Fragmentarium

Fragmentarium de Mihai Eminescu

[Ea era albă ca zăharul]

Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra șoldurilor, acea bogăție de frumusețe strălucită și rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât și mai în jos unde pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai devale de această înnodare a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru și abia-ncrețit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerării omenirii, apoi urmau trunchii rotunzi aăiî picioarelor, tari și copți numai buni de a sugruma șelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropițe, când ea stetea, apoi fluierele cu pulpe tăiete în lapte, pănă la gleznuțele și piciorușele de argint... Ea surâdea... buzele jimbate de acest surâs sexual și voluptos lăsau sa se vadă dentura întredeschisă, ca la o leoaică însetată, obrajii suflați abia cu rumăn făceau gropițe abia desemnate, dispărânde de langoare, ochii sticleau, sub genele pe jumătate lăsate și tremurânde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine, care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri și parte pe sânii, care-i oprea și-i înfoia în căderea lor. ^[1]

[Ah! dac-aș fi ce am fost ]

Ah! dac-aș fi ce am fost
O floare-ncă virgină în sântul adăpost
A halelor mărețe din casa părințească

Cum să-l ador aș ști eu — ar ști să mă iubească.

De-aș avea sufletul meu de-atuncea, visele mele limpezi de copilă, amorul meu clar ca apa izvoarelor, cugetările mele umbrite de un trai liniștit, ca florile negrelor zidiri... Cum l-aș iubi... Sufletul meu... cum s-ar înlănțui de o gândire-a lui... cum i-aș mângâia fruntea lui măreață... cum i-aș aluănîga gândirile negre c-o sărutare umedă și copilăroasă!... Dar ce-am acum? Acest suflet deflorat de un mizerabil... aceste cugetări întunecate, care au aparținut altuia în înșelăciune, care cu gura amărâtă de-o crudă realitate ar mai putea recăpăta acel miros al tinereții, acea candoare angelică a zilelor mele de copilă.

Chiar acest corp, care se zice că e frumos, a fost profanat de îmbrățișările unui trădător și îmi este rușine ca privirea lui să se oprească asupra mea.

Și umedă să pară muiată de lumină
A ta frumoasă haină... încât ăa taî mișcare
Să se oglinde dulce în creții hainei tale
Și corpu-ți nalt și dulce prin ele să transpară
Când m-a vedea sa știe încalte — ce-a pierdut!
Atâta mângâiere îmi pot eu da și mie.

AMALIA

Amorul lui cel dintâi fusese foarte senzual. Pierdut pân’ atunci într-un platonism deșert și cufundat cu capul în curiozități romantice și subtilități filosofice, se-ntâmplă să ia o odăiță la o femeie măritată care avea o fetiță de 12 ani și un bărbat ce toată ziua nu era ăaîcasă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond și ochii mari verzi. Cuminte nu era tocmai, dar nasul avea ceva moquese și era nespus de grațios, asemenea gura. El, având bani, făcea cu dânsa excursiuni în păduri și pe la birturi de vară împrejurul orașului universitar, împreună cu fata, care era mare piedecă, încât nu puteau vorbi decât cu ochii. Într-o sară, pe când rătăceau în pădure, el îi spuse c-ar fi având o taină a-i spune, pe care ea o știa altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură — ei în fund, fata pe banca dinainte. Înnoptase bine. El puse brațul împrejurul taliei ei și o strânse tare, ea nu zise nimic. Venind acasă, fata plânse puțin în altă odaie și ea căuta chibrituri s-aprindă lumânarea. În întuneric el o cuprinse și o sărută pe gură. Când s-aprinse lumina amândoi aveau un aer foarte fericit. Dar ea urma iară sa plece la țară, și el se topea din picioare, căci bogățiile ei trupești erau într-adevăr admirabile. Având cunoștința acestor bogății ea purta o rochie neagră de tul subțire, care lăsa să se-ntrevadă niște sâni de albețea marmurii, plini și rotunzi, și brațele rotunzi și pline se vedeau pân’ subsuori. În sfârșit într-o zi, înainte de-a pleca, el o ăzăvorîî* într-o odăiță, o ridică în brațe, o așeză pe o măsuță naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul și se-ntâmplă păcatul de două ori. Ea plecă a doua zi la țară cu fetiță cu tot și el îi scrise. Peste patrusprezece zile veni-napoi și începu o viața vinovată. Noaptea fetița dormea la ăpământî* atunci ea intra numa-n cămașă în odaia lui și sau pe jos, sau de-a-npicioarele el se-mbăta de frumuseț ile ei. A-i cuprinde șalele, a ține mâna la acele rotunzimi perfecte și pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai era și ărușinoasăî*, încât actul amorului o făcea sa tremure, să țipe, să leșine, ceea ce-i adăuga și mai mult fericirea.

[Falsificatorii de bani]

Domnule Cezare!

Perspicacității d-tale îi datorim o descoperire de cea mai mare importanță. Banda de monetari falsi e prinsă și locul e descoperit. Dar nu putem scoate dintr-înșii nici un fel de declarare. Din nefericire sunt convins că fabricatele lor se urcă la valoarea de sute de milioane și că toată moneta e rusă. Dacă am spune-o-n public, capii vor ști pe de o parte să se ferească, pe de alta creditul statului e ruinat. Este vorba ca sub aparența unor comunicări modeste și inocente, care să nu alarmeze publicul, să putem descoperi capii, care s-or lăsa înșelați prin natura declarărilor noastre și se vor crede îndestul de siguri ca să și manipuleze cu moneta. Aștept ideile d-tale în această privință.
Șobolțof


Șobolțof !
Am motive de-a crede că descoperirea mea ș-a d-tale n-ar fi binevăzută în cercuri așa-zise nalte. Cine știe pe conta cui și de cine s-a lucrat în acele spelunce. Maniera de a lucra care mi-ai desăcîoperit-o e bună, dar trebuie completată. Fă un raport oficial în sensul în care mi-ai indicat. Zi: “Un lucru mic și indiferent s-au fabricat poate maximul de 2 000 de ruble, au fost descoperiți la-nceputul activității lor”. Caută de descopere numele capilor și strânge-i pe neștiute pe cei ce știu, dacă vor fi nume însemnate. Trimite-mi numirile mie. Dacă vei căpăta o decorațiune, să știi că numirile sunt adevărate și să te faci că nu știi nimic. Amicul meu! lumea-i o pânză de painjăn, muștile mari trec prin ea, muștele mici se-ncurcă vrând a trece drept prin ea. Suntem muști mici.
Cezar

1. Restul filei, nescris.