Frica poetului

 

Te iubesc adânc, copilă, și de mult
Dar niciodată
N-am lăsat un gest să spună
Dulcea taină ce mă-mbată.

Tânără, copil aproape,
E mai bine să nu știi
Ce dureri nenchipuite
Ard iubirile târzii.

Noaptea însă, când voința
Și gândirea aiurează,
În odaia mea te-aduce
Visul meu și te-ntrupează.

Simt cum vii și cum te-apropii,
Tremuri toată și te-apleci;
În privirea mea tot gândul
Și destinul să-ți îneci.

Apoi mijlocul subțire
Ți-l mlădii ca-ntr-o gavotă,
Și nu știu pe pian sau buze
Rătăcește-ntâia notă...

De când visurile astea
Cu beția lor mă-nving,
Fug de tine, mâna albă
Chiar mă tem să ți-o ating.

Și mi-e frică deodată,
În privirea ta cuminte
Să nu văd, cuprins de groază,
Că și tu ți-aduci aminte.