Friguri de autor

 

O odaie de lucru cu o bibliotecă în fund. În mijloc, un biurou, lîngă care Tudor și Vintilă șed cîte pe un jilț față în față. În sobă arde focul.

VINTILĂ: Să mă ierți, prietene, că te-am stingherit de la îndeletnicirile tale. Tu, om ales, poet cu vază, nu prea ai timp de pierdut cu noi profanii. Cu toate acestea, dacă nu mă vrei tu, te vreau eu, vorba lui Lăpușneanu, și, fiindcă pe tine nu te lasă demnitatea să te cobori (mă rog, să nu iei aceasta drept o ironie), să te cobori pănă la treptele de jos pe care umblă oamenii de rînd ca mine, de aceea sunt silit sa mă urc eu pănă la înălțimile tale, adică pe acel falnic Ρ amas unde te-ai așezat la taifasuri cu muzele.

TUDOR (nedumerit): Nu cumva ai prins și tu la gărgăuni?

VINTILĂ: Ce gărgăuni!… Ε boală curată, și… incurabilă. Am comis o novelă!…

TUDOR: Asta-i grav de tot; merită o consultațiune.

VINTILĂ: Tocmai de aceea am venit și eu la tine; întăi, pentru că te știu competent în materie de aiurări literare și îmi vei spune negreșit dacă novela mea merită să fie transmisa posterității sau ba; și al doilea, pentru că tu ești acela de la care m-am molipsit.

TUDOR: Ei… na-ți-o bună! Ce sunt eu vinovat de nebuniile tale?

VINTILĂ: Cum de nu?… Nenorocirea mea doar de la tine mi se trage. De cîte ori nu te pîndeam eu cînd, furișat de lumea cealaltă, te primblai singuratic și visător prin aleile umbroase, privind cînd în jos la lutul pămîntului, cînd împrejur la verzișul copacilor, cînd în sus în albastrul ceriului grămădind, măcinînd cugetări peste cugetări în morișca creierilor tăi. Apoi de cîte ori n-am auzit pe unii și pe alții zicînd: „Tudor e poet, ce-i drept e poet! ” De cîte ori n-am cetit prin gazete dări de samă despre scrierile tale, prin care îți făceau numele nemuritor. Ș-atunci mi-a venit și mie un fel de fum la cap. Mi-am zis: „Oare să fie într-adevăr așa de greu a scrie? Oare dac-aș cerca și eu? Ei!… Ce frumos să fii pus în rîndul literaților! Să te vezi tipărit, negru pe alb, și cetit de o mulțime de lume. Cine știe, mai tîrziu să fii chiar primit în sînul Academiei. O!… bine a zis cine a zis că cea mai înaltă și mai senină glorie e acea a scriitorilor. ”

TUDOR (rîzînd): Da ești afumat de tot!

VINTILĂ: Apoi nu-ți spun?… Așa într-o zi, cuprins de neastîmpăr, am luat cel mai frumos condei de os de fildeș ce-l aveam pe biurou, mi-am pus dinainte cea mai fină și mai lucie hîrtie ministerială, și am scris deasupra cu litere caligrafice „Novelă”. Mai încolo… pace!… Condeiul nu lua din loc. Aveam în minte o istorioară de la țară. Se înțelege că la țară se petrec idilele, nu în noroaiele tîrgurilor. Aveam, zic, un subiect prea interesant: o fată de țăran cuprinsă, care iubea pe un tînăr cimpoier sărac. Părinții ei se împotriveau…

TUDOR: Pîră veche!

VINTILĂ: Adică veche și nouă totodată, după cum e de meșter cel ce scrie, că adecă să știe întoarce lucrurile așa, ca din vechi să pară nouă.

TUDOR: Ei, vezi asta-i!…

VINTILĂ: Apoi da, negreșit. Ziceam, deci, că nu-mi ieșea un cuvînt din condei. În zadar mă primblam prin casă, mă uitam cu ochii și-n tavan, și-n podele, în zadar mă frecam pe frunte. Nimic nu venea nici în ruptul capului. Atunci, furios, am aruncat condeiul jos, zicînd:

„Ducă-se la dracul! O să mă pomenesc într-o bună dimineață la Golia. Nu-i de mine meseria asta. ” Două săptămîni n-am mai pus mîna pe condeiul cel de fildeș. Crezi că m-am vindecat!… Vorbă să fie!…

TUDOR: Așa-i cînd se leagă boala de om sănătos. Tocmai așa am pătimit și eu la început. Cîte file înnegrite și aruncate pe foc; cîte condeie stricate, cîtă năuceală de cap de-mi țiuiau urechile, pănă cînd, în sfîrșit, am ajuns să aștern ceva omenesc pe hîrtie.

VINTILĂ: Vra să zică, și tu ai suferit ca mine?

TUDOR: Bucățică ruptă.

VINTILĂ (încurajat): Uite, și eu mă credeam atunci tîmp, cu capul bun de bătut șarampoi! Dar să vezi… mai pe urmă… istorioara cea de la țară, care mă urmărea întocmai ca amintirea unui vis frumos ce mi-ar fi rămas întipărit, mi se răspica din ce în ce mai limpede înaintea ochilor. Vedeam parcă aievea pe bietul cimpoier cum suspina după Ileana cea cu păr de aur, cum îi spunea focul inimii cîntîndu-i din cimpoi; cum, la rîndul ei, Ileana se zbuciuma între dragoste cătră dînsul și datoria cătră tată. Mă deprinsesem a-i avè de tovarăși, a le vorbi, a-i îngriji ca pe niște oaspeți vechi ai singurătății mele. Și erau frumoși amîndoi, rupți din soare, și anume meniți unul pentru altul. De la o vreme, fiindcă-i deosebeam așa de bine, încît, de aș fi fost pictor, aș fi putut să le fac portretul, am luat iarăș condeiul cel de fildeș. Nu degeaba icoana lor mi se înfățișează atît de lămurit în minte, îmi ziceam cu oarecare speranțe; se vede că o să iasă ceva. Vai, însă, și de astă dată, nimic! Orice înșiram pe hîrtie îmi părea sarbăd, prost, încît nu era chip să alcătuiesc o frază care să-mi placă. Frate, greu de-a începe!…

TUDOR: Se înțelege! Acolo-i totul. La orice lucru începutu-i greu. Un autor mare a zis: că a începe este a sfîrși (aparte) și cu toate acestea numai eu știu cîte am lăsat neisprăvite.

VINTILĂ: Văzînd așa, m-am descurajat din nou și m-am jurat să nu-mi mai bat capul cu asemene iznoave. N-am eu destule necazuri în viață; să-mi mai născocesc și altele din senin pentru niște ființi închipuite, cu care n-am nimic de a împărți!

Dar se vede că aveam de-a împărți, de vreme ce nu mă slăbeau deloc; parcă erau umbrele unor creditori care mă amenințau cu jălbile; cu singura deosebire că, în loc să-mi ceară bani, îmi cereau milă, prietenie, sprijin cătră părinții cei neîndurați, și cîte și mai cîte. Poftim, să ai de a face și cu nălucele. Eu însă, ca mai ba să mă las ademenit.

Într-o zi mă primblam prin aleea cea umbroasă prin care de atîtea ori ți-ai rătăcit și tu pașii. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul tău cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești, și, cum mă primblam așa tăcut, luat de apa gîndurilor, într-un aer îmbălsămat, sub o boltă de verdeață plină de zîmbetele soarelui și de cîntecul paserilor, deodată parcă mi s-a ridicat o perdea de pe ochi și am început să văd lucrurile sub alte forme, cu alte culori mult mai încîntătoare decît acele reale. Astfel, verdeața copacilor, de frumoasă ce-mi părea, îmi intra în suflet; albastrul de sus parcă se desfăcea dinaintea mea, lăsîndu-mă să întrevăd minunile ceriului. Fiecare fir de iarbă căpăta viață, fiecare bulgăre căpăta grai; toate împrejurul meu respirau, luminau, zîmbeau, cîntau, iar această stranie manifestare de viață a lumei noi, ce mă împresura, era în așa de aproape legătură cu sufletul meu, încît nici o notă cît de Lainică din măreața simfonie nu rămînea nepercepută. O! desigur, o schimbare se făcuse în mine; căpătasem darul de a privi lucrurile mai adînc, în ființa lor de a doua. În miezul lumii reale vedeam acum lumea fantastică așa cum se înfățișează poeților.

TUDOR (întinzîndu-i mîna): Dignus, dignus est intrare in nostro docto corpore!

VINTILĂ (inspirat): Iar în freamătul cel de glasuri și de mișcări, în desfrîul cel de culori, un chip mi se arătă, izvorîtor de raze, care lucește mai viu și stăpînește firea încunjurătoare; e chipul blond al Ilenei din poveste. Așadar, tot ileana… oricînd și oriunde!… De astă dată ea ațintea asupră-mi o privire așa de magnetică, încît toate simțirile mele năzuiau spre dînsa. O emoțiune ciudată mă cuprindea; mi se părea că eu, Vintilă, nu mai exist, că m-am schimbat în tînărul cimpoier; căci vedeam prin ochii lui, sufeream de nenorocirile lui, căci, ca și dînsul, iubeam acum și eu pe Ileana. Iute mă întorsei acasă cu auzul plin de cîntece, cu ochii plini de frumoasa vedenie, cu inima plină de noua simțire; luai aprig condeiul cel de fildeș și începui să scriu. Condeiul luneca acum înfrigurat, parcă-l purta însăși mîna frumoasei zîne; și am scris, și am scris pe nerăsuflate caietul ce-l am aice.

(Arată buzunarul unde-i caietul. În tot timpul cît Vintilă vorbește și gesticulează, Tudor îl ascultă cu atențiune imitîndu-i mișcările.)

TUDOR: Bravo!, amice!… Acum poți să zici că ai pus piciorul în templul muzelor. Cînd cineva a putut să întrevadă lumea cea din dărăptul lumii reale, și să se uite pe sine în vălmășagul vieții într-atîta, încît să se identifice cu însuși creațiunile sale, acel om poate să zică ca e dintre cei aleși… Așadar, bine-ai venit între noi!… Însă trebuie să te prevestesc că în drumul ce ți-ai ales ai să-ți înspini adeseori picioarele… Eu, nu-i vorbă, mă bucur cînd văd în ceata noastră un lunatec mai mult; mă bucur ca vulpea din poveste care și-a rupt coada, căci nu-i mai proastă și mai nerăsplătită meserie decît acea de poet. Ce-i un poet?… Un om la care lumea se uită ca la urs; pe care nimene nu-l cetește, deși toți îl critică, un pierde-vară care umblă să strîngă luna în brațe, care se înamorează de-o slută și jură că-i Venus, un om, în sfîrșit, căruia îi șuieră vîntul prin creieri și prin pungă, și care dacă se întîmplă cîteodată să nu moară nebun, calic însă moare totdeauna. Dar ce să-ți mai stric inima! Boala fiind fără leac, să le lăsăm toate acestea la o parte, și să venim la opera ta. Scoate-ți, mă rog, manuscriptul și… să ascultăm Sfînta Evanghelie a lui Vintilă cetire!…

VINTILĂ (emoționat): Înainte de a ceti, am să-ți destăinuiesc un lucru. Cît am fost în fierbințeala compunerii, mi se părea că ce scriu e frumos, admirabil, sublim. Mă miram de unde îmi izvorăsc atîtea idei. Eram sigur că o să îmbogățesc literatura c-un capd-operă…

TUDOR (ironic): Mai e vorbă… Care tată își crede copilul slut?…

VINTILĂ: Ei, iaca nu!… De atunci o schimbare s-a făcut în mine; după ce am isprăvit și recitit novela din cap în cap, mi s-a părut atît de rea, încît m-a apucat desperarea. Eram cît pe ce să o arunc în foc, ca să nu mai rămîie nici urmă de aiurările mele. Dar mi-am adus aminte de tine și m-am gîndit că e mai bine să te consult, înainte de a o da pradă flăcărilor. Oricum, patru ochi văd mai bine decît doi. Tu îmi ești prieten și mi-i spune drept.

TUDOR: Modestie de autor!… Le știm noi toate aceste. N-ai cuvîntul, iubite!… Caietul să vorbească!…

VINTILĂ (emoționat la culme, scoate caietul din buzunar și-l așează pe masă; apoi își șterge sudoarea de pe frunte, își lărgește cravata care parcă-l sugrumă, tușește, își drege glasul și începe): „La poalele Carpaților, într-un colț de țară uitat de lume, un mic rai pămîntesc, trăiește o fată de țăran… ”

TUDOR (întrerupe): Un minut, frățioare!…

Nu-i așa… Tu astăzi pentru prima oară pui piciorul în altarul muzelor și noi căpătăm un neofit. Prin urmare, ziua de astăzi fiind o zi ca aceea, trebuie să o cinstim și ție să-ți dăm botezul cuviincios (Sună clopoțelul. O slugă se înfățișează.) Adă două garafe cu Cotnar. (Aparte.) S-a mai dezgheța puțin băiatul că parcă înghite noduri.

VINTILĂ (aparte): O fi mai indulgent după un pahar de Cotnar.

(Sluga vine cu două garafe și două pahare și le așează dinaintea lor.)

TUDOR (ciocnește cu Vintilă). În sănătatea ta și a Elenei care-ți aurește visurile! Și cu bine!… De acum, pace ție, cetitorule, să luăm aminte!

VINTILĂ (reîncepe cu glas înecat): „La poalele Carpaților, într-un colț de țară uitat de lume, un mic rai pămîntesc, trăia odinioară o fată de țăran cu numele Ileana. Crescută la umbra brazilor, la răcoarea păraielor de munte, între ierunci și căprioare, ea se făcuse așa de frumoasă, că nu i se putea pune alăturea nici o fată din împrejurimi…

TUDOR: N-o fi fost cumva Ileana Cosînzeana?

VINTILĂ (surîzînd): Chiar ea nu, dar pe-aproape. (Continuă.) „Tatăl ei, om cuprins, vornic de sat, o purta în burangic și cu salbă de aur. Dar ce era strălucirea aurului pe lîngă acea a ochilor ei? Mulți pețitori veniseră, unii pentru frumuseța, alții pentru zestrea ei, însă Ileana îi respinse pe toți, nesimțindu-se atrasă de nici unul. Iată că într-o zi veni la casa ei un cimpoier din lume. ”

TUDOR: Ah! ha!… Individul cu pricina.

VINTILĂ (contrariat și apăsînd asupra cuvintelor): „Veni la casa ei un cimpoier din lume, un băietan neștiut din mamă, tată, care cînta așa de dulce și frumos, de-ți era mai mare dragul să-l asculți. Cînd Ileana voi să-i dea cîțiva bani drept mulțămită pentru cîntec, ochii lor se întîlniră, banii căzură jos și rămaseră acolo uitați, dar și ei se uitară pe sine, de mult ce s-au privit în ochi… ”

TUDOR (întinzîndu-se leneș pe jilț și căscînd): Iacă pozna!

VINTILĂ. „De atunci dusă a fost liniștea bietei Ilene. Gîndul ei rămas-a la necunoscutul cimpoier; ziua nu mai rîdea, noaptea nu mai dormea… ”

TUDOR (închide ochii).

VINTILĂ (observîndu-l): El doarme!…

TUDOR (tresărind): Da’ de unde!… Cu ochii închiși ascult mai bine. Urmează!…

VINTILĂ: „Ziua nu mai rîdea, noaptea nu mai dormea, și se topea sărmana pe picioare. Cimpoierul însă nu mai da pe la casa ei. Umbla rătăcind prin munți și prin codri, îngîna paserile, îngîna păraiele cu cimpoiul lui, dar la Ileana nu mai venea. ”

TUDOR (tot cu ochii închiși): Bine!… bine!…

VINTILĂ (îmbărbătat): „Oare nu știa el cît era de așteptat? Sau era un suflet rătăcitor, care nu se uită unde calcă și îndărăpt nu se întoarce.

Într-o sară însă, pe la asfințit, pe cînd Ileana se urca pe poteca muntelui în sus, ca să-și ia ziua bună de la soarele ce se culca, deodată se întîlnește față-n față cu Vlad Cimpoierul, așa-l chema. ”

TUDOR (tot cu ochii închiși): Îmi pare bine de cunoștință.

VINTILĂ (aparte și contrariat): Asta-i critică? (Continuă.) „Întîlnirea a fost atît de neașteptată încît Ileana își pierdu cumpătul și rămase împietrită în loc. Atunci Vlad Cimpoierul îi cuprinse mijlocul… ”

TUDOR (horăiește).

VINTILĂ: Dar el doarme!… (Se oprește un moment, apoi continuă.) „Atunci Vlad Cimpoierul îi cuprinse mijlocul și, fără să-i zică un cuvînt, o sărută atît de lung și cu atîta înfocare încît… ”

TUDOR (horăiește mai tare).

VINTILĂ (desperat se ridică în picioare): Dar asta-i grozav!… Neauzit!… Doarme ca un butuc și horăiește ca o locomotivă… Iată întipărirea ce i-a făcut opera mea nemuritoare! (Se plimbă agitat prin odaie.) Și eu nemernicul care credeam că suferințele Ilenei o să-l intereseze… eu care m-am măgulit un moment că am vocațiune de autor… O! iluzii, iluzii, ce iute v-ați risipit!… Adio, Parnas!… Adio, muze!… Păcat numai de atîta muncă pierdută fără folos! (Se uită lung la Tudor care horăiește intermitent.) Și doarme, mă rog, ca la miezul nopții; poți să-i dai cu tunul la ureche! (Răzgîndindu-se.) Ei… mai bine așa!… Încaltea să-mi iau o nădejde, decît să încurc și eu lumea ca atîția alți nechemați, ale căror scrieri le gustă numai șoarecii. (Se apropie de biurou și ia manuscriptul în mînă.) Haide!… Curaj!… (Se duce spre joc.) Mergi în brațele vecinicei uitări, tu cap-de-operă cu efect narcotic!… N-ai drept să trăiești într-o lume unde ți-ai făcut o intrare atît de… strălucită!

(Dar în momentul cînd vrea să arunce manuscriptul pe foc, îl apucă o criză de nervi pe care abia o poate stăpîni, apoi răpede se întoarce spre Tudor care horăiește, face un gest de milă și cu ton hotărît urmează.)

Ai-da-de!… Ce nebunie!… El critic!… Auziți, mă rog!… (Rîde cu hohot.) Se vede că s-a cam greșit cu Cotnarul. Ș-apoi aceștia sunt niște invidioși!… Ferească sfîntul!… (Ridică manuscriptul în sus, voios.) Tu, drag copil al închipuirii mele, mîni vei vedea lumina tiparului!