași amintiri, dar care tac așteptînd să-și deschidă sufletul cînd va veni timpul; unul odrăslind o floare ca o pară de foc, singura și cea de pe urmă floare, cealaltă fărămîndu-și învechita-i formă de lut în care au stăruit atîtea simțiri.