Floarea florilor, doamna zînelor

Floarea florilor, doamna zînelor de Ion Pop-Reteganul

A fost ce-a fost.

A fost odată un împărat și împăratul acela a avut o fată, ce o chema Ileana. Și ea așa a fost de frumoasă, că mai frumoasă n-a putut să fie în lume. Și se vede că frumusețea are mulți oameni răi, căci după Ileana s-au bătut doisprezece zmei s-o fure.

Tatăl său, dacă a apucat de veste ce apă curge pe vale, s-a pus să o păzească și n-a știut ce să facă alta, cum s-o păzească, ci a făcut deasupra ei o casă de fier și zi și noapte a pus cătane s-o străjuiască.

În casă nici ușă nici fereastră nu era, numai o strunguță, cît să încapă ulcica cu cofa și pîine.

Încolo om cu trup și suflet nu putea să intre.

Într-o seară, cînd au fost florile mai mîndre, se miră ea pe ferestruța ei către cele flori și zice atunci către cătana ce o străjuia:

— Pasă și-mi adă o floare, s-o miros.

Cătana se duce și-i aduce o floare și cum o miroase, se și pornește în altă stare, și cînd i-a venit vremea să nască starul din ea a început a plînge, mai jalnic și mai amar să-ți rupă inima. Ea a zis atunci așa:

— Nu plînge, starul meu, că de-i fi fată, te-oi găta ca pe o domnișoară în haine de mătasă și te-oi purta la joc și te-oi mărita după cutare baron.

Și tot a plîns.

— Nu plînge, starul meu, zice iară, că de-i fi fată, te-oi îmbrăca frumos, ca pe fetele cele de români cu poale cu altiță, împănate cu fluturi și cu pene, ți-oi lua cîrpă roșie, cisme roșii... Și tot a plîns.

— Nu plînge, zice ea, că de-i fi fecior, te-oi spăla ca pe un fecior de împărat și te-oi îmbrăca cu nădragi de mătasă, cu căputac de mătasă, cu pălărie sclipicioasă și ți-oi căuta oarece fată de împărat și-ți fi gazde.

Și tot a plîns.

— Nu plînge, starul meu, zice ea iară, că de-i fi fecior, ți-oi lua suman ca la feciorii cei de români și țundră; în picioare opincuțe de hodină, peste brîu curea lată cu cătărămi de argint și în cap căciulă de miel de la Paști, cu pană de curcan, ca să te alegi viteaz.

Și tot a plîns.

— Nu plînge, starul meu, zice în urmă, că de-i fi fecior ți-oi lua de muiere pe Floarea florilor, Doamna zînelor.

Atunci îndată a tăcut și îndată l-a născut și l-a botezat Floarea florilor, pentru că din floare l-a avut.

— Noa, maică, zice el după ce l-a botezat, mi-ai făgăduit de muiere pe Floarea florilor, spune-mi unde să o găsesc, și ți-o aduc de noră!

— O, dragul mamei, zice ea, nu te lua după făgăduința aceea, ce am zis-o într-un ceas slab, ca să-ți alin plînsul, căci poate așa fată nici nu este, ori dacă este, nu știu în care parte de lume să fie.

— Ba numai mi-o spune, că dacă-i treaba așa, eu tot ducu-mă în lume pînă o voi afla și-o voi lua de nevastă, că eu fără ea din ceasul acesta nu pot și nu vreau să trăiesc.

— Dragul meu, fiul meu, îl roagă mă-sa, cum ti-i duce tu în lume, slab și neumblat, și cum mi-i lăsa aci cu durerea mea și cu amarul meu? Astăzi te-am avut; astăzi să te și pierd?! oare putea-va inima mea să poarte atîta supărare și jele?!

Nu, fiul meu, cere-mi altceva, dar nu te depărta de lîngă mine.

— Maica mea și măicuța mea, răspunse pruncul, o floare lîncezește și se vestejește, dacă n-o luminează razele binefăcătoare ale soarelui. Cele mai frumoase petale ale ei se usucă și cad la pămînt și mirosul ei îmbătător se pierde în întunericul nopții. Astfel m-oi ofili și m-oi usca și eu dacă n-oi purcede încă din ceasul acesta, să o aflu, căci ea este soarele zilelor mele, lumina ce luminează, încălzește și nutrește rădăcina pomului vieții mele.

De-oi muri, maică, de dorul ei, precum știu c-oi muri, sufletul dumitale va purta păcatul.

Așadară s-a luat și s-a dus din sat în sat, din oraș în oraș, tot întrebînd și ispitind, doară-doară va da de cineva, care să-l știe povățui încotro să afle pe Floarea florilor, Doamna zînelor; dar nimeni n-auzise de ea decît din veste – poveste.

Cum merge el așa, fără să știe unde va ieși și oare bine merge ori apucat-a pe cale greșită, ajunge la un codru năpraznic de mare. După ce merge și prin codru o bună bucată, vede o colibă și din colibă iese o cățelușă și un moș pe de-o lăture alb ca neaua și pe de alta cu păru-n rînd ca un copil de șapte ani.

Cățelușa începe a bate.

— Bate, bate, cățelușa mea, de-i om rău; de-i om bun, cheamă-l în casă, zice moșul.

— Om bun sînt eu, moșul meu și dragul meu, zice pruncul. Se băgă în casă și dă binețele.

— Noroc bun!

— S-ai noroc, prunc necunoscut pe acest pămînt, dar ce cauți atîta spurc de lume și țară?

— Caut, ce mi-a făgăduit maica cînd m-a născut, pe Floarea florilor, Doamna zînelor.

— Fătul meu, zice moșul, o sută de ani am la spatele meu acuma și nici nu am văzut-o nici de nume nu i-am auzit. Dar vezi și hodinește pînă mîine dimineață, că mi-oi întreba cotunele dacă a ști oarecare dintre ele.

Îi dă de cină, iar dimineața de prînz, și-i dă un frîu de aramă.

— Na, puiul meu, zice, și grijește de el, că ți-a prinde bine. Cînd li-i scutura ți-a veni un cal de aramă și haine de aramă.

Dimineața, între prînz și amiază, iese moșul afară și bucină într-un corn de lume și vin toate albinele, cîte se aflau în cornul acela al lumii și nici una n-a știut de Florea florilor.

— Nu știu ce să-ți spun, zice moșul, dar te du tot pe calea asta pînă la fratele meu mai mare, că doară te-a ști îndrepta el.

Merge de acolo și pe seară ajunge la celălalt.

— Sara bună, moșul meu și dragul meu.

— Da ce te poartă păcatele atîta lume?

— Poartă-mă aceea, zice, că mama cînd m-a făcut, mi-a făgăduit de muiere pe Floarea florilor, dacă m-ai ști îndrepta, unde s-o aflu?

— Două sute de ani am petrecut, fătul meu, zice moșul, și nici nu o-am văzut, nici n-am auzit de ea. Dar rămîi aci pînă dimineață, că mi-oi întreba cotunele, de-a ști oarecare de olatul ei.

Îi dă de cină și dimineața de prînz, și-i dă un frîu de argint.

— Na, puiul meu, zice, și grijește de el, că ți-a prinde bine. Cînd li-i scutura, ți-a veni un cal de argint și haine de argint.

Dimineața, între prînz și amiazi, iese moșul afară și bucină în două cornuri de lume și vin toate albinele, cîte au fost în acele două cornuri de lume, dar nici una n-a știut spune nimic despre Floarea florilor.

— Noa, zice, nu știu să-ți spun nimic, dar te du tot pe calea asta pînă la fratele meu cel mai bătrîn, că ăla ți-a spune doară.

Cînd e la ojinuță ajunge la el și-i dă bună seara.

— Seara bună, fecior necunoscut; da ce păcat te poartă atîta lume și țară?

— Poartă-mă păcatul acela, că maica cînd era să mă nască nu m-a putut naște pînă nu mi-a făgăduit de muiere pe Floarea florilor, dacă m-ai ști îndruma, unde s-o aflu?

— De trei sute de ani trăiesc, fătul meu, zice moșul și nici nu o am văzut, nici de nume nu i-am auzit. Dar rămîi pînă mîine dimineață, că doară s-a afla între cotunele mele, care va ști de ea. Îi dă de cină, și dimineața de prînz, și-i dă un frîu de aur.

— Na, fătul meu, frîul acesta, că ți-a prinde bine. Cînd li-i scutura, ți-a veni un cal de aur și haine de aur.

Dimineața, între prînz și între amiază, iese moșul afară și suflă din bucium în patru cornuri de lume și vin cîte albine au fost în toată lumea.

Moșul tot întreabă, dar ele nu știu spune nimic. Atunci le numără pe toate și află că una lipsește.

— Nu-i de-a face nimic, zice moșul, numai să așteptăm pînă va veni și aceea.

Așteaptă o zi, așteaptă două, așteaptă trei și cînd a fost a treia zi, numa ce a picat și ea.

— Unde-ai fost, întreabă moșul, de n-asculți porunca mea? și-i trage trei scorbaciuri.

— Nu mă bate, tatăl meu, zice albina, că pe cînd ai strigat întîia oară, mă suiam pe un deal mare și mi-a fost greu. Cînd ai sunat a doua oară, am fost la mijloc de deal și de mă lăsam, picam jos și îmi rupeam grumazul. Cînd ai sunat a treia oară, eram pe vîrf de deal și am văzut o grădină frumoasă, ca aceea nu poate fi alta pe lume și m-am luat pînă la ea. Cînd ai sunat a patra oară, m-am luat să vin și nici atunci nu era să vin, că am fost în grădină la Floarea florilor, unde ceru-i mai senin, apa mai limpede și florile mai împănate, cum nu se pomenește pe aici.

— Bine-i, zice, da știre-ai duce pe feciorul ăsta acolo?

— Ști.

— Și mai bine. Dar cum vi-ți duce? că albina nu te-a putea duce în spate; pe jos nu ți-i putea ține de ea. Dar scutură frîul ce ți l-am dat eu și te sui cu albină cu tot în spatele calului, că-ți ajunge mai degrabă. Scutură de frîu și îndată-i răsare un cal de aur și se suie cu albină cu tot în spatele lui.

— Cum vrei să mergem, domnul meu, întreabă calul, ca vîntul ori ca gîndul?

— Ca gîndul, că unde gîndesc, acolo să mă pomenesc.

Pe cînd a gătat cu vorba, calul mînă zboc în grădină la Floarea florilor. Dacă se vede aici, se scoboară jos, își sloboade calul în vrerea lui și pe albină o lasă între flori, să mănînce din care o vrea.

El se bagă în casă și dă binețe:

— Noroc bun.

— Să ai noroc, fecior necunoscut pe acest pămînt; da ce cați?

— Cat aceea, că m-aș băga de slugă, dacă aș avea la cine.

— Apoi bine, chiar mie îmi trebuie unul, să deie la galițele astea, și că eu am cale departe, să merg la un bal și n-am pe cine să le las.

— Grija le-o am eu, fii molcomită, și nu-i avea căință după mine.

Dimineața, Floarea florilor îi dă patru saci de grăunțe: doi pe dimineață și doi pe seară, că bag seamă a avut atîtea galițe.

El îndată prinde a împroșca la grăunțe și a trage apă în valauă; ea se gată de bal și după ce s-a gătit, iese afară în pridvorul casei, fișcură odată în deget, și vin patru cai negri cu un hinteu negru ca pana corbului nemînați de nime, nepriviți de nime. Cum vin se întorc înaintea ușii, ea se suie în hinteu și drumu... Florea florilor după ce s-a dus ea, s-a gătit mai altfel decît ea și-a scuturat frîul cel de aramă și a venit un cal așa de frumos, că din copite scîntei zboară.

— Cum o fi domnul meu și dragul meu? întrebă calul.

— Așa că s-a dus doamna ta și doamna mea la bal și ne-om duce și noi, dar dintîi mă îmbracă și pe mine ca pe tine.

— Cată în urechea dreaptă, că-i afla acolo un rînd de haine.

Caută în urechea dreaptă și se îmbracă ca un pui de grof, tot maramă de sus pînă jos.

— Cum o fi, mai zice calul, ca gîndul ori ca vîntul?

— Ca gîndul: tot treizeci de pași înaintea ei.

Bine nu-și gată vorba, și se află la treizeci de pași înaintea ei și merg tot așa pînă în capătul orașului, unde avea să se țină balul. Acolo o-a așteptat, că nu știa în care casă să se bage.

Cînd au ajuns la casa cu balul, Floarea florilor s-a scoborît și s-a băgat în casă; caii se preumblau prin oraș cu hinteul după ei. El încă se scoboară, își leagă calul de fereastră, și după ce se bagă în casă, o apucă la joc și hop-țop pînă la ujina cea bună. Și așa jucau de frumos, că toată lumea cîtă era adunată numai la jocul lor se uita și se mira de el și de frumusețea lor, cît de bine erau hojiți unul cu altul. Cînd a fost la ujina cea bună Florea florilor iese afară, bagă mîna în urechea calului și scoate trei viei de galbini, plătește țiganii și petrecerea și se duce.

Dar ei așa i-a picat de drag, că după ce s-a dus, nici ea n-a simțit nici oleacă de voie cătră petrecere și s-a luat cătră casă. Ea, cît a jucat la bal, tot în ochii lui s-a uitat și cînd a văzut pe slugă, îl răbducea cu el. Dar iară cugetă: că acasă l-am lăsat, și n-are el haine de acelea.

Cînd e în cea dimineață iară-i lasă patru saci de grăunțe și se duce la bal îmbrăcată toată în haine albe, cu patru cai albi și hinteul alb. Florea florilor, după ce s-a dus, scutură frîul cel de argint și îndată vine calul și zice:

— Cum a fi domnul meu și stăpînul meu?

— Așa, că s-a dus doamna ta și doamna mea la bal și ne-om duce și noi, dar mai înainte mă îmbracă și pe mine ca pe tine.

Calul, într-o clipită, îl îmbrăcă în haine de argint și se iau la drum.

— Cum să mergem, domnul meu și stăpînul meu, întrebă calul, ca vîntul ori ca gîndul?

— Ca gîndul, tot zece pași înaintea ei.

Calul și zboară de zece pași înaintea ei și tot așa au mers pînă-n oraș. Acolo ea se bagă în casă; caii se preumblă în sus și în jos cu hinteul după ei.

El iară își leagă calul de fereastră și după ce se bagă în casă, o apucă la joc și... pe sub mînă, că-i română, pînă la ujina cea bună.

Atunci iese afară, bagă mîna în urechea calului și scoate trei viei de galbeni: cinstește masa și țiganii și se suie în spatele calului și mînă dintr-o săritură pînă acasă.

Ea ca o floare brumată își pleacă capul pe sîn de mare supărare, că se duce așa numa, fără să se arate cine-i, de unde-i și se duce acasă că o ardea, colo la inimioară, ăl pojar al dragostei.

Pe cînd a ajuns ea acasă, galițele erau săturate, focul aprins și mîncările la foc.

Ea cum vine acasă, se tot uită, se tot uită la el și-n ochii lui, și-l semăna tot mai tare cu Făt-Frumosul de la bal.

— Elu-i! cugetă ea, că nimeni nu are atîta foc și atîta rogare în ochi, de la nimeni nu poate fi dragostea așa dulce ca de la el.

Dar cum l-oi însemna?...

Pieptul meu arde de dragul lui; inima mi se strînge, cînd nu-l pot vedea, și mintea parcă mă părăsește cînd cuget că ar putea fi cu putință să nu fie al meu.

Dar strîge-mă lumea cum a vrea, că umblu după el, el va fi al meu.

Pentru omul ce mi-i drag
Face-m-oi și par în gard;
Pentru omul ce mi-i bun,
Face-m-oi și ciuhă-n drum.

Dimineața iară îi dă patru saci de grăunțe și-i zice, că pe seară să pună o oală cu apă la foc, că și-or face lăutori.

Prinde apoi a se găta de bal și după ce s-a gătat, iese în ușă și fișcură în deget și îndată vine un hinteu cu patru cai roșii ca focul. Se suie în hinteu și drumu...

Florea florilor deșartă doi saci de grăunțe la galițe și le trage apă în groapă și în vălaută, și după ce gată scutură frîul cel de aur și-i vine calul iute ca gîndul, repede ca vîntul.

— Cum a fi dragul meu și stăpînul meu? întreabă calul.

— Așa că s-a dus doamna ta și doamna mea la bal și ne-om duce și noi, dar mai înainte mă îmbracă și pe mine ca pe tine.

Calul îl și îmbrăcă tot în haine de aur și se iau la drum.

— Cum a fi stăpînul meu: ca vîntul ori ca gîndul?

— Ca gîndul, să fiu tot alăturea cu ea.

Îndată mînă calul pînă la ea și a mers tot alăturea pînă la bal. Ei numai îi creștea inima și se topea toată de mare bucurie, că-l simte și-l vede lîngă ea, batăr că n-au schimbat nici o vorbă unul cu altul tot drumul.

Cum ajung la bal, se și prind la joc și hop, țup...

Dragu-mi-e cu cine joc,
Că miroasă-a busuioc;
Dragu-mi-e cu cine săr,
C-amiroase-a calapăr...

Cînd e la ujina cea bună, el se gată de ducă; își ia pălăria și se șterge de sudori, ca să nu se răcească dacă iese înfierbîntat afară.

Ea atunci și sare la el, ca să țipe un păiangen, ce, zice, picase nu știu de unde pe umărul lui, și fără ca să simtă, îi lipi un botuț de ceară dinapoi în păr.

Se ia el cătră casă și nu mult după aceea, s-a orînduit și ea. Seara face lăutori și-l cheamă și pe el să-i spele capul.

— O doamna mea și stăpîna mea, zice el, cum m-aș putea lăsa să mă speli chiar dumneata pe cap? Unde se pomenește, să șeadă argații la masă cu împărații?!

— Ba, că de nu-i veni, la curtea mea nu ai loc nici o clipă. De silă, de voie bună se lasă, că sluga trebuie să asculte de stăpîn. Ea îndată îi ia pălăria și cum o ia, vede semnul, botuțul cel de ceară în păr.

— Aha! zice, tu ești cu care am jucat în bal? Și numaidecît îl cuprinde în brațe și-l sărută.

— Noa, zice, de astăzi înainte soț să-mi fii, soață să-ți fiu.

Și au făcut o nuntă mare, la care eu am șezut în fundul mesei, dar i-am lăsat veselindu-se, că mi-a fost somn și astăzi trebuie să mă duc la Binșu după boi.