Florica (Pillat)

 

Aici își îngropară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vânt.
Colinei închinară iubitul ei mormânt,
Legând de dealul rodnic și numele și-argila.

Și vremea prea fugară și fragedul destin
Al celei ce fusese — abia o zi — Florica...
Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica;
Dar când acum Florica, în soare aprilin,

Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpând de trandafir
Și-un zâmbet de lumină de fiecare floare.

Un zâmbet ce odată trăia pe buza ei
Și mă-nfior la gândul păgân și la credința
Că trebuie naturii să-i altoiești ființa
Pământul să palpite ca inima, de vrei.