Foarte multă văz plăcere

16 [Foarte multă văz plăcere] de Alecu Văcărescu

    Foarte multă văz plăcere
    La a tuturor părere,
    Hotărînd cu o pornire,
    Făr' d-a face osebire :

    Cum că lucruri delicate
    Trei se află-n lume date
    Care pot să îndulcească
    O vedere omenească.

    Zic : c-o apă și-o verdeață
    Și un chip frumos la față
    Au fireasc-a lor putere
    Să mîngîie o vedere.

    Arătînd că pot să facă
    Orice suflet ca să placă,
    Și cusur să nu rămîie
    Pe cît simte să-l mîngîie.

    Dar o minte cu simțire,
    Delicată și supțire,
    Vrînd acestea să le-adune,
    Face judecăți mai bune ;

    Nu dă făr' de cercetare
    Privileghiu așa mare :
    Tot un fel sînt cîte trele
    Dopotrivă între ele.

    Căci la apă și verdeață
    Și dă este vro dulceață,
    Dar o știm cu legătură
    Într-un fel dă la natură.

    Dînd dă obște o plăcere
    La a tuturor vedere,
    Și mai mult nu se-nmulțește,
    Nici mai scade, nici mai crește.

    Iar viind la frumusețe,
    Aici voi, idei istețe !
    Căci intrăm în adîncime
    Și dă tălmăciri mulțime.

    Vedem chipuri milioane,
    Dar sînt cadre și icoane —
    Care-mpodobesc păreții —
    Cu năpastea frumuseții !

    Și măcar că-s mișcătoare,
    Mai ales și vorbitoare,
    Dar le-arată tot cuvîntul
    Că umblînd geme pămîntul.

    Merg acelea, bunioară,
    La verdeață, la apșoară,
    Să-mi dea singure credință,
    Cît nu sîtn de trebuință !

    Cînd voi zice frumusețe,
    Voi fi suflet cu blîndețe,
    Cu simțiri, cu isteciune,
    Depărtat de-nșelăciune.

    Și un nu știu ce prea dulce
    Ce simbadie aduce !
    Și să-nnoadă cu strînsoare
    Unde va fi dat prinsoare.

    Atunci este însușită :
    Frumusețe săvîrșită,
    Care poate să numească
    Fitecine și cerească.

    Atunci fermecă din fire
    Orice suflet cu simțire,
    Și mîngîie și vederea,
    Și adăogă plăcerea.

    Acest dar al frumuseții
    Cu al apei și-al verdeții,
    Avînd și singurătatea,
    Face rai pustietatea !