Frontierele românilor/Vol II, Capitolul I

Frontierele românilor
de Alexandru Gabriel Filotti


Capitolul I.

Interpretări ale unor evenimente din etapa istorică a unirii Munteniei cu Moldova, când moșierii constituiau clasa dominantă românească (1821-1866)
15169Frontierele românilor

Capitolul I.

Interpretări ale unor evenimente din etapa istorică a unirii Munteniei cu Moldova, când moșierii constituiau clasa dominantă românească (1821-1866)
Alexandru Gabriel Filotti




MOTTO
"În 15 decemvrie 1861, deschizându-se adunarea, de astă dată una singură pentru ambele țări, domnul le adresează următoarea proclamațiune:“Românilor, unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeeată. Această faptă însemnată, dorită de generațiile trecute, aclamată de corpurile legiuitoare, chemată de dorurile noastre cele mai arzătoare, a fost recunoscută de Sublima Poartă și de puterile garante și înscrisă în analele națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara noastră și cu noi. El a susținut silințele noastre, și conduce națiunea cătră un viitor glorios. Voi ați întrunit speranțele voastre pe capul unui singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o Românie unită …Să trăiască România!"
A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra Țărilor Române. Edit. Albatros Buc.–1997
"Annuaire des Deux Mondes, vol.IX, 1861, p.560"

Războiul ruso-turc 1806-1812

modifică

În evoluția poporului român, până la îndeplinirea "Marii Uniri" (1919), se impun de la sine trei epoci: epoca feudala românească (1330-1711), epoca fanariotă (1711-1859) și epoca unirii într-un singur stat national (1859-1919).

Ayanul Rusciukului, Mustafa Aga Bairaktar, în continuarea luptei sale de a menține un drum între Rusciuk și Constantinopol, liber pentru comerț, cucerește Silistra din mâinile unui aliat al lui Paswand-oglu, și instalează Ayan, pe un credicios al său. În noiembrie 1806, Michelson, comandantul șef al trupelor rusești care urmau să ocupe Moldova și Valachia, ajutat fiind de anarhia creată în Imperiul Otoman de revolta ienicerilor, reușește turul de forță, de a acredita ideea că există un acord între Turcia și Rusia, așa că Pașii cetăților, de la: Akkerman, Hotin, Bender, Chilia, precum și Tătarii din Bugeac, deși fideli Sultanului, deschid cetățile lor Rușilor, și aceștia înaintează rapid până la linia Dunării. La sosirea trupelor rusești în Valahia, singurele trupe turcești, care se aflau la Dunăre, erau mercenarii din solda Ayanului Rusciukului, Mustafa Aga Bairaktar, care și el credea că exista un acord între Sultanul turcesc și Țarul Rusiei, în baza căruia Rușii ocu-paseră Moldova și Valahia. A realizat marea cacialma a lui Michelson, numai atunci când în cea mai mare grabă Selim III îl înaintează de la Agă, la Vizir și Pașă cu trei tuiuri, Vali (guvernator) al Silistrei și Serasker (comandant ) șef al tuturor armatelor turcești de la Dunăre. Abia în primăvară (1807), sosește armata imperială, comandată de Marele Vizir, așa că Bairaktar, trece în subordinea Marelui Vizir Ibrahim Hilmi Pașa (14 noiem.1806-18 iunie 1807). Din cauză că Constantinopolul se golește de trupele imperiale, yamakcii (trupe auxiliare ienicerești), sub comanda caimacamului Mustafa Kabakci-oglu, instigați de Șeicul-islam Aiatolah, se răscoală, și-l detronează pe Sultanul Selim al III-lea. Este încoronat sultan, Mustafa al IV-lea (29 mai 1807-28 iulie 1808). La Dunăre, armata turcească imperială, care tăbărâse la Silistra, urma să pună în aplicare un plan de campanie elaborat de generalul Sebastiani și statul său major, care se afla la Constantinopol trimes de Napoleon Bonaparte. Acest plan prevedea ca principalul corp de armată, ienicerii de sub comanda lui Pehlivan Aga Hussein, în număr de 20 000, să treacă Dunărea la Călărași în Valahia și să mărșăluiască până la Izmail, unde să se unească cu garnizoana acestei cetăți, și să atace grosul trupelor rusești, care s-ar fi aflat în inferioritate numerică, față de ienicerii lui Pehlivan, dacă aceștia s-ar fi grăbit, înainte ca Rușii să primească întăriri. Pentru a face posibilă înaintarea ienicerilor, fără ca aceștia să fie nevoiți să fie angajați în luptă, înainte de sosirea lor la Izmail, trupele imperiale turcești, venind de la Silistra, și mercenarii Pașei Bairaktar, pornind de la Rusciuk, urmau să atace Bucureștiul unde era cantonat generalul Miloradovici. Planul prevedea – în cazul că se reușea lichidarea arma-tei comandate de Miloradovici – ca armata imperială turcească să se unească la Izmail cu armata victorioasă a ienicerilor și să înainteze în susul râului Nistru, până în Polonia,unde să se unească cu armata lui Napoleon Bonaparte.

Ienicerii comandați de Pehlivan Aga, își fac tabăra în insula Călărași, dar nu se mișcă din acel loc mai departe, pretextând că forța rusească comandată de Miloradovici, le putea tăia calea. În iunie marele vizir Hilmi se hotărăște, și trece toată armata imperială peste Dunăre la Călărași, dar trimite spre București numai o avangardă (16 000). Bairaktar trecuse și el Dunărea la Slobozia (de Giurgiu) cu mercenarii săi (20 000), și aștepta semnalul de înaintare. Semnalul de înaintare era necesar, deoarece armata imperială era formată din infanteriști și distanța de parcurs de la Călărași la București (100 km.) era mai mare, iar mercenarii lui Bairaktar erau călăreți, iar distanța de la Slobozia la București (60 km.) era mai mică. Dar semnalul de înaintare nu a mai venit niciodată, deoarece generalul Miloradovici, intuind că dacă permite joncțiunea avangardei armatei imperiale cu mercenarii nu va putea să-i învingă, având în vedere că aceștia împreună ar fi avut un efectiv de 36 000, iar el însuși poseda o armată de doar 7 000 ostași. Ca atare Miloradovici, iese din orașul București cu tot efectivul de care dispunea, și atacă la Obilești avan-garda armatei imperiale turcești, omoară 3 000 dintre aceștia, în timp ce Rușii pierd doar 13 morți; din cauza panicii, marele vizir Ibrahim Hilmi Pașa, își retrage întreaga armată de care dispunea, la adăpost în cetatea Silistra, și încearcă să dea vina înfrângerii pe Bairaktar. Pehlivan Aga Hussein se prezintă la cartierul general de la Silistra, rostește formula consacrată pentru astfel de ocazii: "sclavul s-a răsculat", îl demite pe marele vizir și-l trimite la una din moșiile lui Bairaktar. Acesta în calitatea sa de Serasker șef al frontului Dunărean – deci al doilea la comandă, după marele vizir demis – se prezintă la cartierul general de la Silistra, cu 5 000 de călăreți – și se autoproclamă mare vizir. Fără veste pe data de 1 iulie 1807, sosește noul mare vizir, Celebi Mustafa Pașa (18 iunie 1807-28 iulie 1808) numit de sultan, așa că Bairaktar Pașa, se întoarce la Rusciuk, dar îl avertizează pe noul mare vizir, că de aci înainte va trebui să se preocupe de aprovizionarea armatelor pe care le comandă, întrucât el Bairaktar trebuie să se ocupe de ayanlîkul său.

Ienicerii, care nu vroiau să plece la Izmail, îl ucid pe Pehlivan Aga Hussein și atacă și jefuiesc cartierul general al armatei imperiale din Silistra. Bairaktar în timpul cât fusese mare vizir autoproclamat la Silistra, din cauza anarhiei ienicerilor, din cauza influenței miniștrilor din cabinetul de război al marelui vizir de la Silistra, pe care acești ideologi ai reformei o exercitau asupra sa, dar și agenți inconștienți ai evoluției burgheze a societății turcești, precum și a propriei sale sete de putere, devine șeful asociației reformiste secrete "Amicii din Rusciuk". La plecarea sa din Silistra, doi dintre aceștia: secretarul de stat și inspectorul aprovizionării armatei, îl însoțiră pe Bairaktar și îi propuseră ca să-l invite la Rusciuk pe fostul trezorier, trimis în surghiun, iar după asasinarea lui Pehlivan Aga Hussein, sosiră la Rusciuk, capuchehaia și ministrul de externe, Reis-Efendi Galib. Bairaktar mai dispunea și de financiarul de origină armeană, Manuk-bey, care avea grijă de toate afacerile lui Baraiktar, dintre care grija principală rămânea plata la timp a mercenarilor. Între timp armata imperială turcească, creată de sultanul Selim al III-lea, neglijată, se topea văzând cu ochii. Din nou singura forță militară turcească coerentă, la Dunăre erau mercenarii lui Bairaktar. Marele vizir Celebi Mustafa Pașa, cu un efectiv care scăzuse la circa 4 000 se retrage, la Cartierul general al marelui vizir de la Adrianopole. Silistra rămâne din nou în grija ayanului instaurat de Bairaktar; Paswand-oglu între timp murise, iar Rușii, erau satisfăcuți că nu trebuie să ducă un război activ în contra Turcilor, dorind să-și menajeze forțele pentru marea confruntare cu Napoleon Bonaparte, luptă pe care știau că nu o pot evita. După pacea de la Tilsit, Francezii trimit un mediator, pentru încheierea unui armistițiu. Armistițiul a fost încheiat în locali-tatea Valahă, Slobozia de Giurgiu, organizat de Bairaktar, fiind singurul capabil de a asi-gura securitatea și condițiile materiale necesare încheierii unui armistițiu. Tratativele au început pe data de 12 august 1807, la tratative participau și Marele Dragoman Alexandru Șuțu din partea Turcilor și domnitorul Valahiei Constantin Ipsilanti din partea Rușilor. Michelson, comandantul suprem al trupelor rusești, era șeful delegației rusești, dar pe data de 22 august căzu grav bolnav, și muri pe data de 31 august. Armistițiul a fost semnat pe data de 24 august 1807. Alexandru Șuțu, trădează Francezilor tratativele secrete Turco/Engleze, așa că Generalul Sebastiani obține de la Turci, aderarea acestora la blocul continental, decretat de Napoleon, la care aderaseră toți aliații Franței, care presupunea închiderea tuturor porturilor turcești, pentru toate vasele sub pavilion Britanic, confiscarea mărfurilor britanice și expedierea din apele teritoriale ale Turciei a flotei britanice. La 22 septembrie 1807, Alexandru Șuțu este executat în public, sultanul respingând toate intervențiile Generalului Sebastiani. Cauza schimbării de atitudine a turcilor a fost descoperirea duplicității lui Napoleon care în tratatul secret (art.6) de la Tilsit (7 iulie 1807), a scris și semnat următoarele:

"…la France fera cause commune avec la Russie contre la Porte Otomane, et les deux hautes parties contractantes s’entendront pour soustraire toutes les provinces de l’Empire Otoman en Europe, la ville de Constantinople et la province de Roumelie exceptées, au joug and aux véxations des Turcs”.

Scopul secret al "Amicilor din Rusciuk", era eliberarea din captivitate și restaurarea pe tron a lui Selim al III-lea, și continuarea lui "nazim-i cedid". Turcia se prăbușea sub greutatea unui război de uzură, dus în contra Rușilor, la Dunăre, în Caucaz, în Marea Egee și în Marea Neagră, așa că întreaga suprastructură a Imperiului Otoman, dădea vina pe anarhia creată în capitala țării, de către ieniceri. În acest climat de politică externă, anti-rusească și anti-franceză, trei dintre cei cinci membrii ai asociației secrete "Amicii din Rusciuk", se reîntorc la Marele Vizir la Adrianopole, iar doi dintre ei merg la Constantinopol, unde reușesc să convingă, pe toată lumea că Bairaktar este singura forță militară turcească de care ienicerii se tem și deoarece acesta nu are ambiții personale de mărire, îl va ajuta pe marele vizir și pe sultan să-și refacă autoritatea. Ei reușesc deasemenea să formeze o ligă a ayanilor și a pașilor, care pun sub comanda lui Bairaktar forțele lor coalizate. În noaptea de 13 / 14 iulie 1808, armatele în număr de 80 000, din care mercenari ai lui Bairaktar 35 000, concentrate la Adrianopol, sub comanda nominală a marelui vizir se pun în mișcare spre Constantinopole. Armata sosește la Constantinopole pe data de 18 iulie 1808. Pe data de 23 iulie, sultanul îl numește pe Bairaktar, serasker (comandant) șef al tuturor trupelor și al tuturor guvernatorilor din Rumelia și Anatolia, așa că marele vizir, care nu mai însemna nimic, trece în tabăra adversă. Pe data de 28 iulie, Bairaktar trece la executarea loviturii de stat plănuită, înconjoară palatul sultanului cu trupele sale credincioase, pătrunde în harem, îl găsește pe Selim mort, dar îl descoperă pe Mahmud al II-lea (28 iulie 1808-30 iunie 1839) în viață și îl face sultan în locul fratelelui său Mustafa al IV-lea, pe care îl omoară. Mahmud îl face pe Bairaktar Mare Vizir. Partea adversă, pierzând partida în capitală, îl atacă pe Bairaktar la Rusciuk și Silistra. Bairaktar golește capitala de trupele sale credincioase pe care le trimite în apărarea intereselor sale de la Rusciuk, așa că reacțiunea ienicerilor care locuiau în Constantinopole nu întârzie și-l atacă pe data de 15 noiembrie. Bairaktar aruncă în aer pulberăria, omorând sute de ieniceri, dar moare și el în explozie. Sultanul rămâne timp de 18 ani, prizonierul reacțiunii, dar în 1826 reușește să desființeze corpul ienicerilor.

Napoleon Bonaparte, știa foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desființeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece, Turcia, cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod substanțial – era singura putere capabilă de a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece știa tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul European. Speranța aceasta s-a risipit definitiv, numai atunci când Napoleon a luat cunoștință de discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu Napoleon, niciodată. Ca atare Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova și Valahia, astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare țarului Alexandru I – caracterizată în continuare, încă și în ziua de astăzi – drept un model de diplomație, în care deși nu se găsește nici-un rând prin care să-i promită împărțirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginația anturajului lui Alexandru I, și să creeze convingerea unei împărțiri iminente a Turciei. Generalul Sebastiani, ambasadorul Franței la Constantinopol, propune Înaltei Porți, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse:

"Jamais la Sublime Porte ne consentira a cédér la Moldavie et la Valachie… Elle préfèrera la guerre".

Sebastiani își dă seama că nu mai poate influența politica Turciei, așa că pe 27 aprilie 1808, părăsește Turcia. În drumul său spre Paris Sebastiani se întâlnește la Iași cu generalul Kutuzov, care înregistrează cu fidelitate, părerea lui Sebastiani, că ostilitățile ruso-turce vor începe abia peste 3-4 luni:

"… dacă așa stau lucrurile atunci o să-i propun mareșalului (Prozorovski), să las cei 40 000 de oameni pe care îi aduc, dincolo de Nistru, în Polonia apropriată… Nu, nu – a strigat Sebastiani – trupele voastre trebuie să rămână aici – la Dunăre"

Apoi Napoleon se întâlnește cu Alexandru I la Erfurt (27 septembrie-14 octombrie 1808), și cad de acord ca Rusia să anexeze Finlanda și Principatele Dunărene, precum și tratative directe între Turcia și Rusia, fără medierea Franței. Cu alte cuvinte Franța făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obținând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental.

Armata rusească era comandată de Prozorovski, un feldmareșal în vârstă de 75 de ani. Acesta comanda 80 000 de oameni, ai căror ofițeri erau indisciplinați, iar intendența era coruptă, dar cu toate acestea era net superioară armatei pe care Turcii ar fi putut să o pună pe câmpul de luptă. Cu toate acestea concluzia lui Prozorovski, însușită de Alexandru I, era că armata care va cuceri Turcia Europeană, va trebui să aibă un efectiv de 150 000 de oameni. Prozorovski, în aprilie îl demite pe Constantin Ypsilanti, și numește un funcționar rus, Kucinikov președinte al divanurilor Moldovei și Valahiei. Bairaktar propune Rușilor tratative directe ruso-turce. Rușii răspund că refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistițiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franța la Paris. Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte și Țarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt (27 septembrie-14 octombrie 1808), unde cei doi împărați semnează o nouă convenție secretă, prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda și cele două Principate Dunărene. Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski, tratatul de la Erfurt, sosește la Focșani, și imediat trimite un ofițer la Constantinopole pentru a fixa locul tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar. Pacea care va termina războ-iul ruso-turc din 1806-1812, se va semna la București. Acest tratat, care poartă data de 12 mai 1812, este semnat de generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski, la comanda armatei rusești din Principatele Dunărene. Mare Dragoman al Im-periului Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808-iunie 1812). Acesta având în vedere funcția pe care o deținea – în preziua invaziei Rusiei de către Marea Armată a lui Napoleon, primește o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace, până în momentul declanșării ofensivei franceze. Dimitrie Moruzi care făcea parte din delegația care ducea tratative în numele Turciei la București, de conivență cu partea rusă, însoțește tratatulde pace pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care arată că Kutuzov a amenințat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munții Balcani, și în acest caz trata-tul va fi semnat la Adrianopole, nu la București, dar cu alte condiții. Turcii se grăbesc să semneze Tratatul de Pace, și-l expediază la București. Napoleon prinde firul trădării și-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al delegației de pace turcești, la Șumla în Bulgaria, călăul sultanului îi taie capul trădătorului. Prin Tratatul de Pace de la București, din anul 1812, Moldova pierdea jumătate din suprafață și jumătate din populație. Trăim și astăzi consecințele actului de trădare al lui Dimitrie Moruzi.

Eteria avea drept scop restabilirea imperiului bizantin

modifică

Se poate sublinia, faptul plin de consecințe politice, că noua burghezie musulmană, coexista cu noua burghezie fanariotă, creștină, (grecească ), pentru că – conform cu știința darvinistă – ele, nu intrau în competiție pentru aceleași resurse, ale Imperiului Otoman. În fapt, principalele domenii de exploatare ale fanarioților nu erau la dispoziția burgheziei musulmane. Principalele domenii concesionate fanarioților, erau în număr de șap- te: Mari Dragomani ai cancelariei Ministerului de externe; Bey cu două tuiuri în cele do-uă Principate Danubiene; Mari Dragomani ai flotei militare turcești; Patriarhatele de la Constantinopol și Ierusalim, cu toate averile mânăstirești pendinte; și concesionari ai mo-nopolului comertului în Mediterana, incluzând: construcția de vase comerciale și militare, și exploatarea vaselor de război și comerciale, adică marinari și ofițeri. Ar fi greu de sta-bilit, care dintre aceste monopoluri era cel mai rentabil, dar ceace se poate stabili este că două din aceste activități pe lângă veniturile pe care le produceau, aveau marea calitate de a oferi locuri de muncă, nu pentru elite, ci pentru foarte mulți greci care locuiau în insulele grecesti și în Asia Mică:

"Ei dominau toate aspectele, de la proprietari de corăbii si constructori de nave, la simpli marinari. Grecii alcătuiau echipajele vaselor tuturor națiunilor care făceau comerț, fiind grupul principal din care își recruta marina otomană mateloții. După ce transportul de mărfuri al corăbiilor franceze a fost înlăturat din Mediterana în timpul războaielor napoleoniene, iar activitatea altor popoare s-a redus foarte mult, navele grecești au ajuns să aibă control aproape total asupra transportului de mărfuri".(Barbara Jelavich - Istoria Balcanilor.Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Vol.I, Iași: Institutul European, 2000, p.169).

Fatal, prin concesionarea-pierderea, a întinse porțiuni din "dominium-ul eminens" primordial – puterea absolută, a puterii laice deținută de sultanii din perioada de creștere a Imperiului Otoman – s-a diminuat considerabil, în timp ce cheltuielile, cu armata în special relativ mici din perioada de cuceriri a imperiului, au crescut imens în timpurile moderne de început de revoluție industrială, și atunci tot în mod fatal, interesele sultanilor au intrat în directă coliziune cu interesele noilor burghezii: ienicerii și fanarioții, care erau creații politico-economice ale procesului evolutiv al Imperiului Otoman. Nicolae Iorga, în "Histoire des Etats Balcaniques", lucrare citată anterior, își pune următoarea întrebare legitimă:

"Înainte de a studia formarea Eteriei, care a preparat revolta Grecilor […] o chestiune se pune, în cazul de față, care nu ar putea să fie pusă în ceea ce îi privește pe sârbi: pentru ce ideile de libertate nu au putut să existe înainte de această epocă? În revolta lui Carageorgevici, există o explozie spontană de nemulțumire din partea țăranilor din aceste provincii sârbești în contra opresiunii otomane[…] contra unei dominații care se transformase în dominația dahiilor, în ultima vreme și care în mod fatal trebuia să producă nemulțumiri."

Nicolae Iorga dedică un capitol (al X-lea) din lucrarea menționată, ca să raspundăla aceasta întrebare. Concluzia la care ajunge Nicolae Iorga este următoarea:

"Eteria <<rusă>> și mișcarea din 1821 pe care a produs-o, avea un scop superior: acela de a reface, cu Constantinopolul drept capitală, Imperiul Bizantin.[…] Cu toate acestea – aceasta este soarta tuturor idealurilor care nu au drept bază realitațile naționale – acest vis grandios a eșuat complet de la primele tentative, pentru totdeauna, și cei mai devotați apărători, au fost constrânși încetul cu încetul să recunoască faptul că patria helenă trebuie să se limiteze la teritoriul locuit de națiunea greacă."

De fapt ambele clase sociale, laice, burgheze, devenite revoluționare, ayanii și dahii ienicerilor și fanarioții grecilor, grefate pe Imperiul Otoman, nu ar fi putut să existe în afara acestuia. Acest fapt s-a și demonstrat istoric – ienicerii fiind desființați de revoluția Sârbilor (1806) conduși de Carageorgevici la Belgrad; de Ruși pe întreaga linie a Dunării (1809-1810); de Turci (1826) la Constantinopol; iar fanarioții de Turci (1821), în Țările Românești și la Constantinopol. Dar ienicerii și fanarioții mai aveau ceva în comun: erau elite străine, față de națiunea, românească, și turcească în cazul fanarioților, cât și față de națiunea sârbească în cazul ienicerilor. Din punct de vedere evolutiv, lipsa de realism, nu consta în lipsa de idealuri viabile, așa cum era restabilirea Imperiului Bizantin sau unități statale ieniceresti independente sau cu un ridicat grad de autonomie față de Imperiul Otoman, ci faptul că ienicerii și fanarioții erau elite în căutare de popoare care eventual ar fi fost dispuse să se supună unor idealuri străine de aspirațiile lor.

Revoluția sârbească

modifică

Țăranii sârbi atâta vreme cât pământul era al statului, dar ei îl lucrau în cadrul unor ferme familiale, ce se moșteneau din tată în fiu, se simțeau dacă nu proprietari deplini, cel puțin uzufructuari necontestați. Prin schimbarea de natură capitalistă, țăranilor uzufructuari li se substituiau niște proprietari musulmani cu drepturi depline, țăranii devenind proletari agricoli.

Diferența dintre situația țărănimii din Serbia și situația țărănimii din Moldova și Valahia, deși ambele se aflau în Imperiul Otoman, se datora modului diferit cum aceste țări au fost încorporate în Imperiul Otoman. Sârbii au fost înfrânți categoric pe câmpul de luptă (Kosovo 1389), țara lor fiind transformată în pașalâc, iar elita lor: cnejii și clerul înalt, fiind, fie desființați fizic, fie turcizați. Poporul sârbesc a devenit un popor de țărani, fără școli, nici măcar pentru preoții din biserici. Această situație, care a durat secole, a condus la crearea, în Serbia a unei culturi proprii, specifice. În această lungă perioadă în care poporul sârbesc nu a avut o elită națională, două au fost forțele care au împiedicat ca etnia sârbească să dispară din istorie. Una a fost religia ortodoxă, care a putut supraviețui – atâta vreme cât biserica ortodoxă – colabora, cu autoritatea laică a Imperiului Otoman, pentru menținerea ordinii în imperiu, și câtă vreme își îndeplineau funcțiile de stare civilă ( nașteri, căsătorii și înmormântări) și împărțirea dreptății în pricinile, în care aveau auto-ritate. A doua forță, tot culturală, care a susținut poporul Sârbesc de-a lungul secolelor, au fost cântecele populare și baladele: pesme. În aceste balade erau strânse povestea vieților și faptelor sfinților și eroilor poporului sârbesc, transmise din generație în generație, fără ca măcar odată să fi fost scrise, ele formând întreaga învățătură a întregii populații, și de-ci, ferindu-i de curente de gândire diferite. Astăzi, îndrumarea gândirii unui popor într-o singură direcție: în cazul Sârbilor, încrederea în reînvierea trecutului glorios, ar putea fi calificată drept sugestie în masă. Ambianța culturală, create de biserica ortodoxă și de ba-ladele eroice, au influențat poporul sârbesc, și pentru că ei îi urau pe străinii musulmani, căsătoriile le-au încheiat numai între ei, deci o consangvinitate strânsă, care a condus la o foarte mare uniformitate a caracterului, poporul sârbesc devenind una din națiunile cele mai uniform, intens naționaliste. Dar dacă avem în vedere, că numai cei care s-au găsit în situația de a fi fără apărare, în fața Turcului, știu ce înseamnă aceasta, autosugestia în ma-să, devine un mijloc de supraviețuire a nației. Dupa 377 de ani de la înfrângerea de la Ko-sovo (1389), în 1766, Patriarhia de la Petch, unica patriarhie sârbească, a fost desființată de Turci.

Lupta dahiilor în scopul păstrării privilegiilor, s-a dat în contra pașei din Belgrad, pe care l-au ucis în anul 1801. În toată această perioadă, dahii s-au dedat la tot felul de excese împotriva populației majoritare sârbești. Sârbii au reușit să trimită un memoriu sultanului din care citez:

"Suntem atacați în ceea ce privește viața, religia si onoarea. Nu este un soț care poate fi sigur că-și poate proteja soția; nici un tată pe fiica sa; nici un frate pe sora sa. Mânăstiri, biserici, călugări, preoți, nimeni nu este ferit de ultraj"
(E. Denis - La Grande Serbie - Serbophil, Paris 1915).

Singurul rezultat a fost măcelărirea a 150 notabili sârbi în Ianuarie 1804, iar 72 de capete au fost expuse înfipte în sulițe la Belgrad.

"Deci revolta a început ca o acțiune a raialelor fideli, în contra ienicerilor, care nu voiau să accepte regimul cel nou, de bună administrație europeană, de armate regulate, stabilit de sultanul Selim. și bine înțeles pentru că agalele dahiilor, se găseau în fortărețe, au atacat aceste fortărețe și le-au cucerit rând pe rând Rudnic, Sabat, Yagodina, Pojarevaț și Semendria. Noul pașă de Belgrad, Soliman, asediat până atunci, împreuna cu cel de Bosnia, Bekir, un conațional venit pentru a-l instala […] au fost primiți cu supunere, de sârbi. Dahii fugari au fost prinși din urmă și uciși la Noua Orșovă (Adakaleh) […]Caragheorghevich, conducătorul srbilor revoltați, nu dorea altceva decât un regim de dahii creștini, cnezi care ar fi preluat atributiunile pe care le aveau până atunci organele administrației imperiale"
(Nicolae Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - pp.135-136)

Sârbii cer Rușilor, ajutor militar specializat, dar totdeodată menționează:

"…să fie bine stabilit că în Serbia nu se va acorda pământ nimănui, cu alte cuvinte nu vor exista niciodată proprietari funciari, sub care poporul ar putea cădea în șerbie”, și al treilea: …toate numirile în posturi civile și militare, vor fi făcute de împăratul Rusiei, dar cu condiția ca niciodată să nu fie numiți greci, în aceste posturi".

Ajutorul militar cerut rușilor nu a venit niciodată. Cu siguranță că condițiile de mai sus, au cântărit greu în decizia rușilor, de a nu acorda ajutorul militar promis. În urma înfrângerii revoluției de către turci, Carageorgevici se refugiază în Austria.

În anul 1817, când Carageorgevici s-a inapoiat în Serbia din refugiul din Austria, din ordinul lui Miloș Obrenovici, i s-a tăiat capul în somn și apoi a fost trimes la Constantinopol ca dovadă a lealității față de sultan. Arhiepiscopul Nikshitch a fost asasinat și el în palatul arhiepiscopiei. Prin astfel de mijloace el a consolidat o elită sârbească. Timp de 17 ani, din 1813 până în 1830, sub conducerea lui Miloș Obrenovici, poporul sârbesc și noua elită ieșită din revoluție, deși iliterată – atât Caragheorghevici cât și Obrenovici erau iliterați ei înșiși – după ce au omorât pe dahii proprietari în timpul revolu-ției, i-au înfricoșat de așa manieră, pe spahii, foștii deținători turci, ai pământului sârbesc, fie că nu s-au mai întors fie treptat au părăsit Serbia. Prin tratatul de pace de la Adrianopole (1829), dintre ruși și turci, rușii au obținut de la sultan edictul (1830), prin care, Serbia devine independentă, iar Miloș Obrenovici devine prinț ereditar. Sultanul a renunțat la orice amestec în afacerile interne ale Serbiei.

În condițiile nou create, Miloș, în 1833, împroprietărește pe toți țăranii care aveau în folosință loturi agricole,de la foștii deținători turci ai pământului, cu exact lotul pe care familia îl lucra de generații. Sârbii nu și-au pus nici-un fel de probleme de dreptate socială, cum ar fi fost: ca țăranii fără pământ sau cu pământ puțin, sau tineretul să capete și ei pământ, sau să despăgubească pe foștii deținători de pământ. În felul acesta nu s-a produs nici-o perturbare, nici în momentul transferului de proprietate, și nici în istoria viitoare a Serbiei, nu s-a mai pus vreodată problema exproprierilor și a împroprietăririlor. Agricultura sârbească, formată din proprietăți țărănești mijlocii (15-30 ha), independente de sarcini față de un proprietar de moșie, cu tracțiune animală, sau atunci cand a apărut motorizarea în agricultură, cu tractoare mici, pe un relief deluros sau de luncă, a fost o agricultură viabilă, mai cu seamă pentru subsistența familiilor țăranilor (mijlocași) care le posedau, pentru multă vreme adică timp de 100 de ani, până după primul război mondial, dar nu a fost niciodată o sursă de bogăție nici pentru țăranul posesor al pământului și nici pentru statul sârbesc. Omogenitatea, era principala caracteristică a societății sârbești, din Serbia propriu-zisă, cea care a făcut revoluția. Comunitatea sârbească, la începutul seco-lului al XIX-lea, acea comunitate care a facut revolutia din anul 1804, era o comunitate formată dintr-o singură etnie și în acelaș timp o societate, cu o singură clasă socială: o tărănime fără educație formală, sau o societate fără clase sociale. Din cauza acestei omogeneități, soluția de salvare și viitorul națiunii sârbești, era o solutie colectivă: "unul pentru toți și toți pentru unul", demagogii politici ne găsind terenul propice pentru învrăjbirea poporului sârbesc. Lupta pentru putere s-a dat între clanuri rivale, Obrenovici contra Caragheorghevici, dar care aveau acelas program politic: independența Serbiei.

Mefruz el-Kalem ve maktu el-Kalem

modifică

Statutul Țărilor Românești, Moldova, Valahia și Transilvania se deosebea radical de statutul de pașalâc (beylerbey) al Serbiei. Existau mai multe rațiuni, care conduseseră la această deosebire, așa cum ar fi faptul că provinciile de la marginile împărăției, erau supuse mai ușor unor influențe străine; așa că gândirea turcească considera că era mai bine să fie legate de Poarta Otomana, prin tratate sau capitulații sau diplome numite ahidname în care liberul consimțământ să joace rolul principal. Principiul fundamental, care revine ca un leitmotiv, în definirea raporturilor Principatelor față de Poartă era:

"Ele sînt separate la Cancelarie și se interzice călcarea lor cu piciorul. Mefruz el-Kalem ve maktu el-kadem"
( Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura științifică și enciclopedică, București, 1976 pp.195-196).

O a doua rațiune era încrederea reciprocă dintre puterea suzerană și vasal, sau mai bine zis încrederea puterii suzerane că vasalul, nu va trăda cu prima ocazie. Ori cum începând cu bătălia de la Stănilești (1711), Imperiul Otoman, nu mai avea încredere în sinceritatea domnilor Țărilor Românești, statutul acestora a trebuit să fie schimbat. Lipsa de încredere a turcilor în Țările Românești a mai existat în cursul istoriei noastre comune cu Turcia de multe ori:

"Astfel cu prilejul expediției lui Sinan pașa din anul 1595, Țara Românească și Moldova fuseseră decretate provincii otomane, sub denumirea beylerbeylic, dar această măsură a trebuit să fie abandonată în scurt timp, sub acțiunea condusă de Mihai Viteazul. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, guvernarea autohtonă, în care recunoașterea de către sultani a unor domni aleși de țară alternase cu desemnarea altora de către Poartă, a fost înlocuită cu domniile fanariote. Dar nici acest sistem nu depășește limitele unui condominiu turco-fanariot, fără a avea trăsăturile specifice unui pașalâc propriu-zis."
(Mustafa Ali Mehmed -
Istoria Turcilor - Editura științifică și enciclopedică , București, 1976. p.190)

Dar există și o altă rațiune care justifică acest statut de vasalitate: o suficientă capacitate militară – susținută cu efort omenesc și material, propriu al vasalului – care putea colabora cu puterea centrală a imperiului la caz de nevoie.Cu alte cuvinte rațiunea esenți-ală pentru care statutul Țărilor Românești a fost transformat într-un condominiu turco-fanariot, nu este poziția geografică și nici lipsa de încredere în sinceritatea domnitorilor autohtoni, care de fapt nu existase niciodată, ci lipsa, la începutul secolului al XVIII-lea, în Țările Românești, a unei suficiente capacități militare, care să justifice statutul de vasalitate si să-l facă respectat. De altfel, statutul de condominiu, noțiune utilizată de Mustafa Ali Mehmed, pentru a explica relațiile dintre diferitele state, cu Țările Românești, putea să-și schimbe conținutul, în decursul timpului, pentru că în realitate nu era altceva, decât ceea ce, în a doua jumătate a secolului XIX, a căpătat denumirea de real-politik. Spre exemplu:

"Situația nesigură din Anatolia îl silise, pe sultanul Murad II, să inițieze tratative cu Ungaria, chiar și cu riscul unor concesii diplomatice sau retrageri teritoriale, cum au fost de pildă, statutul de condominiu turco-maghiar, asupra Țării Românești"
(Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura științifică și enciclopedică , București, 1976, p. 148).

În aceiaș scriere Mustafa Ali Mehmed, tot la pagina 148, într-o notă la baza paginii, dă și un citat din Chalkokhondyl, care clarifică natura condominiului:

"Țara Românească trebuia să dea haraci sultanului și să recunoască suzeranitatea regelui Ungariei"
(Cf. Chalkokhondyl - Expuneri istorice - ed. V.Grecu, București, 1958, p.189).

Întrucât condominiul este definit ca: dreptul de suveranitate exercitat în comun de două sau mai multe puteri asupra aceluiaș teritoriu, și Protectoratul, exercitat de imperiul Rus, asupra Principatelor Dunărene, până la 1856, a fost tot un condominiu (ruso-turc) și în continuare, până la obținerea deplinei independențe (1878), și protectoratul colectiv al marilor puteri, a fost tot un condominiu.

Condominiurile au reprezentat încercarea disperată a Turciei de a opri, cu orice preț, orice schimbare politică în Țările Românești, pentru că nimeni nu știa mai bine decât Turcia, că orice liberalizare în Țările Românești va atrage, prin efectul ‘domino’, în scurt timp dizolvarea Imperiului Otoman:

<blochquote> "sultanul va ceda mai degrabă Constantinopolul decât să renunțe la cele două Principate".
(Nicolae Iorga - Acte și Fragmente - București vol.II, 1896, p.461,nota3. citat de Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura științifică și enciclopedică, București 1976, p.304).

Deși, populația Principatelor Dunărene prezenta o mare omogenitate etnică, ea era total lipsită de omogenitate socială, care determina o lipsă de unire, în vederea realizării unui scop comun național. Mai mult decât atât, într-o astfel de societate atomizată, fiecare individ lucra numai pentru sine, și avea o atitudine servilă față de străini, care posedau puterea, încercând numai soluții de supraviețuire care toate tindeau la o îmbogățire rapidă, fără muncă, pentru că o soluție colectivă, cu caracter national, nu era de întrevăzut. O îmbogățire rapidă, era soluția, care asigura o poziție dominantă în această societate atomizată.

Despre suferințele Românilor, cauzate de jafurile bandelor de ieniceri de la Dunăre a scris Zilot Românul, contemporan al evenimentelor:

"…în vreme ce hoții de paswangii i cuprinseseră și ca într-o clipă au dat foc orașului din toate părțile: apoi s-au făcut trupuri, trupuri și unii au tras drept la metohul episcopiei, în socoteala să prindă pe caimacamul, alții au năvălit asupra târgului după jafuri, alții earăși pe la casele boierești și care ajungea cea dintâi treabă li era să dee foc".

Este descrierea incendierii și prădării Craiovei, din decembrie 1800. Craiova a mai fost prădată, a doua oară în 1806. A.D.Xenopol are grijă să menționeze că, Hronicul, inedit al lui Zilot Românul i-a fost împrumutat de Hașdeu, care-l poseda în manuscris. (Zilot Românul, Hronica, Cap. Domnia lui Alexandru Ipsilante, A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruși și Turci și înrâurirea lor asupra Țărilor Române, Editura Albatros, București 1997, p.119). Alexandru Ipsilante, a fost mazilit în anul 1798, pentru că răscumpărase cu sute de pungi liniștea; utilizând cuvinte din ziua de astăzi: răsplătise acte de terorism. Înlocuitorul său Hangerli, este mazilit după un an (1799), și înlocuit cu Alexandru Moruzi, care îi plătește lui Paswan-oglu, un tribut de 75 de pungi pe lună. Alexandru Moruzi cere ajutorul ayanilor rămași credincioși sultanului, citez din nou Hronica, lui Zilot Românul:

"…însă cu ce preț! Săracii creștini, se duceau cu carele pe la ordii […] care și dobitoace prăpădeau și scăpau abia cu trupurile […] alții ticăloși piereau și ei împreună cu dobitoacele lor și le rămâneau soțiile văduve și copii săraci, iar alții se întorceau care cu piciorele, care cu mâinile, sau alte părți ale trupului degerate și alte multe rele sufereau care cine le poate povesti".

În anul 1802, sub presiunea rușilor, Turcia acordă hatișeriful Gülhane, pe baza căruia cei doi consuli rusești, din Moldova și Valahia, aveau un mandat special, fiind îndreptățiți de a constata abuzurile administrației turcești în Țările Române. Domnitorii au fost numiți pe 7 ani: Constantin Ypsilante în Valahia și Alexandru Moruzi în Moldova. Singura parte din Imperiul Otoman, unde interesele ienicerilor se ciocneau cu cele ale fanarioților, era în Valahia, care fusese concesionată fanarioților, dar pe care Paswand-oglu o teroriza, prin raidurile care aveau drept scop jaful. În anul 1802, fanarioții erau susținători devotați ai Imperiului Otoman multinațional, în timp ce ienicerii de la Dunăre și în special Paswand-oglu se aflau în stare de revoltă.

Puterea militară turcească pe care era bazat condominiul Turco/fanariot, din Țările Dunărene, era în stare de colaps permanent, dar cu toate acestea va mai trece ¾ dintr-un secol, până când evoluția Țărilor Românești, va demonstra la Plevna (1877), că sunt capabile să-și cucerească independența și să trăiască libere în cadrul granițelor lor.

Marile puteri în secolele XVIII-XIX și chestiunea orientală

modifică

În Tabelele de pe pagina următoare, se înfățișează evoluția populației, evoluția armatelor și evoluția vaselor de război de linie, din flotele Marilor Puteri, în cursul secolelor XVIII-XIX. În ele, se arată cu destulă acurateță, potențialul uman și forțele angajate în bătălii, pe uscat și pe mare ceea ce ne permite să facem o comparație, între puterea pe care o posedau marile puteri, în raport unele față de altele. Lipsesc din tabelele de pe pagina următoare, date despre Imperiul Otoman, care încetase a mai fi o mare putere, făcând parte din categoria "Polonia", care deja fusese împărțită între marile puteri. Întrucât tehnologia militară, angajată în luptele de uscat, nu s-a schimbat prea mult, în cursul acestui secol, cea mai importantă inovație, fiind baioneta atașată la pușcă, ceea ce a eliminat pe sulițași, se observă cu ușurință, că cea mai mare importanță, o avea numărul de soldați echipați corespunzător, pe care o Mare Putere, o putea mobiliza. Se mai observă că la începutul secolului, populația cea mai numeroasă, cea mai avansată din punct de vedere cultural și material, exista în Franța, ceea ce-i conferea potențialul militar cel mai mare, dacă în acelaș timp reușea ca din punct de vedere economic să susțină efortul de echipare a uriașei armate pe care o putea mobiliza. Franța mai avea avantajul celei mai centralizate organizări militare și economice. Succesele militare repurtate în Europa de armatele lui Ludovic al XIV-lea și ale lui Napoleon, în teoria darwinistă, se explică mai cu seamă prin marele număr al populației Franței, iar apariția marilor generali francezi, incluzându-l și pe Napoleon, se explică prin selecția dintr-o mare masă de militari – cea mai importantă îndeletnicire omenească din secolul al XVIII-lea, din Franța, cea care dădea de lucru acestei populații și care ferea, întrucâtva, Franța de flagelul suprapopulării, fiind deci activitatea legată de armata activă și în industria de război.


Țara Anul
1700 1750 1800
Marea Britanie 9.0 10.5 16.0
Franța 19.0 21.5 28.0
Împărăția Habsburgică 8.0 18.0 28.0
Prusia 2.0 6.0 9.5
Rusia 17.5 20.0 37.5
Spania 6.0 9.0 11.0
Tab.1 Evoluția populației marilor puteri ( 1700-1800) – milioane –
Paul Kennedy - The Rise and Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 Fontana Press, London, 2000.


Țara Anul
1690 1710 1756/60 1778 1789 1812/14
Marea Britanie 70,000 75,000 200,000 - 40,000 -
Franța 400,000 350,000 330,000 170,000 180,000 600,000
Impărăția Habsburgică 50,000 100,000 200,000 200,000 300,000 250.000
Prusia 30.000 39.000 195.000 160.000 190.000 270.000
Rusia 170.00 220.000 330.000 - 300.000 500.000
Spania - 30.000 - - 50.000 -
Tab. 2 Evoluția numerică a armatelor marilor puteri (1690-1814) – ostași –
Paul Kennedy - The Rise and the Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 - Fontana Press, London, 2000
Țara Anul
1689 1739 1756 1779 1790 1815
Marea Britanie 100 124 105 90 195 214
Franța 120 50 70 63 81 80
Rusia - 30 - 40 67 40
Spania - 34 - 48 72 25
Țările de jos 66 49 - 20 44 -
Tab. 3 Evoluția mărimii flotelor de război a marilor puteri – vase de linie –
Paul Kennedy - The Rise and Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 - Fontana Press, London, 2000)


Prima care profită de slăbiciunea Imperiului Otoman, este Rusia care prin pacea încheiată la Iași (ianuarie 1792) stabilește granița dintre cele două imperii, pentru prima dată pe Nistru. Franța la rândul său (1798), atacă în Egipt. Poarta Otomană, pe data de 2 septembrie 1798, răspunde declarând război Franței, care până în acel moment fusese cel mai stabil aliat, și de departe cel mai important partener comercial, al Imperiului Otoman:

"Meritul neîndoelnic al politicii rusești este că știe să aștepte, că niciodată nu se grăbește, pripindu-se și compromițând viitorul; ea știe la vreme de nevoe să susțină chiar pe dușmanul ei, pentru ca atunci când ‘lu va lovi, ea singură să se folosească de căderea lui". ( A. D. Xenopol - Războaiele dintre ruși și turci - …Editura Albatros, București, 1997).

Rusia ajută la eliberarea insulelor Ionice, care fuseseră ocupate de armata franceză, iar Anglia ajută să fie eliberat Egiptul, așa că aventura începută de Napoleon în Orient sfârșește lamentabil și are ca rezultat: pierderea Turciei cel mai fidel aliat al Franței. Dar ceea ce a fost si mai grav, a intrat în competiția, care viza dezmembrarea Imperiului Otoman, dar fără a avea obiective clare – așa cum avea Rusia care urmărea să ocupe Constantinopolul și să nu mai plece de acolo. În fond "Chestiunea Orientală", era de fapt o întrebare: cine va ocupa Constantinopolul, în cazul că Imperiul Otoman era dezmembrat? Direcția de înaintare, pe care Rușii o aleseseră, trecea obligatoriu prin Țările Românești, care erau o primă etapă, de stăpânirea căreia depindea întreaga întreprindere. Ceea ce i-a oprit pe Ruși de a cuceri Constantinopolul, a fost frica permanentă ca soarta acestei armate să nu fie aceiași cu soarta armatei lui Napoleon din Egipt; retragerea acestei armate putând fi împiedicată la linia Dunării, de o flotă engleză sau aliată, combinată cu o forță expediționară terestră. Având în vedere cele de mai sus, cheia Constantinopolului, devenise stăpânirea Țărilor Românești, cu alte cuvinte "Chestiunea Orientală", devenise stăpânirea Țărilor Românești. Rivalitatea franco-rusă se manifestă și în Țările Românești. După strălucita victorie franceză, asupra forțelor combinate ale Austriei și Rusiei, de la Austerlitz (2 decembrie 1805), ambasadorul Franței, la Constantinopol, Sebastiani obține, în ciuda tratatelor, pe care Poarta le avea cu Rusia, schimbarea domnitorilor filoruși Constantin Ipsilante si Alexandru Moruzi, în septembrie 1806, cu alți doi fanarioți, Șuțu și Callimachi, care făceau politică filofranceză.

Schimbarea domnitorilor filoruși cu domnitori filofrancezi, ar fi putut fi considerată, ca un joc de putere secundar, la nivel ambasadorial, din capitala Imperiului Otoman, dacă reacția a altor două Mari Puteri, față de acest incident, nu ar fi condus la declararea unui război. Deși stăpân în Europa de Apus, Napoleon nu era stăpân în Orient, unde stăpâni erau rușii si englezii, aliați și care se completau, primii pe uscat și cei de al doilea pe mare. Napoleon, un genial strateg, nu numai un genial tactician, depășind în gândire pe contemporanii săi, atunci când debarcase în Egipt, la inceputul carierii sale, mizase pe elementul surpriză, în cucerirea Orientului, pentru că știa foarte bine că Franța nu poate stăpâni nici măcar Europa, fără a stăpâni Orientul. Cu atât mai puțin, ar fi putut, să devină supraputerea mondială la care visa, și care singura i-ar fi soluționat problema suprapopulării Franței, suprapopulare care pândea din umbră, dacă nu acționa pentru a da de lucru, într-un mod sau altul, acestei mari aglomerații umane care era Franța de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX.

Este rândul Angliei să folosească elementul surpriză, flota engleză pe 19 februarie 1807, intră în Bosfor și apare în fața Constantinopolului. Ambasadorul Franței, Sebastiani, din însărcinarea sultanului, organizează apărarea, așa că flotei englezesti,nu-i rămâne altceva de făcut decât să se retragă în grabă de unde venise, adică îndărăt în marea Mediterană, nu înainte ca Turcii să le scufunde două vase de linie, și să le producă multe pierderi și stricăciuni pe celelalte vase. Michelson care cucerise Iașiul, Galațiul, Focșaniul și Bucureștiul, dar care, datorită evenimentelor de pe frontul de apus, a trebuit să trimită o parte din armata cu care intrase in Țările Românești la granița de vest a Rusiei, se vede nevoit să se retragă din Valahia. Pare ciudat ca un ambasador francez organizează apăra-rea Constantinopolului, utilizând armata turcească, din însărcinarea sultanului, dar pentru că aceasta a fost realitatea, nu ne rămâne decât să constatăm că Turcia, încetase de a mai fi o Mare Putere. Bătălia de la Eylau, din Prusia, din 7 și 8 februarie 1807, dintre forțele aliate ruso-prusace, si forțele franceze, se termină indecis. Totuși, Napoleon continuă înaintarea și cucerește Danzig-ul, în luna Mai 1807, iar în iunie 1807, îi înfrânge sever pe ruși la Friedland, ceea ce îi permite să ocupe enclava rusească Königsberg (astăzi Kaliningrad), și încheie un armistitiu atunci când atinge râul Niemen. Se întâlnește cu țarul Alexandru I și regele Frederich Wilhelm al III-lea al Prusiei, pe o plută în mijlocul râului Niemen, în dreptul portului Tilsit (astăzi Sovetsk). Ziarele vremii îi caricaturizează pe cei doi împărați, pe plută, așezați la o masă, pe care se afla un pepene roșu, pe care scria Eu-ropa. Amândoi aveau câte un cuțit mare în mână, de pe care se prelingeau picături de sânge, și cu care-și tăiau felii din pepenele roșu, ce se afla pe masă.

Napoleon, încerca să îndepărteze Rusia de pe teatrul de război din apusul Europei, încerca să o învrăjbească cu Anglia pentru posesiunea Constantinopolului, și să o facă să pornească un război cu Turcia pentru cucerirea Constantinopolului și eventual cu Austria dacă intervenea, pentru posesiunea părții răsăritene a peninsulei balcanice. Cele dorite de Napoleon nu se realizează, deoarece Turcia se aliază cu Anglia, prin tratatul Dardanelelor (5 ianuarie 1809) și deși armistițiul dintre Ruși și turci, de la Slobozia (Giurgiu), este denunțat de ruși (6 martie 1809) războiul rămâne la stadiul de "război rece", deoarece Rusia dorea să fie prezentă pe teatrul de război principal din apusul Europei, și amână reglarea "chestiunii orientale", sine die. Echilibrul european realizat la Tilsit și Erfurt este distrus, în decembrie 1810 de ruși, prin retragerea din Sistemul Continental – nume sub care era cunoscută blocada instituită de Napoleon în contra comerțului Angliei cu țările continentului European. Dar cea mai importantă cauză, pentru care echilibrul european negociat la Tilsit și Erfurt, nu era un echilibru real, ci unul artificial susținut prin forța armelor, era contradicția de bază a imperiului creat de Napoleon, care pornise lupta de eliberare a națiunilor sub lozincile Revoluției Franceze: "libertate, fraternitate și egalitate", dar care în practică, cucerea alte țări și națiuni, încartiruia armate pe teritoriul acestor țări, le rechiziționa bunurile, ridica taxe și impozite enorme și le recrutau fii în armate, care luptau pentru scopuri complet lipsite de legătură cu aspirațiile națiunilor și țărilor invadate.

Din punctul de vedere al evoluției poporului românesc, campania lui Napoleon din Rusia, a reușit să oprească înaintarea Rusiei, în general spre Constantinopol, și în special a lui Kutuzov din anul 1812, care, având în vedere iminentul atac al lui Napoleon, a trebuit să se retragă din Țările Românești, rupând doar jumătate din trupul Moldovei, adică doar Basarabia prin pacea de la București, atunci când prin Tratatul de la Erfurt, Rușii erau îndreptățiți să se întindă până la Dunăre, subjugând ambele Țări Românești. Niciodată existența și viitorul României așa cum o cunoaștem astăzi, nu au fost mai amenințate decât în anul 1812.

Una dintre metodele de analiză istorică, deloc științifică, ipotetică dar totuși întrebuințată, este aceea prin care suspendând, adică pretinzând că nu ar fi avut loc, un mare eveniment istoric, să ne imaginăm care ar fi fost consecințele. Cu alte cuvinte, ne permitem să presupunem că Rusia ar fi continuat să adere la Sistemul Continental de blocare a comerțului englezesc, și în acest caz Napoleon n-ar fi fost nevoit s-o atace, așa că în loc să fie nevoită să-și organizeze apărarea propriului teritoriu, ar fi dat curs invitației lui Napoleon, făcută prin tratatul de la Erfurt, și ar fi invadat peninsula Balcanică cu o armată de 150 000 de oameni, aceea cu care Alexandru I a înaintat neîncetat timp de doi ani de zile, din 1812 până în 1814, și a bivuacat pe străzile Parisului, dar de unde a trebuit să plece îndărăt de unde venise. Dacă Alexandru I, în loc să plece spre Paris, ar fi plecat spre cucerirea Constantinopolului cu aceiaș armată ? Cine l-ar fi putut opri? Si dacă nu ar mai fi plecat din Constantinopol și din Balcani? Cine l-ar fi putut sili să o facă? Raspunsul la acest model ipotetic, cel mai apropriat de realitate, este că: Țările Românești nu și-ar mai fi căpătat independența – în 1878 – ci mai curând, la data când Basarabia și-a căpătat, ea însăși independența, adică cu 111 ani mai târziu, după anul 1989. Marea Unire cu Transilvania nu ar mai fi avut loc niciodată, și Țările Românești independente ar fi avut o minoritate rusească, poate, de până la 50%, asa cum este situația in Țările Baltice și în Basarabia în prezent; această minoritate ar fi fost în special colonizată în regiunea petroliferă, așa cum este situația în Ucraina, în care minoritatea rusă este colonizată în special în Doneț, adică în regiunea unde se află minele de fier și cărbune ale Ucrainei

Ideea din paragraful precedent, nu este chiar atât de aberantă, cât ar părea astăzi, pentru că are fundament istoric. O să reproduc un pasaj din lucrarea lui A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruși și Turci…, Editura Albatros, București 1997, p. 201:

"Vroind în fine, Rușii să introducă în țară coloni Ruși, pentu a îndruma rusificarea ei, ei cer și dobândesc de la Bibescu învoirea de a exploata minele de către compania rusească Trandafiroff. Această societate nici nu-și arăta capitalul, nici unde se află depus, nici nu determină vreun soi de despăgubire proprietarilor în caz de stricăciuni, ci propune a se aduce deodată din Rusia 5 000 de lucrători pentru nevoile minelor. Adunarea văzând lipsa totală a acestei întreprinderi face principelui observația "că nu era în drept de a da o astfel de concesiune, fără a consulta mai înteiu pe adunare". Domnul, în loc de a răspunde adunărei, o insultă spuindu-i "să se mărginească în discuția budgetului și să nu se amestece în alte chestiuni întrucât nu este capabilă de orice deliberațiune serioasă.". (Vaillant - La Roumanie , II, p. 437; G.Chainoi, p.59; Ganesco p. 29; L’Autriche, la Turquie et la Moldo-valaques par M.B., p. 68; La principaute de Valachie sous le hospodarat de Bibesco, p.130)

Poziționarea minorității rusești în regiunea subcarpatică unde se aflau minele de sare, și care mai târziu au devenit regiunea petroliferă și în regiunile înconjurătoare, adică central, între Muntenia și Moldova ar fi rupt unitatea de cuget și lingvistică a poporului românesc. Cultura în universități, fiind predominant predată în limba rusă, românii nu puteau să mai formeze o clasă conducătoare, proprie, cu sentimente naționaliste românești, care să fi putut înrâuri o evoluție cu caracter național și etnic românesc. Ar fi fost sfârșitul procesului evolutiv al etniei românești.

Zavera lui Tudor Vladimirescu

modifică

Fără existența celor trei revoluții: a ienicerilor, 1784-1808; sârbească 1804-1813 și Eteria (1821), zavera lui Tudor Vladimirescu nu ar fi avut loc. Domnia în Valahia a penultimului Domnitor fanariot Ioan Caragea (1812-1818) s-a caracterizat printr-un grad de corupție, ne mai intâlnit până atunci. Acest Domnitor, înfricoșat de ura populației, a fost nevoit să fugă din țară. Turcii care credeau că, bazați pe teroarea răspândită de armata lor în fața unei populații neînarmate și lipsită de orice apărare, nu este nevoie să facă, nici un fel de anchetă, pentru a stabili cauzele care au condus la fuga lui Caragea din țară, au luat numai măsuri de înlocuirea acestuia cu un alt fanariot, Alexandru Șuțu. Acesta a venit în țară, aducand – așa cum de altfel făceau toți noii domnitori numiți – un număr de 80 de rude, și o suită în număr de 800 de persoane, din care făcea parte și o gardă albaneză. Fiecare dintre cei veniți odată cu noul domnitor, avea o specialitate bine definită. Cei mai mulți erau specialiști în strângerea dărilor, alții erau cei care-i împrumutaseră banii, cu care Alexandru Șuțu cumpărase concesiunea Țara Românească, sau prepușii lor, iar alții formau noua curte și sevitorimea, care aveau misiunea ca curtea să funcționeze din primul moment, dar în acelaș timp de a face cât mai grea o încercare de lovitură de palat, care ar fi atentat la viața celui care le dăduse o slujbă. Alexandru Șuțu, în 1821, nu a apucase să adere la mișcarea Eteristă a lui Alexandru Ipsilante, în schimb ruda sa din Moldova, domnitorul Mihai Șuțu, aderase.

Domnitorul Valahiei, Alexandru Șuțu era pe moarte. În vacuumul de putere, creat de acest iminent deces, “la 15 ianuarie 1821, banul Brâncoveanu, banul Grigore Ghica, și banul Barbu Văcărescu împuterniceau în scris, pe Tudor Vladimirescu să strângă "poporul înarmat" în folosul "de obște al neamului creștinesc al patriei", pentru că sosise "în sfârșit, timpul de mult așteptat pentru a scutura jugul străinilor" (Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Romane. 1774-1856, Editura Saeculum I.O., București, 1999, p.19). Cu alte cuvinte, mandatul partidei naționale, formată din boierimea autohtonă, și încredințat lui Tudor Vladimirescu, era unul de natură naționalistă, care servea intereselor lor, deoarece ei doreau, să scape de concurența fanariotilor. La 19 Ianuarie domnitorul Alexandru Șuțu moare, așa că autoritatea statală trece în mâinile unei căimăcămii, filoturce, formată din șapte boieri, care, dându-și seama că Tudor Vladimirescu se răscu-lase în contra boierilor, imediat, încearcă să-l oprească , dar nu reușesc, întrucât acesta în Oltenia în satul Padeș, pe data de 22 ianuarie, în fața unei adunări compusă din țărani și panduri, rostește o cuvântare incendiară, destinată a crea o ridicare în masă țărănească:

"Frați locuitori ai Valahiei, de orice nație ați fi voi, nici o lege nu-l oprește pe om să răspundă răului cu răul… Câtă vreme vom răbda ca balaurii să ne înghită de vii, ca aceia de deasupra noastră, fie ei clerici sau politicieni, să ne sugă sângele? Cât timp să mai fim robi ?…Nici Dumnezeu, nici Sultanul nu îngăduie o asemenea soartă pentru credincioșii lor. Așa că, fraților, veniți cu toții și dați răului lovituri(de moarte) ca să-i puneți capăt, ca să trăim în bunăstare" (Andrei Oțetea - The History of the Rumanian People - ed. Twayne, New York, 1970, p.317).

Tudor Vladimirescu își însusișe modelul revolutionar al sârbilor lui Carageorgevici. Nici acesta nu lupta împotriva Imperiului otoman, ci lupta împotriva dahiilor musulmani, denumire derivată din "dey". Nicolae Iorga, Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Ton, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p. 149 :

"Boierii vor fi dahii săi. El le va opune aceleași adunări populare. El va păstra anumiți căpitani Sârbi ai lui Caragheorghevici. În toată acțiunea sa el va avea acelaș scop vag: o viață puțin mai bună și o oarecare libertate".

Dar Tudor Vladimirescu, foarte curând, constatând răul făcut, prin cuvântarea de mai sus, încearca să-și alieze, puțin numeroasa clasă de mijloc de la orașe, și pe țăranii care posedau pământ (moșnenii) printr-o altă proclamație:

"să nu se atingă măcar de un grăunte de casa sau de binele vreunui neguțitor,orășan sau țăran sau de alta a vreunui locuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jăfuească" (C. Aricescu, Istoria Revoluției Române de la 1821, pp. 28-29).

A.D. Xenopol redă starea de fapt creată de Proclamatia lui Tudor Vladimirescu astfel:

"Oastea lui Tudor ascultând de ordinul său de a ataca averile cele rău câștigate, priveau fiecare avere ca atare și jefuiau pe cine le ieșea înainte. Tudor fu nevoit, pentru a nu trece drept un șef de hoți și a introduce ceva disciplină în oastea sa, să alerge la pedepse foarte aspre, ceea ce îi înstrăina pe vechii lui tovarăși și mijloci trădarea lui în mâinile grecilor care se grăbiră a ucide pe un om ce venea sa împiedice într-un mod atât de neașteptat izbânda sfintei lor cauze."

Nicolae Iorga in Histoire des Etats Balcaniques, p. 219, arată asocierea lui Tudor Vladimirescu cu "bande sârbești, avide de jaf", iar la p.221 arată că:

"în timp ce țăranii se retrăgeau, pe drumul Piteștiului, către Olt, sârbii < pe care nu-i lăsa să jefuiască>, îl livrară pe Tudor în mâinile lui Iordache , adică între acelea ale lui Ypsilante, care fără niciun scrupul, a dat ordin să fie ucis (27 mai)".

În perioada scursă, între data adunării populare de la Padeș (februarie 1821), și intrarea trupelor turcești în țară (13 mai 1821), populația țărănească, s-a dedat la jafuri și omoruri mai grozave decât pe vremea lui Paswand-oglu. Ca atare:

"a început fuga în masă a boierilor și negustorilor[…]Cea mai mare parte a acestora au ales Transilvania, douăsprezece mii alegând Brașovul, iar saptesprezece mii Sibiul". (Dan Berindei -, l’Année révolutionnaire 1821 dans les Pays roumains. - Editura Academiei București, 1973,p.182).

Ocupația turcească a durat șasesprezece luni. În aprilie 1822, au fost convocate la Constantinopol, delegațiile Moldovei și ale Valahiei, compuse din câte 7 membri, sub conducerea lui Ioan Sturdza din partea Moldovei și Grigore Ghica din partea Valahiei. Grigore Ghica a fost numit domnitor în Valahia.

Catagrafia din 1829

modifică

Am luat în discuție, în această lucrare casta boierească, întotdeauna referindu-mă la această castă, ca la un tot, calitativ, dar niciodată nu am recurs la o determinare nume-rică.Voi umple această lacună sprijinindu-mă în totalitate pe lucrarea lui Ioan C. Filitti Catagrafie Oficială de Toți Boierii Țării Românești la 1829. Citez din Catagrafia(1829):

"La Arhivele Statului din București se păstrează dosarul <administrative vechi> No. 34/220, de foi 212, intitulat : <Delă pentru catagrafia boierilor caftanlâi, după cererea prezedentului comitetului din Bucuresti. Leat 1829 Septemvrie 11"

Demnitatea de prezident al comitetului (Divan), pentru a putea fi ocupată de un general rus, fusese înființată printr-o proclamație către populație, dată la data 25 aprilie 1828, de către feldmareșalul rus Wittgenstein comandantul trupelor rusești care invadau Moldova și Muntenia. La data de 11 septembrie 1829, când războiul în contra turcilor fusese câș-tigat, Rusul care era președintele divanurilor, era generalul Jeltuhin. După cum se vede un general Rus conducea direct treburile Țărilor Românești, domnitorii fiind reținuți doar ca decor diplomatic.

Președintele Divanurilor românești generalul Jeltuhin, avea nevoie de acest inventar al boierimii pentru trei motive principale:

a) avea nevoie să știe cu precizie cine și ce posedă,
b) cine era și cine nu era scutit de dări,
c) și să creeze o boierime ereditară scutită de dări, pe care să se sprijine în vederea anexării Moldovei și Munteniei la Imperiul Rus.

Momentul când Jeltuhin întreprinde acest inventar, 11 septembrie 1829, precede doar cu trei zile, încheierea actului separat, dintre Rusia și Turcia, privind despăgubirile de război decurgând din tratatul de la Adrianopole (14 septembrie 1829) prin care Turcia se obliga să plătească 10 milioane de ducați, câte 1 milion pe an, adică 10 ani, răstimp în care, ca garanție, Moldova, Muntenia și cetatea Silistra pe malul bulgăresc, rămâneau sub ocupație rusească.

Catagrafia din 1829 este deci cel mai apropriat recensământ de care dispunem, din care putem constata influența pe care 100 de ani de domnie fanariotă au avut-o asupra moșierimii, clasa proprietarilor de pământ. Iată concluziile la care a ajuns Ioan C. Filitti la pagina 69 din lucrarea sa:

"Așa dar, la 1829 erau în viață în Muntenia: '70 boeri mari', adică boeri cu ranguri de clasa I, dela vel ban până la vel cămăraș și, anume: 6 mari bani; 22 mari vornici de diferite nuanțe (de țara de sus, de țara de jos, de poliție, al treilea, al patrulea); 15 mari logofeți de diferite nuanțe (de țara de sus, de țara de jos, de obiceiuri ,de străini);1 mare vistier;1 mare spătar; 3 mari postelnici; 11 hatmani; 9 agi; 2 mari cămărași, "576 boeri" cu ranguri de clasa II (de la mare clucer la comis) și de clasa III (de la serdar la clucer za arie) și anume : 19 mari cluceri; 39 căminari; 39 paharnici, 50 stolnici; 15 comiși; 108 serdari; 96 medelniceri; 88 slugeri; 56 pitari; 26 șetrari; 42 cluceri za arie."

Prin analiza ce urmează, obtinută tot prin prelucrarea datelor din Catagrafia din anul 1829, voi încerca să aduc oarecare lumină în chestiunea acordării boieriilor în perioada fanariotă în Valahia. Din numărul total de 70 ‘mari boieri’, 64 s-au născut în Valahia, familii după cum urmează : Bălăcianu, Băleanu, Belu, Bibescu, Brâncoveanu, Câmpineanu, Cantacuzino, Cocorăscu, Cornescu, Costescu, Crețulescu, Dudescu, Fălcoianu, Filipescu, Florescu, Ghica, Golescu, Grădișteanu, Hrisoscoleu, Lenș, Mihăilescu, Nenciulescu, Predescu, Racoviță, Ralet, Romanet, Știrbey, Văcărescu și Vilara. Cele 6 nume de ‘mari boieri’ născuți peste hotare, adică 8,5%, dintre care 5 la Constantinopol și unul la Castoria, sint următoarele : Arghiropol, Hristopolu, Manu, Ralea, Șuțu și Zefhari. Manu venise în țară în urmă cu 43 de ani, iar Ralea cu 38 de ani, iar ceilalți nu erau nici unul, proaspăt veniți. Dintre aceste familii, familia domnitorului Grigore Ghica, deținea recordul nepotismului, pentru că 10 % din marile boierii, adica 7 "mari boierii" fuseseră acordate familiei Ghica si era urmat în de aproape de familia Filipescu cu 6 "mari boieri". Dintre "marii boieri" 38 erau în funcție, adică 54%, iar 32 erau vel (foști), adică 46%.

Din categoria "boieri", în București au fost recenzați 171, iar restul de 405, au fost recenzați în provincie. Voi prezenta datele ce le-am obtinut din Catagrafia din 1829, separat pentru București, pentru că atunci ca și acum vârful corupției din cauza aproprierii de puterea care mânuie banii publici se afla în capitală și separat pentru județul Ialomița, care atuncea ca și acum, producea grâul și vitele din care se obțin banii publici. În București din totalul de 171 ‘boieri’, 137 adica 80% erau născuți în țară, iar restul de 34, adică 20%, erau născuți peste hotare, absolut toți din cadrul Imperiului Otoman, ai cărui cetățeni erau și care se naturalizaseră în Valahia. În Ialomița au fost recenzati 22 de "boieri" toți fiind născuți în țară. În București 142 din total, adica 83% se bucurau de o stare bună în timp ce 29 adică 17% aveau o stare proastă. În Ialomița 9 adică 40%, aveau o stare bună, iar restul de 13 "boieri" adică 60% aveau o stare proastă. În București din cei 29 cu stare proastă, 15 se născuseră în țară, adică 50%, iar 14, adică cealalaltă jumătate se născuseră în afara țării.

Din prezentarea datelor de mai sus cu greu s-ar putea trage concluzia că fanarioții îi înlăturaseră pe boierii pământeni și puseseră mâna pe putere în așa zisa perioadă fanariotă. Ioan C Filitti încheie Catagrafia din 1829 cu următorul comentariu:

"De la Regulamentul organic încoace, lucrurile s’au schimbat. De atunci cum observa Alecu Ruso, Opere, ed. Hanes,p.35 –Cf. I.C. Filitti, Originele democrației române în ‘Viața românească’, ianuarie 1923 p.19-20, existară numai ‘cinuri’ dar boierii nu. În loc de boierii cu caftan, care înobilau,‘cinuri’ personale, conferite cu brevete (pitace), în care fiecare putea, pentru merite reale sau închipuite, să fie înaintat, dar numai din treaptă în treaptă, până la cele mai înalte onoruri, cum s-ar înainta azi spre pildă, în corpul tehnic, în cel diplomatic, sau în gradele decorațiilor. Iată tabloul comparativ al numărului boierilor în viață la 1858 <Academia Română ms. 872> anul desființării cinurilor și privilegiilor, față de al boierilor, în viață la 1830. Trebuie ținut seama că și populația se urcase la vreo 2 130 000 locuitori, în 1858, probabil chiar ceva mai mult reprezentând vreo 426.000 familii. Analele statistice (Marțian) anul I (1860) No.1, p.6".


La anul 1830 La anul 1856
Funcția Nr. Funcția Nr.
mari bani 6 mari bani 5
boieri mari 53 boieri mari 51
agi și cămărași 11 agi 62
mari cluceri și căminari 58 cluceri 40
paharnici, stolnici și comiși 104 paharnici 302
serdari, medelniceri și slugeri 292 serdari 573
pitari, șetrari, cluceri, boiernași 787 pitari și conțipiști 2 134
feciori de boeri și de boernași 283 - -
TOTAL 1 311 TOTAL 3 167
Tab. 4 Variația funcțiilor boierești în perioada Regulamentului Organic. (1831-1848)

Consecvent cu metoda adoptată în prezenta lucrare, de a compara stările din trecut la stările actuale, voi reproduce din ziarul România Liberă din ziua de 24 octombrie 2003, un articol redactat de Daniel Popa, după cum urmează:

"Două treimi dintre miliardarii României trăiesc în București. Din cei 1.771 de contribuabili români care au declarat că anul trecut au avut venituri nete mai mari de 1 milliard de lei, aproape două treimi (adică 1.088 persoane) sunt concentrate în București, a anunțat, ieri, secretarul de stat responsabil cu administrarea fiscală, generalul Neculae Plăiașu. Următoarele județe în topul miliardarilor sunt Clujul (69 de persoane), Timiș (67), Brasov (62), Bacău (58), Constanța (41), Galați (31), Arad (27), Argeș și Iași (câte 26). Venitul mediu anual declarat al miliardarilor din București este de 1,88 miliarde lei. Cel mai mare venit mediu anual declarat este cel al miliardarilor din Prahova (2,23 miliarde lei). Potrivit aprecierilor generalului Plăiașu, cei care au declarat venituri anuale mai mari de un miliard sunt, preponderent, avocați, notari, evaluatori, experți contabili, medici, oameni de afaceri cu interese în domenii diferite".

Succinta dare de seamă de mai sus, este suficientă pentru a confirma că, atât în anul 1829, la 8 ani după izbucnirea revoluției eteriei grecești și a zaverei lui Tudor Vladimirescu, cât și la 13 ani de la revoluția anticomunistă românească din anul 1989, marile averi, deși în timp, la distanță de 160 de ani unii de alții, se află concentrate în capitala ță-rii, în București, unde se află sediul guvernului. O altă similitudine care nu ne poate scăpa este faptul că și în anul 1829, și în prezent, marile averi se află în mâna clasei politice, concentrate în capitala țării. Marile averi întotdeauna au putut fi acumulate numai de cei care posedau puterea în stat.

Frontierele sunt generate de suprapopulare

modifică

Anul 1812 a fost anul în care ultima frontiera politică - cea de la răsărit - cea mai lipsită de stabilitate, în contextul războaielor ruso-turce, a căpătat o mai mare consistență, stabilizându-se la Prut. în anul 1784 în Transilvania, anul revolutiei lui Horia, Cloșca și Crișan și anul 1821 în Valahia , anul revoluției lui Tudor Vladimirescu a fost deschisă în cadrul teritoriului locuit de Români, o frontieră internă: chestiunea stăpânirii pământului. Ambele frontiere menționate, au avut drept cauză exclusivă, fenomenul de suprapopulare. Din cauza suprapopulării, poporul Român a fost nevoit să-și apere frontierele politice de străinii, care încercau să cotropească fie întreg spațiul locuit de Români, fie să rupă bucăți din acest teritoriu. Din categoria frontierei politico-economice, face parte chestiunea evreiască, ultima mare năvălire a unui popor, care deși nu a schimbat granița politică a statului, dar care găsind-o nepăzită datorită condominiului ruso-turc, intră în țară, și atât prin marele număr cât și prin nivelul de dezvoltare intelectuală și socială, superioare nivelului mediu al poporului român, agravau în cel mai înalt grad suprapopularea din Țările Românești. Tot din aceiaș categorie mai face parte și agresiunea la care erau supuse resursele naturale ale țării, de către marile imperii învecinate, atât atunci când se războiau între ele pe teritoriul țării noastre, cât și atunci când nu se războiau, ci numai ne zălogeau pentru despăgubiri de război, pe care le purtaseră pe teritoriul Țărilor Românești, sau când încheiau tratate comerciale de pe poziții de inegalitate politică. Înțelegerea obișnuită a frontierei ca o graniță care desparte o țară de alta este înțelesul comun al noțiunii de frontieră, dar mai există un alt înțeles, și anume frontiera – ca arii de lupte variate: intelectuale, sociale de guerilă etc. – în care luptele sub toate formele sunt încă în curs, mai este mult de facut, și o soluție nu este încă definitivată.

În volumul publicat de domnul Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani, la p.12, Editura Saeculum I.O. București 1999, se găsește următoarea informație:

"În lumina datelor fundamentale, ale catagrafiei din 1838, populația Țării Românești se ridica la acea dată la aproximativ două milioane de locuitori. Raportată la dimensiunea teritorială, dar mai cu seama la resursele de care dispunea țara, populația era deosebit de redusă ca număr".

Nu se specifică la ce fel de resurse se referă domnul Apostol Stan. Informația de mai sus are aceiași valoare cu versurile poetului O. Goga:

"Munții noștri aur poartă
Noi cerșim din poartă în poartă"
.

care au avut un răsunet extraordinar, în educația naționalistă și cu caracter social, a Românilor, de la data apariției lor, la începutul secolului XX, și care continuă și astăzi, să denatureze adevărul, despre așa zisa existență a unor resurse naturale de care ar fi dispus Moldova și Țara Românească. Voi recurge la un citat, de la pp. 93-94, din lucrarea lui Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. Editia a III-a. Editura Humanitas. Bucuresti 1992. Coordonator Stelian Neagoe:

"Călătorii străini și consulii marilor puteri remarcau la începutul veacului al XIX-lea, așa cum remarcase și Cantemir cu un secol mai înainte, că Românii în mod conștient nu exploatează bogatul lor subsol, pentru a nu îmbogăți pe domni și turci; sub ocupațiile ruse din 1806 -1812 și 1828-1834, ofițerii țarului au întreprins cercetări de teren, identificând, spre supărarea boierimii și negustorilor, numeroase bogății minerale, mai ales cupru, mercur și aur, pe care n-au apucat să le exploateze. Minele de cupru și fier din Oltenia au fost abandonate după 1739, astfel că industria extractivă a Principatelor s-a limitat la extracția de sare, vândută cu profit mai ales în Turcia și Polonia, și la puțurile de petrol. În 1831, existau în Țara Românească 120 de lucrători "păcureți"; în 1834, numărul puțurilor era de 84, fiecare cu o producție medie de 80-100 kg./zi. Adâncimea maximă nu depășea 300 de metri".

Toate aceste scorniri cu privire la bogăția subsolului Principatelor astăzi au fost, prin cercetări geologice, științific infirmate: Principatele nu conțineau în subsol alte bogății însemnate decât sare și petrol. Dar la acea epocă, în secolul XVIII, nu se cunoștea îndustrializarea chimică a sării, care era utilizată doar în alimentație, și nu se cunoștea rafi-narea petrolului, utilizarea sa drept combustibil sau chimizarea sa. Pădurile de asemenea, nu constituiau o bogăție, a Principatelor, deoarece nu puteau fi exploatate din lipsa drumurilor și a mijloacelor de transport, așa cum spre exemplu, în contrast, era situația pădu-rilor de stejar de pe coasta Dalmației, care erau sursa principală a lemnului utilizat în construirea flotei de război a Angliei, cea cu care la Trafalgar, admiralul Nelson a învins decisiv flota de război a lui Napoleon I, care era construită din scândură de brad. Problema resurselor naturale este mult mai complicată, decât simplul fapt că ele există, întrucât punerea lor în valoare necesită capital, tehnologia specifică, siguranța investițiilor, piața de desfacere asigurată și rentabilitatea exploatării care derivă dintr-un preț de cost competitiv față de alte exploatări de pe suprafața globului, care și ele livrează aceleași produse.

Deaceea, principalul produs al exportului a continuat să fie reprezentat de vite, care aveau marea calitate că se transportau singure, fie peste munți în Transilvania, fie la Dunăre la corăbiile turcești. Creșterea animalelor era sursa de venit a românilor liberi, fie că aceștia erau boieri, oieri sau moșneni. A doua sursă de venit era exploatarea muncii clăcașilor, de către proprietarii de pământ, domnie, boieri și mânăstiri:

"…în Oltenia, de pildă, statistica din 1722 arăta că 48 % din totalul satelor erau încă răzăsești, un procent probabil valabil și pentru restul țării". (Vlad Georgescu - Istoria Românilor... p.97).

Clăcașii proprietari de atelaje de boi de muncă, utilizati aproape în exclusivitate în agricultură și transport, din punct de vedere economic se caracterizau prin număr și productivitate. Moșiile fără clăcași nu puteau fi exploatate, moșiile cu o populație prea numeroasă de clăcași, nu puteau să satisfacă cererea de pământ a acestora, iar o situație ideală și echilibrată nu putea să existe, deoarece suprafața de pământ nu creștea, în timp ce populația de clăcași creștea necontenit. Această "frontieră", moșier/țăran clăcaș, ar fi putut fi rezolvată numai dacă se găsea un alt debușeu pentru brațele de muncă din familiile de clăcași în continuă creștere, decât suprafața de pământ existentă în moșiile pe care se născuseră. Populația omenească a unei piețe economice (țară, județ, oraș, sat), este prea numeroasă sau insuficient de numeroasă, numai în funcție de resursele naturale puse în valoare local, nu și de cele cu caracter potențial, sau prea îndepărtate de piața economică luată în considerare. În absența unor resurse naturale, altele decât pământul aflător în moșiile pe care se născuseră, singura soluție era emigrarea în masă. Întreaga Europă la vest de Carpați s-a angajat în procesul migratoriu, pe alte continente. Întreaga Europă Orientală, la est de Nistru s-a angajat în acelaș proces de migrare pe alte continente. Numai românii din Principate, nu au plecat nicăieri, continuând să trăiască pe moșiile pe care se născuseră și "săpând tranșee și de o parte și de alta a frontierei": proprietari de pământ/țărani clăcași, așteptând ziua cea mare a exproprierii moșiilor și a împroprietăririi.

Suprapopularea ariei tradiționale de viețuire a Românilor: Vlahia Transilvăneană, Vlahia Moldoveană și Vlahia Mare, nu a rămas neobservată. Istoricii Unguri spre exemplu – explică faptul că Românii sunt majoritari în Transilvania – printr-o emigrație de dată foarte recentă, acuzând fiscalitatea excesivă din timpul perioadei Fanariote, din Moldova și Valahia, care ar fi silit pe țăranii români să treacă munții Carpați în Transilvania. Ridicolul unei astfel de susțineri poate fi verificat în fiecare sat din Transilvania, unde toți locuitorii pot dovedi că sunt de baștină Transilvăneni, și nu emigranți proveniți din Moldova sau Valahia. Totuși fenomenul suprapopulării ariei tradiționale de viețuire al românilor, cu români este real și ca atare este necesară cel puțin o teorie - întrucât o demonstrație științifică, în lipsa unor date certe nu este posibilă – care să explice această evoluție. Imigrarea de Români din afara ariei tradiționale de viețuire a Românilor, trebuie eliminată, pentru simplul motiv că nu mai există nicăieri un număr suficient de mare de români care prin emigrarea lor să fi determinat suprapopularea ariei cu români. Rămâne deci o singură concluzie: raportul dintre nașteri și decese, s-a schimbat în sensul că naște-rile s-au înmulțit în timp ce decesele s-au împuținat – în secolele XVIII-XIX – din cauze pe care le-am analizat în altă parte, fenomen care era comun în Europa. Faptul că românii nu au putut emigra, așa cum restul Europei a putut face, a creat condițiile ca românii să-și poată recuceri teritoriile lor strămoșești – pe baze demografice – pe care le pierduseră în favoarea năvălitorilor, începând cu retragerea (276) romanilor din Dacia..

Frontiera moșier/țăran clăcaș

modifică

Elementul de noutate care a determinat schimbări în cadrul Frontierei boier/clăcaș, a fost de data aceasta, ecoul revoluției industriale, care era în plină dezvoltare în apusul Europei, și anume Tratatul de pace de la Adrianopole, din anul 1829, care conferea Țărilor Românești libertatea comercială, desființând monopolul turcesc al comerțului ex-terior. Tratatul de la Adrianopole, a determinat reformarea Principatelor Dunărene denumire sub care au început să fie cunoscute acum Moldova și Valahia, pentru a le desființa identitatea etnică și istorică și a le transforma în unități geografice anodine. Rusia autorul complotului care tindea la absorbirea lor în Imperiul Rus, le-a acordat, în anul 1831, primele constituții, din istoria Țărilor Românești, sub denumirea de Regulamente Organice.

Doi cercetători Mihai Cotenescu și Constantin Tudor au publicat fiecare câte o lucrare în volumul Ialomița Materiale de Istorie Agrară a României,(Editura Muzeului Județean Ialomița, anul 1983) primul la pagina 256, sub titlul: Dezvoltarea producției agricole și creșterea suprafețelor cultivate cu cereale în județul Ialomița în timpul Regulamentului Organic, iar al doilea la pagina 265 sub titlul: Aspecte ale evoluției cultivării cerealelor în Bărăganul ialomițean în perioada 1829-1921. Autorul a condensat într-o formă tabelară, datele cuprinse în lucrările menționate pentru a le face mai accesibile cititorului.


Specificare u/m Grâu Orz Porumb Mei
1 2 3 4 5 6
Anul 1831 după Constantin Tudor
Suprafața cultivată pogoane 1 606 7 431 7 289 4 348
hectare 803 3 715 3 644 2 174
Recolta obținută milioane ocale 200 909 2 564 1 044
tone 250 1 136 3 205 1 305
Producția medie kg/ha 300 305 879 600
Anul 1832 după Mihai Cotenescu
Nu sunt date statistice cu suprafețele însămânțate
Productie totală milioane ocale 2 509 586 1 443 1 711
tone 3 147 733 1 803 2 139
Anul 1833 după Mihai Cotenescu
Nu sunt date statistice cu suprafețele însămânțate
Producție totală milioane ocale 4 678 2 021 5 880 6 766
tone 5 847 2 526 7 350 8 457
Consum intern milioane ocale 4 227 - 5 665 6 429
tone 5 283 - 7 081 7 671
Productie disponibilă milioane ocale 451 2 021 214 337
tone 564 2 526 269 786
Anul 1834 după Mihai Cotenescu
Nu a plouat luni întregi, iar subocârmuitorul plășii Ialomița, Ianache Roșca, scria Ocârmuirii, că "locuitorii sînt
mâhniți cu totul din pricina secetei ce acum se arată, și se văd foarte nenorociți că semănăturile de toamnă
au început a se ofili ca și cele de primăvară, dar foarte multe plante nu au ieșit și nici arături nu se mai face."
Anul 1835 după Mihai Cotenescu.
Seceta anului 1834 a continuat și în anul 1835, până în iunie, dar acum s-a ivit o altă năpastă pe capetele
locuitorilor: lăcustele.[…] dar "locuitorii vor interveni aducând cirezile din mai multe sate și le-au trecut de mai multe
ori peste tabăra de lăcuste ne mai rămânând nicio viețuitoare vie"
Anul 1836 după Mihai Cotenescu.
În aprilie 1836[…] “în plășile Ialomița și Câmpului a bântuit un îngheț care a distrus o parte din suprafețele cultivate
cu grâu de toamnă iar porumbul nu răsărise stârnind îngrijorarea locuitorilor.
Anul 1839 după Constantin Tudor
Suprafața cultivată pogoane 20 042 15 300 15 753 10 313
hectare 10 021 7 650 7 876 5 156
Recolta obținută milioane ocale 3 277 3 502 3 059 3 541
tone 4 096 4 377 3 824 4 426
Productia medie kg/ha 408 573 485 858
Anul 1843 după Mihai Cotenescu
Anul 1843 a adus cu el o altă secetă și, cu toate că suprafețele cultivate erau mari, judetul înregistrează un deficit
foarte mare la cantitățile de cereale.
Anul 1844 după Constantin Tudor
Cel mai bun an pentru cereale din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost anul 1844, când producția de grâu
înregistra 18 229 647 ocale adică 22 787 tone. Suprafața semănată fiind de 10 168 hectare, producția medie
realizată era deci de 2241 kg/ha.
Anul 1847 după Mihai Cotenescu
Suprafața cultivată pogoane 9 429 34 866 23 442 15 948
hectare 4 714 17 433 11 721 7 974
Recolta obținută milioane ocale 8 686 10 162 s-au obținut producții de 4 ori
mai mari decât nevoile celor
10912 familii ale județului”
tone 10 858 12 703
Producția medie kg/ha 2 303 723
Anul 1848 după Constantin Tudor
Suprafața cultivată pogoane 51 580 33 669 19 798 28 815
hectare 25 790 16 834 9 899 14 407
Recolta obținută milioane ocale 2 936 4 444 1 452 2 575
tone 3 470 5 555 1 815 3 219
Producția medie kg/ha 134 329 183 223
Tab.5 Producția cerealieră (Ialomița) în perioada Regulamentului Organic 1831- 1848.


În calculele din tabelul de mai sus, "pogonul" a fost echivalat cu 0,5 hectare, iar "ocaua" cu 1,25 kilograme. Domnul Constantin Tudor arată că datele sunt luate din I. Corfus, Agricultura Țării Românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea , București, 1969, p. 314-315.

Era natural ca frontiera boier/țăran să se afle în fiecare sat din Țările Românești acolo unde se afla pământul, care era obiectul în dispută. Apostol Stan în lucrarea Revoluția de la 1848 în Țara Românească , aduce o mulțime de exemple prin care ne face cunoscute luptele, ce se dădeau în permanență, între moșieri și arendași pe de o parte și țărani pe de altă parte. Există și o întreagă literatură, care ilustrează existența acestei frontiere. Dacă nu se recurge la simplele explicații darwiniste, atunci se creiază mituri care perpetuiază ura de clasă și permite demagogiei politice să profite pentru a aservi în-treg poporul, dar ceea ce este și mai grav, permite străinilor să aservească un popor divi-zat. Pornind de la simplul fapt că, cu un secol mai înainte, 1746 în Valahia și 1749 în Moldova, reformele lui Constantin Mavrocordat, care nu făceau altceva, decât să dea o formă juridică unei situații de fapt: transformarea relației boier/rumân, într-o relație infinit superioară din punct de vedere al productivității muncii, relația boier/clăcaș, era o reformă progresistă, și în continuare constatând că în epoca Regulamentului Organic, 1831 -1858, relația boier/clăcaș, nu mai corespundea din punctul de vedere al productivității muncii, deoarece nu mai reușea să hrănească populația care crescuse în așa măsură, încât clăcașii se concurau între ei, pentru a obține, de la boier, în orice condiții, pământul de care aveau neapărată nevoie pentru supraviețuirea lor și a familiilor lor, este usor de înțeles, că în cadrul climei și al nivelului de tehnologie existent, legea cererii și a ofertei este singura explicație valabilă.

Cu alte cuvinte, momentul 1848 este climaxul unei crize de suprapopulare în Țările Românești. La crearea acestui climax, așa cum pe drept s-a afirmat, a contribuit din plin și Tratatul de la Adrianopole care restabilind libertatea comerțului exterior al României, a permis exportul de cereale, dar contribuția decisivă după părerea noastră a fost dezvoltarea revoluției industriale în Europa de Vest, care a creat cererea de cereale pentru această piață economică. Pentru a exporta cât mai multe cereale, era imperios necesar ca consumul intern de cereale să fie cât mai mic, sau cel puțin să se reducă risipa. Risipa ar fi fost reprezentată de existența în mâinile populației majoritare, clăcașii, de mari suprafețe de pământ destinate autoconsumului. Lăcomia moșierilor, era naturală, cu nimic diferită de lăcomia țărănească, fiind una dintre însușirile omenești de care vor da dovada și elitele comuniste, pentru că au procedat exact ca și boierii, după ce au pus mâna pe putere. Această afirmație, a fost demonstrată din plin de Partidul Comunist Român și toate celelalte partide comuniste din toate țările unde comunismul a ajuns la putere. Să punem în paralel, realitățile din timpul Regulamentului Organic (1831-1848), așa cum sunt ele prezentate în lucrarea domnului Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani. (Editura Saeculum I. O. Bucuresti, 1998, p.31) cu realitățile din viața unui țăran colectivist, din perioada comunistă (1945-1989).Citez:

"Obligațiile țăranilor față de stăpânii de moșii. Exploatarea (subl. ns.) țărănimii în epoca regulamentară se efectua în cadrul unui sistem de obligații așa-zis reciproce impuse pe cale legală (subl. ns.). Se prevedea, astfel, ca pentru casă, curte și grădină, să se atribuie un teren de patru sute de stânjeni < 400 . 2,5 metri pătrati/stânjen de moșie pătrat = 1000 metri pătrați. Calculul ns.>, pe moșiile de la câmpie și trei sute de stânjeni , <750 metri pătrați. Calculul ns.>, la munte. Săteanului i se dădeau, de asemenea, locuri de izlaz pentru maximum patru vite de muncă și o vacă, câte o jumătate de pogon de fiecare vită. Pentru acelaș număr de vite se acordau "trei pogoane de fânețe pentru hrana lor pe iarnă".

Totodată stăpânul de moșie era obligat prin lege să acorde clăcașului o întindere de trei pogoane loc arabil pentru arătură, care va fi lucrat de "însuși sau prin mijlocirea altora, numai pe seama sa, fără să poată vreodată a-l închiria cu bani." (Regulamentul organic, p.75-76). Prevederile Regulamentului organic stabileau pentru o întindere determinată de pământ acordată țărănimii în folosință un șir de obligații, exprimate în următoarele înda-toriri: clacă < 12 zile lucrătoare>, slujbașii volnici < munca comunitară în interesul satu-lui>, dijma <10 % din producția realizată pe cele 3 pogoane în câmp>, ziua de plug și carul de lemne. Aceste îndatoriri erau percepute în muncă, în natură sau în bani,[…] Săte-nii fără vite de muncă, pălmașii, erau obligați ca în contul carului de lemne și al zilei de plug, să presteze câte trei zile cu palmele pentru fiecare din îndatoririle menționate. (Regulamentul Organic, p.77.79).

Acum să vedem ce au făcut comuniștii. Au colectivizat întreg pământul motorizabil al țării, pe care l-au dat în administrarea unor președinți de Cooperative Agricole de Productie (C.A.P.), care se preocupau în primul rând de bunăstarea rudelor lor și a mem-brilor partidului comunist, pentru că altfel nu erau realeși, ajutați de ingineri agronomi birocratizați. Întreaga activitate era condusă în conformitate cu un plan de producție și economic, elaborat după norme prestabilite și decurgând din planul statului român. Supravegherea îndeplinirii planului, era încredințată, activiștilor partidului comunist de la organizațiile partidului comunist dela raioane și de la județe. Țăranului i se lăsase un lot de pământ în folosință personală, de 1000 de metri pătrați, dar trebuind să contracteze animale pe care să le îngrașe la el acasă, și pe care să le predea statului la prețuri de stat. Măsura aceasta avea dublul scop, de a se obtine o anumită cantitate de carne, dar și mai important pentru a combate absenteismul la lucru în C.A.P., întrucât un animal trebuiește hrănit și adăpat de mai multe ori pe zi, și ca atare, plecarea la lucru pe șantierele de construcții care plăteau mai bine, era impiedicată. Pentru munca prestată în C.A.P., țăranul primea prin intermediul zilelor de muncă, produse agricole și ceva bani. Cerealele se predau statului direct de la combină, de pe tarla. Dacă exista un surplus de cereale față de planul de livrare, el trebuia predat tot statului. Dacă recolta era deficitară, planul de livrare către stat trebuia îndeplinit. Acoperirea cantităților de produse agricole, prevăzute în plan, pentru zile-le muncă făcându-se din rezervele pe care C.A.P.-urile trebuiau să și le constituie. Nere-alizarea planurilor de livrare, atrăgea înlocuirea președinților și a consiliilor de conducere. Întinderea de pământ cu care țăranul intrase în C.A.P., nu juca nici-un rol în plata țăra-nului colectivist. C.A.P.-ul, nu avea dreptul să posede mașini agricole, tractoare și combine, el trebuia să le închirieze, pentru efectuarea lucrărilor agricole, de la Stațiunile de Ma-șini și Tractoare (S.M.T.) proprietatea statului, pentru care plăteau în natură, tot direct de la combina de pe tarla. În momentul în care țăranul părăsea C.A.P.-ul, din proprie voință sau, nu-și îndeplinea planul de carne, sau fiind trimis să lucreze, la oraș, în industrie, el care era parțial, proprietarul C.A.P.-ului, își lua ziua bună, de la ceilalți săteni cu o strângere de mână și trebuia să renunțe la lotul în folosință personală, păstrând doar casa și curtea din jurul casei, ceea ce echivala cu o expropriere totală, a proprietății sale.

O legătură care nu s-a făcut niciodată, este ca atât regimul instituit de Regulamentul organic, care instituționaliza în Țările Românești – o copie destul de apropriată – a regimului autocratic-aristocratic, existent în Rusia, și care la noi a durat nealterat timp de 25 de ani (1831-1856), până la Convenția de la Paris (1859), cât și Tratatul de Pace tot de la Paris, din 10 februarie 1946, care a consacrat transformarea României democratice într-o – copie fidelă de data aceasta – Uniunii Sovietice, și care a durat nealterată și ea timp de 43 de ani, până la revoluția din 1989, au fost ambele emanații ale Rusiei.Dar sesizarea acestei legături istorice, ar fi cu totul incompletă, dacă nu am adăoga, că moștenirea Regulamentului organic, în organizarea socială, boieri/țărani, atenuată,s-a prelungit în România până la reforma agrară a Regelui Mihai din anul 1945, și de asemenea ar fi cu totul nerealistic, dacă nu am face observația că și moștenirea comunistă ca gândire, și mai cu seamă influența comuniștilor din aparatul de stat, împiedică în prezent tranziția la un regim democratic de tip occidental. Trebuie să ne resemnăm, cu ideia, că organismele vii, în cadrul cărora trebuiesc înglobate și comunitățile umane, superioare, care întotdeauna au provenit din unele forme de viață sau comunități inferioare lor, întotdeauna trebuie ca o perioadă, uneori mai scurtă, dar uneori mai lungă, să coexiste. Ceea ce este sigur, conform științei darwiniste, este că forma, mai puțin adaptată la mediu, în final, va dispărea.

Cel care are meritul, că a fost primul care s-a ridicat la luptă pentru drepturile țăranilor, în jurul anului 1840, a fost Ion Câmpineanu. În acelaș an, 1840, din masa locuitorilor, Țării Românești, porneau și idei proprii, de cum ar trebui rezolvate problemele țărănești. Un ecou mai important l-a avut, "Noul așezământ" redactat de logofătul Dumitru din Corbii Mari, județul Teleorman. Documentul a fost înmânat sătenilor din satul Orbeasca, în timp ce se aflau la moara din Brăiloiu, în scopul ca locuitorii din satul Orbeasca să le dea crezare, acelora dintre ei care aflaseră noutățile la moară. Ideia principală care circula era că se hotărâse desființarea clăcii. Deși reprimarea energică, a acțiunilor lui Ion Câmpineanu, care la întoarcerea sa de la Paris, fusese întemnițat, cât și a acțiunilor de tipul, satul Orbeasca, unde țăranii care încercau să răspândească zvonurile despre abolirea clăcii, fuseseră arestați, și fuseseră eliberați, numai pe baza garanției întregului sat, totuși frământările din mediul rural, bazate pe nemulțumirea clăcașilor despre starea lor, vor continua până la izbucnirea revoluției din anul 1848.

Deosebirea esențială între zavera lui Tudor Vladimirescu și revoluția din 1848, era că Tudor Vladimirescu nu era emanația unui partid format în jurul unui program politic, deoarece acesta contase pe o ridicare în masă a țărănimii românești, așa cum văzuse el că se întâmplaseră lucrurile în Serbia lui Carageorgevici, ceea ce la 1821, în România nu s-a întâmplat, în timp ce revoluția din 1848 din Țara Românească fusese minuțios pregătită, încă din 1843, de un mănunchi de tineri boieri, care aveau idealuri comune, și care erau organizați într-o societate secretă, masonică, denumită "Frăția", cu sedii în același timp la Paris și în țară. Scopul revoluției de la 1848, era abolirea Regulamentului Organic, al cărui principal rol în viața țării, devenise reglementarea relațiilor agrare dintre boieri și țărani, și înlocuirea acestuia cu o constituție de emanație românească, proclamată la Islaz, în Oltenia, la data de 11 iunie 1848:

"Numai prin abolirea acelor relații agrare – susținea Ion Ghica în iulie 1848 – se putea calma furia populară și evita masacrele contra stăpânilor de moșii". (An 1848, vol IV , p. 634).

Așa că Proclamația de la Islaz, prin articolul 13, reține ideea din Regulamentul Organic, art. 144 în ediția din 1847, care are următoarea redactare:

"Precum este proprietarul stăpân cu desăvârșire pe al său pământ, asemenea este săteanul sălășluitor pe moșie de alt proprietar cu desăvârșire slobod, de este acum aproape un veac".

Dar adaogă ca punct programatic al revoluției de la 1848, obligativitatea vânzării unei părți din moșie, țăranilor, în scopul ca aceștia să devină proprietari. Ion Ghica, în Scrisori către V. Alecsandri, Bucuresti, 1925, vol III, p.223, dezvăluie faptul că membrii societății secrete "Frăția" au stabilit principiile programului agrar "cu mulți ani" înainte de ziua Proclamației de la Islaz.

Iată ce scrie Xenopol în lucrarea sa Războaiele dintre ruși și turci (Editura Albatros, București 1997, la pagina 207), fiind vorba de revoluția din anul 1848, din Muntenia:

"Rusia, într-adevăr, se înșală într-un singur punt: ea credea că va putea deslănțui revoluțiunea și totuși păstra stăpânirea asupra ei ; că o va conduce în apele ei și va face dintrînsa o unealtă a dorințelor sale. Deprinsă cu despotismul și oarba ascultare, ea nu știa că revoluțiunea, odată pornită, își ie hrana numai din sine însăși; că se desvoltă crește și piere în puterea unor legi fatale și neschimbate; că natura unei revoluțiuni va fi întotdeauna determinată de ideile societății în care au luat naștere întrucât, dacă vreodată ideile pun stăpânire pe oameni, aceasta s’ntâmplă tocmai în acele momente de criză, în care ordinea și liniștea sînt zdruncinate".

Desprindem din acest paragraf următoarele două postulate, care definesc revoluțiile:

a) Există o primă fază denumită criza singura care poate genera schimbări (revoluții) în sufletul indivizilor și al comunităților omenești.
b) Existența unor legi fatale și neschimbate în baza cărora schimbarea (revoluția), se desvoltă, crește și piere.

Evoluția comunităților omenești, produs al creierului uman nu poate fi supusă unor reguli asupra cărora oamenii au convenit, pe care le putem denumi culturale, sau în derâdere de buna conduită, pentrucă, "…ea <adică Rusia> nu știa că revoluțiunea odată pornită își ie hrana numai din sine însăși".

Având în vedere postulatele de mai sus, ne este ușor să înțelegem că revoluția din 1848, din Muntenia, a fost înăbușită numai momentan de puterile combinate ale Rusiei și Turciei, dar că Românii din Muntenia în unire cu cei din Moldova, dar mai cu seamă în unire cu forțele evoluate din punct de vedere politic din Franța, au reușit să învingă în fi-nal imensa forță reacționară a celor trei imperii învecinate:Rusia, Turcia și Austria, în 1859, și să realizeze prima Unire durabilă din istoria Românilor.

Comisia proprietății din anul 1848

modifică

Revenind la problema cheie, frontiera boier/țăran, cel care își dă seama că, fără rezolvarea problemei suprapopulării, evoluția etniei românești nu avea nicio șansă să obțină nici-un progres în problema frontierelor politice, din cauza lipsei de unire dintre clasele sociale românești, de care profitau imperiile: rus, otoman și austriac, a fost Nicolae Bălcescu. Dovadă că el, Bălcescu, era perfect conștient de această realitate, stă articolul său Despre împroprietărirea țăranilor, apărut în "Poporul Suveran", la 23 august 1848, în care el scria:

"Așa dar, vă întrebăm dacă ungurii împinși de sentimentul exagerat s-au hotărât de a face pe țăranul român proprietar, a-l declara posesor al unei părți din pământurile ce erau ale nobleței ungurești, cu atât mai mult noi care voim un lucru drept o patrie legitimă …trebuie să ne învoim la aceiași măsură" (N. Balcescu - Despre împroprietărirea țăranilor. În Opere, tom. II, p.271-187 ).

Cu doi ani înainte de evenimentele din 1848, în 1846, el publicase studiul: Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri în care, în special, analizează relația boier/clăcaș din perioada, dintre reformele lui Constantin Mavrocordat și Regulamentul Organic. Tot Nicolae Balcescu, mai redactează, studiul: Question économique des Principautés Danubiennes (în Opere, ed G. Zane, tom I 2, București, 1940). Din acest studiu, cităm de la paginile 27, 28 și 53 următoarele:

"Regulamentul Organic”[…]”nu recunoaște stăpânului de moșie un drept absolut, total, asupra pământului său; vechiul principiu al împărțirii pământului în trei părți, dintre care două destinate pentru nevoile locuitorilor este respectat; de acestea proprietarul în nici un caz nu poate dispune.”[…] “țăranii sunt tenancieri pe două părți din moșia lucrată și defrișată de secole de ei, sau coproprietari cu proprietarul nominal […] fiecare moșie “are doi proprietari ereditari: proprietarul nominal și țăranul posesor” […] “dreptul de proprietate al țăranului este tot atât de puternic ca și dreptul celui dintâi"[…].

Ca atare ceea ce urma să se discute, dupa gândirea lui Bălcescu, dar și a lui A.G. Golescu ( A.G.Golescu - De l’abolition du servage dans les Principautés Danubiennes, Paris, 1856) nu era plata pământului, ci cât era de despăgubit pentru renta feudală. Bălcescu, introduce în discuție acest eufemism: renta feudală, care nu putea să mai existe, din momentul în care șerbia – instituția feudală, care producea renta feudală – era abolită. Inconsecvența din gândirea lui Bălcescu este sesizată de ceilați membri ai "partidei liberale", participanți la revoluția din anul 1848, așa că în art 13 al Proclamației de la Islaz, este adoptată formula: improprietărire cu despăgubire.

Opoziție la planul de împroprietărire al clăcașilor, elaborat de partida liberală”, era de așteptat să vină din toate părțile. Din necesitatea de a atrage, la programul elaborat de grupul de ilumuniști, - abia sosit de la Paris – toate forțele anti-feudale existente în țară, A.G. Golescu îl contactează pe Ion Heliade Rădulescu, în scopul de a-i obține adeziunea. Heliade era bine cunoscut în țară în comparație cu proaspeții sosiți de la Paris, pentru activitatea sa publicistică, și în plus era proprietarul unei tipografii, extrem de utilă pentru liberalii pașoptiști, care 27 de ani după revoluția lui Tudor Vladimirescu, abordau problema schimbărilor sociale, nu prin violență, ci pe cale democratică. A.G. Golescu este dezamăgit de Heliade, care îi declara că:

"nu poate primi ideea proprietății, nevrând să ia moșiile oamenilor".

Bine înțeles era vorba de ideea: împroprietăririi țăranilor clăcași și despăgubirea moșierilor de către țărani. Cu toată împotrivirea, din sânul guvernului provizoriu, Bălcescu reușește, la o lună de la Proclamația de la Islaz, pe data de 9 iulie, să obțină de la guvernul provizoriu un decret prin care se instituia Comisia proprietății, decret care cuprindea două principii de bază:

"Adunarea constituantă cu mâna pe cuget va hotărâ" și "proiectul proprietății va fi dezbătut cu maturitate și hotărât de o comisie alcătuită din părțile interesate, astfel ca printr-o înțelegere lămurită să se dea acestei cestii grele o soluție frățească".

Apoi el se ocupă personal de organizare, prin alegerea a doi delegați din fiecare județ, unul din partea proprietarilor și unul din partea țăranilor clăcași, adică în total 36 de membri. Asa cum era natural, stăpânii de moșii manifestau ostilitate, în timp ce țăranii clăcași manifestau entuziasm, pentru că pentru prima dată, în mod formal li se cerea părerea despre soarta lor viitoare. La 1 august, data prevăzută pentru deschiderea lucrărilor Comisiei proprietății, toți delegații clăcașilor erau prezenți. Din Bărăgan sosiseră: Vasile sin Radu trimis de judetul Ialomița, Dimitrie Lipan din Brăila, Iordache Bugă din Buzău, Ene Cojocaru din Prahova și din Slam Râmnic, cel care a fost cel mai competent delegat din par-tea țăranilor clăcași, Preotul Neagu. Din partea boierilor activi în comisie au fost: Radu Ceaușescu, Robescu, Cernătescu și mai cu seamă Filip Lenș delegat de Ialomița, cel care cumpărase "de bună credință" moșia moșnenilor din Gimbășani, deși vânzătorii, cei trei arendași-asociați, nu aveau act de proprietate asupra pământului.

Suleiman Pașa, delegatul Porții otomane însărcinat cu pacificarea Țării Românești, și care se oprise la Giurgiu, trimite pe 22 iulie 1848 , un adjutant de al său, la București, care aduce ordinul ca guvernul provizoriu să predea puterea unei Locotenențe domnești, în conformitate cu prevederile Regulamentului organic. În aceiași zi, poporul adunat pe Câmpia Libertății, desemnează în Locotenența domnească trei membri ai guvernu-lui provizoriu, care continuă sub o altă denumire, opera revoluționară începută prin Proclamația de la Islaz , din 9 iunie, cu asentimentul delegatului Porții otomane Suleiman- Pașa. Locotenența domnească, în absența lui Bălcescu, care se afla la Constantinopol fă-când parte din delegația română care încerca să obțină de la sultan, aprobarea pentru mișcarea națională din Țara Românească, numește pe 5 august pe Alecu Racoviță, președinte al Comisiei proprietății și pe agronomul Ion Ionescu de la Brad, vice-președinte, însărcinat cu conducerea efectivă zi cu zi a lucrărilor. În analizarea lucrărilor Comisiei proprietății, voi folosi intensiv, studiul de bază, elaborat de domnul Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani, (Editura Saeculum I.O. București 1998), deoarece este cel mai complet, întrucât aduce la cunoștința cititorilor, punctele de vedere diametral opuse ale proprietarilor și ale clăcașilor. Îmi mai pemit să prezint, cât mai suc-cint posibil, date biografice ale marelui proprietar, Filip Lenș, pentru că, el a fost vârful de lance al boierimii din Comisia proprietății. Familia Lenș (de Linche) este originară din Franța.Tatăl lui Filip Lenș venind dela Constantinopol, se aseză în București, devenind secretar particular al lui Vodă Ipsilanti și guvernator al fiilor acestuia. Ulterior la 1754, se constată că devenise mare sluger al Valahiei. Cariera fiului său pe scurt, a fost:

"Filip Lenș (de Linche) Mare Vistiernic al Valachiei […] fu pe rând director al departamentului treburilor dinăuntru, ministru controlor de finanțe, jude al divanului. După revoluția din 1821, Filip Lenș fu unul din cei șapte boieri ceruți de Poartă candidați la demnitatea de principe. Sultanul alese însă pe Grigore Ghica, unul dintrînșii. Pe atunci era mare clucer. […] 1821, P.V. Patriarh Antimil îl numi mare justițiar al tronului ecumenic din Constantinopol.[…] În considerațiunea serviciilor aduse țării sale în timpul ocupației trupelor rusești, fu numit cavaler al Sfântului Stanislas". (Octav George Lecca - Familiile boierești române - Libra București 2000).

În principal el stăpânea pământurile din dreapta și stânga Ialomiței de la Slobozia până la Dunăre, având un punct central la Țândărei, unde poseda mori de măcinat făină, cu care aproviziona flota rusească din Marea Neagră. Iată omul pe care Preotul Neagu, și ceilalți clăcași, trebuiau să-l înfrunte în Comisia proprietății, în probleme în contra intereselor sale. Ion Ionescu de la Brad, anunță pe delegați că temele ce urmează a fi dezbătute sunt: "de este liber omul pe munca sa proprietarul pe pământul său". Lui i se pare că intervine în favoarea clăcașilor atunci când propune să se prevadă "libertatea în tocmeală". Preotul Neagu, chiar de la primul său discurs din 10 august spune:

"lucrătorii de pământ slobozi vor aduce mai mult rod decât în trecuții ani și va izvorî belșugul, fiindcă fiecare lucrător de pământ se va sili a munci mai mult, fiindcă lucrează fiecare pentru interesul său." (Anul 1848, vol .III, p.324, 342).

Reprezentanții moșierilor au contestat că claca ar fi o servitute feudală; spre exemplu Robescu declara: "Am zis că este o calomnie a se zice clăcii robie, claca este o simplă chirie, o indemnizație din partea săteanului către proprietar." Filip Lenș susținu și el că claca este, "o dobândă a capitalului pus în pământ, dobândă luată după pravili hotărâte". Tot el mai sustinea că "clăcașii se bucurau de acele drepturi ce proprietarul vroia să i le lase de bunăvoie. Ei se foloseau singuri de toată moșia și proprietarul nu și-a întremat dreptul său de proprietate dacă se mulțumea cu o chirie puțină; însă după ce s-au slobozit schelele țării, după ce s-au suit prețurile a trebuit să se urce și chiria." Lenș, obligat de argumentele aduse de delegații țăranilor clăcași, admite până la urmă, că deși inițial, "principiul clăcii în sine a fost chiria", totuși "reaua întrebuințare a acestui lucru a adus robie"( An 1848, vol.III, p.343, 345, 364) Ca atare, el propune ca prevederile Regulamentului organic, de clacă, dijmă, ziua de plug și carul de lemne să fie înlocuite cu "o slobodă tocmeală întemeiată pe adevăratul preț de astăzi al pământului". În acest mod Lenș părea că este de acord cu Ion Ionescu de la Brad, care susținuse din primul moment, "libertatea în tocmeală".

În realitate el încerca să recupereze, pământul dat în folosință perpetuă țăranului clăcaș, prin Regulamentul organic – 400 stânjeni pătrati la șes, 300 stânjeni pătrati la de-al, pentru casă și curte, trei pogoane arătură și trei pogoane fâneață sau pășune – renunțând la: clacă, dijmă, carul cu lemne și ziua de plug. În 1848, în comparație cu perioada anterioară, două erau motivele pentru care pământul capătă, în Principatele Dunărene, o valoare sporită: suprapopularea și desființarea monopolului comerțului exterior, cu Im-periul Otoman. Delegații țărănimii au sesizat intenția lui Lenș și a urmat o demonstrație extrem de clară, că nu putea fi vorba de o chirie, care în sine conține neapărat elementul liberului consimțământ - ca în orice contract – deoarece, în caz de neîndeplinirea obligațiilor feudale, în Regulamentul organic, erau înscrise, cu titlu executoriu, fără anunțare prealabilă, și hotărâre a organelor judecătorești, măsuri represive în contra clăcașilor, care nu-și îndeplineau obligațiile cu caracter feudal. Voi reda citatele, selectate de domnul Apostol Stan, în studiul său Revoluția de la 1848 în Țara Românească, paginile 206-207 din cuvântarea delegatului țăranilor clăcași, Ene Cojocaru, prin care acesta demolează teoria chiriei, avansată de proprietari:

"întocmai ca pe niște robi, închizându-ne prin beciuri și prin coșarele d-lor pe vreme de iarnă, fără nici-un foc acolo, aruncând și apă pe noi ca să degerăm, ca cu patima acelora să sperie și pe ceilalți”[…] “nu este omul rob, lipsit de moșie, când n-are voie să se ducă de pe o moșie pe alta? Noi n-avem voie să fugim măcar, de vreme ce ne aduce înapoi cu dorobanțul cu bătaia.”[…] “Ce însemnează în Regulament pedepsele acelea , ca să plătească toată claca pe un an înainte și toate sădirile și alte lucruri muncite de mine să rămâie degeaba proprietarului? De acolo o mulțime de cheltuieli pentru strămutare și o mulțime de vreme pierdută. Acestea nu ne țineau legați de moșie? Nu ne robiră?"

După cum se vede discutarea problemei muncii, a scos la iveală nu numai deosebirile fundamentale de vederi dintre proprietari și țăranii clăcași, dar și ura acumulată în satele românești. Primii care cedau erau moșierii spunând că este “de prisos a ne întoarce la cele trecute a ne mai arăta ranele”. În cea de a treia ședință Ion Ionescu de la Brad, pune la vot următoarea moțiune: “munca este sfântă și omul liber, adică cu alte cuvinte emancipația clăcașilor”. O parte din delegații proprietarilor, părăsesc ședința. Ion Ionescu de la Brad, îi admonestează în felul următor:

"Domnilor deputați proprietari, ce faceți? Încotro apucați? Aveți de gând să plecați? Iată toți deputații săteni cer emancipația clăcașilor; cer ca omul să fie liber și munca lui sfântă și liberă. Această libertate o cer pentru dânșii și pentru dv., pentru toți românii și pentru numele României."

Pus încă odată la vot acel principiu, el întrunește și adeziunea deputaților proprietarilor. Stăpânii de moșii credeau că în schimbul libertății muncii obținută de țăranii clăcași la Comisia proprietății, aceștia vor fi de acord să le lase pământul pe care aceștia îl aveau în folosință în baza clăcii, în deplină proprietate, fără nicio altă obligație. Dar țăranii clăcași trimiseseră delegați la această Comisie a proprietății pentru că li se promisese, de către guvernul provizoriu, pământ în deplină proprietate. În cea de a treia ședință, din 12 august, după votarea libertății muncii, la propunerea proprietarilor de a se vota ca și pro-prietatea este sfântă, Preotul Neagu se adresă deputaților clăcașilor, pentru a le trezi vigilența, astfel:

"adecă îndată ce veți zice că proprietatea este sfântă, o vor zice domnii proprietari că adecă munca dvs. este sfântă și proprietatea noastră asemenea e sfântă, luați-vă munca și vă duceți unde voiți."

Ca atare deputații țăranilor clăcași, declară că nu vor accepta "sfințenia’ proprietății", adică garantarea inviolabilității proprietății, decât dacă vor deveni și ei proprietari de pământ. Ion Ionescu de la Brad, conștient de faptul că orice s-ar fi acceptat de delegatii proprietarilor în Comisia proprietății, în numele proprietarilor, nu ar fi avut valoare în fața dreptului de proprietate individuală, al fiecărui proprietar în parte, în justiție, și ca atare introduce în discuție ideea:

"oare expropriația unei părți de pământ în folosul clăcașilor nu ar fi un caz de bine public în România?"

Filip Lenș, în cea de a cincea zi de ședință, pe data de 14 august 1848, răspunde că ar fi de acord cu principiul exproprierii, dacă se acceptă ‘sanctitatea’ dreptului de proprietate.

Ion Ionescu de la Brad, înțelege stratagema la care recurgea Lenș, că dacă se votează ‘sfințenia’proprietății, atunci se garantează inviolabilitatea proprietății și ca atare se anulează posibilitatea exproprierii. Deaceea, el îi pune în gardă pe proprietari, că ei sunt parte din societatea în care trăiesc numai atâta timp cât iau parte la îndatoririle generale ca buni cetățeni ai societății, iar dacă nu, atunci: “vă puneți în stare naturală” și va trebui să vă dispensați de garanția societății, voi și proprietățile voastre și să vă apărați singuri, dar în primul rând în contra societății din care în mod natural faceți parte. Pentru a pune capăt, argumentelor în contra exproprierii, care se prelungeau în mod inutil, întrucât era dela sine înțeles că împroprietărirea țăranilor clăcași, dacă era să se facă, ea nu putea fi lăsată la latitudinea fiecărui proprietar în parte, Ion Ionescu de la Brad încearcă să obțină, înainte de votare, adeziunea principială a proprietarilor astfel:

"să se hotărască spre sciința tutulor, dacă este împroprietărirea clăcașului, în caz de expropriație cu despăgubire, în folosul public."

În fața îndărătnicii proprietarilor de a accepta principiul exproprierii cu despăgubire, Preotul Neagu declara următoarele:

"de s-au cerut ostași, dorobanți, cordonași, potecași, și orice altfel de slujbași în urnirea poverilor, cine altul a dat decât noi, pe noi și pe fii noștrii ?...De s-au cerut bani, producte, nutrețuri, vite, podvezi, cine le-a împlinit, decât iarăși noi din sărăcia noastră, lăsându-ne adeseori lipsiți și de chiar îmbucătura de la gura noastră și a copiilor nostrii?" ( Anul 1848, vol.III, p.471).

Ion Ionescu de la Brad, văzând că problema exproprierii, riscă să dizolve adunarea fără ca rezultatul principal care trebuia să fie atins – împroprietărirea țăranilor clăcași – nici măcar să nu se discute, anunță în ziua a șasea de când începuseră dezbaterile, pe data de 16 august, ca după acceptarea principiului împroprietăririi, în ziua a șaptea se vor începe dis-cuțiile privind: câtă câtime de pământ se cere pentru cultura mare și câtă pentru cea mi-că. Preotul Neagu primește din partea țărănimii clăcașe, mandatul de a prezenta un punct de vedere comun, pe care îl prezinta în fața Comisiei proprietății, pe data de 17 august, după cum urmează:

"Ca să arătăm cât pământ ne trebuie pentru hrana noastră și a vitelor noastre, spunem că nou pământ ne-ar trebui mult; dar nu putem cere cât ne trebuie, ci numai atâta putem să cerem cât avem nevoie numai pentru hrană, dar nu și pentru speculație”.[…] “Cerem pământ pentru patru boi, două vaci, zece oi, un cal și doi râmători"[…] "nici un alt meșteșug decât pe vitele mai sus arătate și din rodul ce va ieși din pogoanele ce mai jos le vom arăta." […] "de familie: 14 pogoane la câmp, în pământ bun și fertil; 16 pogoane la baltă, unde terenul este cleios, 11 pogoane la podgorie; 8 pogoane la munte pentru sătenii care mai practică și diverse meșteșuguri. Rezultă, că suprafața de pământ solicitată, la nivel de țară era de peste 3 600 000 pogoane, iar valoarea despăgubirilor se ridică la 7 200 000 galbeni".

Ion Ionescu de la Brad, surprins de suprafața mare cerută de Preotul Neagu, l-a întrebat: “Gânditu-te-ai și la plata pământului ce cereți.” Răspunsul Preotului Neagu, a demonstrat că delegații clăcașilor au avut în vedere și capacitatea lor de plată:

"Domnilor proprietari, ce vă e frică așa de tare că nu vom ave bani să plătim aceste pogoane? Duhovnicesce vă întreb: dusați bani cu corăbiile , cu trăsurile sau cu orice alt mijloc de peste granițe? Au nu prin brațele noastre, lucrând pământ, și prin rodul eșit dintrânsul au venit banii în țeară ? Așa, din brațele noastre, este un izvor de aur și de argint."[…] "Plătim și încă fără să ne simțim: plătim odată 7 milioane galbeni, ca să nu mai plătim tot anul câte 4 milioane galbeni chirie."(Anul 1848, vol. III, p. 516-517).

Deputatul proprietarilor, Cernătescu prezent la lucrările Comisiei proprietății, arăta că trebuia un consens al tuturor proprietarilor, căci "unul numai pentru un județ întreg nu poate hotărî". Până și Filip Lenș, după desbaterile la care luase parte, și văzând stadiul de evoluție mintală al deputaților clăcașilor, întrebat fiind dacă țăranii clă-cași au dreptul la împroprietărire, răspundea că dacă erau îndeplinite anumite condiții, atunci ei erau îndreptățiți să fie proprietari de pământ. Deputatul Pleșoianu propune o suprafață maximă de 2 pogoane, care să înglobeze casa, curtea, via, livada, adică absolut toate cerințele exprimate. Deputatul Robescu, propune compactizarea satelor, cu o zonă de jur imprejur, proprietate sătească cu o dimensiune de 20 de stânjeni, ușor accesibilă pentru familiile țărănești. Deputatul Radu Ceaușescu propune împroprietărirea țăranilor clăcași cu suprafețele pe care deja le aveau în folosință în baza Regulamentului organic. Ion Ionescu de la Brad, trage concluzia justă, că spre deosebire de țăranii clăcași, care dovediseră o uimitoare disciplină și uniformitate de vederi, reprezentanții clasei moșieri-lor aveau puncte de vedere foarte diferite, dar se întreceau în a oferi paleative, nu soluții viabile din punct de vedere social, cu ajutorul cărora să se poată făuri un consens național. Din nou Preotul Neagu, ca și alții dintre delegații țăranilor clăcași, este cel care arată ridicolul propunerii deputatului Robescu – cel cu zona de 20 stânjeni în jurul satelor, proprietate țărănească – propunere identificată cu introducerea țărănimii într-un “țarc”. Agitația produsă în masa clăcașilor de sperantele trezite prin Constituția sau Proclamația de la Islaz. precum și de lucrările Comisiei proprietății , a avut drept rezultat sistarea presta-țiilor țăranilor clăcași, pe bază de clacă. În această situație Locotenența domnească, prinsă fără un plan de împroprietărire concret, și cu atât mai puțin un plan de tranziție spre ceea ce urma să realizeze în domeniul împroprietăririi, cere din partea Comisiei pro-prietății un astfel de plan de tranziție. Și în această problemă, delegații țărănimii clăcașe încă din prima zi, 10 august 1848, prezintă prin purtătorul lor de cuvânt Preotul Neagu, următoarea propunere:

"oricare dintre țăranii clăcași să poată să are cât va putea cuprinde, din moșia proprietarului, plătind acestuia, - dijma - 10% din producția recoltată,.sau muncile agricole să se efectuieze în bani, recolta rămânând integral în posesiunea proprietarului".

Lenș declară că Comisia proprietății, nu este competentă să schimbe Regulamentul organic, și că:

"pe cât ar fi de rea o pravilă veche, este de princip de a o respecta până s-ar înființa cea nouă prin organe legiuite".

Suprafața optimă-economică optimă-economică a unei ferme de subsistență

modifică

Datorită rezistenței clasei proprietarilor, de a ceda o parte prea mare, din averea pe care o poseda, pentru satisfacerea nevoiei de subsistență a familiilor de clăcași, a condus în final la suspendarea lucrărilor acesteia . Pe data de 19 august,

"Heliade a citit decretul de dizolvare a comisiei, ocazie folosită spre a da – cum se arăta în “Poporul suveran” – o noua probă de 'elocință creștină'"(Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani. Editura Saeculum I.O. Bucuresti 1998).

Iată un pasaj din studiul lui A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruși și Turci, Editura Albatros, București 1997, p.221 în care el exprimă următoarea idee:

"Se înțelege de la sine că o asemenea comisie nu putea să iasă la nici un capăt, și că în loc de a fi un mijloc de deslegare a chestiunei celei mai arzătoare, aceea a proprietății, ea deveni un teren foarte mănos pentru intrigile rusești, care stârnind boieri și țărani unii impotriva altora, amenința pe fiecare zi a da naștere unui război civil, la măceluri și la sânge , după care Rusia era așa de însetată. Locotenența, simțind aceste uneltiri, dizolvă comisia, și această măsură fu așa de bine primită de popor, încât chiar foaea care sprijinea interesele sătenilor se arată mulțumită, spunând: "Felicităm pe locotenența domnească și pe membrii ce o compun pentru că au știut și cu această împrejurare a da greș planurile dusmanilor păcei. Știm bine că această luptă a fost provocată în mod întunecos de către dușmanii patriei". (Pruncul de C. A. Rosetti, No 21 din 30 august)

Cu toate acestea nu mă pot împiedica să gândesc că chestiunea agrară, în anul 1848, nu mai era "dacă", ci cu "cât" să se împroprietărească țărănimea clăcașă. Chiar și împroprietărirea pe care avea să o facă Cuza, peste 16 ani în 1864, a fost criticată de istorici și alți cercetători din domeniul economic și social, pentru că suprafețele de teren cu care au fost împroprietăriți țăranii clăcași au fost prea mici, aceasta fiind principala cauză pentru care împroprietărirea făcută de Cuza nu a avut rezultatele sociale scontate.

Dar, după câte cunosc eu, nu exista nici un studiu, care să fi făcut cunoscut publi-cului larg românesc, despre: care ar fi fost suprafața aceia care să scape de calificativul prea mică, și care ar fi tins mai curând către calificativul: suprafața optimă economică a unei ferme de tip familial. Desigur că există câteva impedimente pentru executarea unui astfel de studiu. Primul care îmi vine în minte, este epoca în care se situează studiul. Această epocă istorică fiind definită de izbucnirea crizei generale, în 1821, criza politică găsindu-și deslegarea în 1859, prin alegerea unui conducător, care apoi a elaborat legile comunității. Criza agrară a izbucnit în 1848 și și-a găsit rezolvarea în cadrul legilor comunității, opera nemuritoare a lui Cuza Voda. Și pentrucă ne aflăm în acest capitol, la momentul 1848, adică în a doua jumătate a epocii istorice politice românești 1821-1866, voi încerca să definesc ceea ce ar fi trebuit să fie o fermă de tip familial în acea epocă. În cursul acestui capitol, m-am mai referit la studiile: Mihai Cotenescu, Dezvoltarea pro-ducției agricole și creșterea suprafețelor cultivate cu cereale în județul Ialomița în timpul Regulamentului organic și Constantin Tudor, Aspecte ale evoluției cultivării cerealelor în Bărăganul Ialomițean, publicate la paginile 256, primul, și 265, cel de al doilea, din volumul Ialomița, materiale de istorie agrară a României, Muzeul județean Ialomița, Slobozia 1983. In studiul lui Mihai Cotenescu, menționat mai sus, la pagina 259, se arată că necesarul de cereale zilnic, pentru o familie țărănească , pentru planificare, oficial al acelei epoci, pentru o familie medie țărăneasca era de 3 ocale grâu și 2 ocale mei. Transformat în kilograme ( 1,25 kilograme pentru ocală), revine la 3,75 kg. și respectiv 2,5 kg.. pe zi/familie, deci la cca. 1370 kg./an, grâu, și la cca. 913 kg.mei, pentru o familie medie țărănească. Această cantitate, era o rație de supraviețuire, care cuprindea pe lângă necesarul de cereale pentru consum omenesc și necesarul de cereale pentru producția de carne des-tinată consumului familial.

Anul Grâu sau porumb Mei
Suprafața
(ha)
Producția totală
(tone)
Producția medie
(kg/ha)
Suprafața
(ha)
Producția totală
(tone)
Producția medie
(kg/ha)
1831 4 447 3 455 776 2 174 1 305 600
1834 9 168 5 795 632 7 768 236 300
1839 17 897 7 920 442 5 156 4 426 858
1844 10 168 22 787 2 241 - - -
1847 4 714 10 858 2 303 - - -
TOTAL 46 394 50 815 1 095 15 098 5 967 387
Tab. 6 Producții medii cerealiere (Ialomița) în perioada Regulamentului Organic (1831-1848).

În tabelul din pagina precedentă, din datele existente în aceste studii, am sintetizat, producțiile medii exprimate în kilograme la hectar, pentru anii în care există date de producție și suprafețele însămânțate, și apoi media ponderată a perioadei 1831-1848, pentru culturile grâu și porumb unde a fost posibil, sau numai grâu, și separat pentru mei. Rezultă că necesarul de suprafață, pentru producția de cereale, avându-se în vedere producții medii ponderate, pe o perioadă de 25 de ani, în condițiile tehnologice ale epocii, și care înglobează atât ani de producție bună cât și ani secetoși, este de 3,6 ha, conform cu calculul următor: 1370 kg. consum grâu : 1095 kg/ha producție medie = 1,25 ha. necesar; 913 kg. consum mei : 387 kg./ha productie medie = 2,35 ha. necesar Suprafata totală necesară pentru producția de cereale fiind deci de 1,25 + 2,35 = 3,6 ha, sau aproximativ 7 pogoane. Dacă se ia în considerație, tendința de a se renunța la cultura meiului, care nu putea biologic să producă recolte comparabile cu grâul sau porumbul, atunci se ajunge la concluzia că suprafața alocată unei familii, prin Regulamentul organic de 3 pogoane era aproape pe jumătate față de necesarul, rezultat din calcul, dar în acelaș timp, cererea făcută de Preotul Neagu, 14-16 ha, în Comisia proprietății era puțin mai mult decât du-blul suparafeței necesară subsistenței unei familii. Calculul de mai sus evident nu este riguros științific, în schimb este acum și era și atunci ușor de înțeles, atât de delegații moșierilor cât și ai clăcașilor, și cu singuranță că dacă Comisia proprietății, nu ar fi fost concepută numai ca un for al negocierilor, în care una din părți se silea să dea cât mai puțin, iar altă parte dorea să pună mâna pe cât mai mult, ci ar fi avut un corp de specialiști și politicieni, cu rol de catalizator, s-ar fi ajuns la o soluție acceptată de proprietarii de moșii, și atunci Rusii, invadatori, s-ar fi aflat în fața unui front comun românesc, așa cum s-au aflat in fața unui front comun unguresc, atunci când au invadat Transilvania.

Revoluția ungurească de la 1848

modifică

Paul Lendvai în lucrarea sa Ungurii, apărută în românește în editura Humanitas, Bucuresti 2001, la pp.222-223, reproduce dintr-un articol de fond scris de Lajos Kossuth în ziarul Pesti Hirlap (Ziarul din Pesta) ideea de bază care a stat la baza revoluției maghiare din anul 1848, după cum urmează:

"In Ungaria, maghiara trebuie sa devină limba oficială în administrația civilă ca și în cea ecleziastică, în legislație și la aplicarea legilor, în guvernare și justiție, precum și în problemele siguranței publice și ale poliției, în reglementările directe și indirecte ale impozitării și în domeniul economiei[…] A ne mulțumi cu mai puțin ar fi lașitate, a decreta mai mult ar fi tiranie. Și una și alta pentru noi ar fi sinucidere".

Iar mai departe în aceiaș lucrare citată mai sus, la pagina 235, Paul Lendvai își exprimă propria părere, citez:

"Fie din idealism (sic! n.n), fie de teama unor răscoale țărănești (ca în Polonia) sau dintr-un întreg complex de motive, nobilimea a renunțat la privilegiile ei în materie de impozite și a consimțit la abolirea iobăgiei. Masa iobagilor, în jur de 60 de procente, a rămas, bineînteles, fără proprietate funciară. Au fost elaborate în mare grabă 31 de legi în virtutea cărora statul feudal urma să se transforme într-o democrație parlamentară de tip occidental."

Nu există în cartea lui Lendvai nici-o mențiune despre lupta românilor din Tran-silvania, pentru drepturi civice, în anii care au urmat revoluției din anul 1848. Așa cum spune Paul Lendvai la pagina 222 din aceeași lucrare:

"Faptul că atunci populația Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era pentru aproape nici un reformator cu idei radicale sau conservatoare".

Dar ceea ce este mai grav, este că nici în anul 1999, anul apariției lucrării citate Ungurii, pentru Paul Lendvai autorul cărții, la fel ca și în anul 1848 pentru Kossuth, faptul că populația majoritară din Transilvania este românească, nu are nicio relevanță. Ungurii au ales întotdeauna – când au avut puterea să procedeze astfel – să acorde tot atâta importanță, și poate chiar mai puțină, în mod intenționat, populației românești transilvănene, cât acordau snopilor de strujeni de păpușoi de pe întinsul Transilvaniei, deoarece nu au putut găsi nici odată o soluție, lipsită de violență, care să le permită să domine pe Români. O politică multinațională, poate că ar fi permis ca teritoriile cucerite de Ștefan cel Sfant cu o mie de ani mai înainte, să fie unite în cadrul unei Ungarii Mari, dar pentru că nu au fost capabili să promoveze o astfel de politică, până la urmă au trebuit să se mulțu-mească cu un stat național maghiar. De altfel nu numai Ungurii au trebuit să renunțe la visurile de mărire, care nu aveau o bază reală, dar și alte națiuni moștenitoare ale imperiilor de altă dată, cum sunt grecii care în 1821 porniseră să reconstituie Bizanțul, bulgarii care în 1878 porniseră să reconstituie Imperiul Bulgar, și sârbii care în 1919, deși reușiseră să creeze Yugoslavia, care a dăinuit șaptezeci de ani, până în 1989, până la urmă au trebuit să reintre în granițele lor, dând posibilitatea și altor popoare să-și realizeze propri-ile lor idealuri naționale, așa cum sunt: slovenii, croații, bosnienii, macedonenii și slovacii. Dintre toate statele naționale care au rezultat din sfărâmarea Imperiului Otoman și a Imperiului Austro–Ungar, la sfârșitul primului război mondial, singură România a dove-dit că frontierele ei naționale au fost trasate just, adică nu au profitat nici de panslavism, nici de pretinse misiuni civilizatoare, dar mai cu seamă au dovedit că România, nu a favorizat nici odată pe Români în dauna minorităților conlocuitoare, deși în trecut în cadrul granițelor de astăzi ale României, nici o altă etnie nu a suferit atâta discriminare cât au fost nevoiți Românii să sufere, de la aceleași popoare conlocuitoare care după unire au fost tratate în mod absolut egal cu Românii, de către poporul Român majoritar.

Imediat dupa înfrângerea revoluției ‘Națiunei Ungare’ din anul 1848, pe câmpul de luptă de către cazacii care staționau în Polonia, toate etniile Slave și Românii, opresați de ‘Națiunea Ungară’ au crezut că datorită loialității arătată față de Sfântul Imperiu Ger-man, împărat fiind tânărul Franț Iosif, vor căpăta drepturile civile și naționale către care aspirau, și că Imperiul va deveni o federație de popoare cu un înalt grad de autonomie. Desigur că atâta vreme cât a trăit Țarul Nicolae I, această posibilitate nu a existat, chiar dacă Franț Iosif ar fi dorit să transforme Sfântul Imperiu German într-o federație de state naționale autonome, întrucât o astfel de organizare politică, devenea un exemplu practic, pentru realizarea căruia popoarele Rusiei ar fi început lupta imediat. Pe de altă parte Germanii austrieci nu erau suficient de numeroși pentru a putea ține sub ascultare – chiar prin maximă forță – pe Cehii, Slovacii, Slovenii, Sârbii, Bosniecii, Croații, Macedonenii, Ma-ghiarii și Românii, care evoluaseră până la punctul unde ajunseseră la deplina conștiință a identității naționale proprii, dar și la o conștientizare a drepturilor lor politice, economice și sociale ce decurgeau din numărul și valoarea proprieii lor etnii. Ca atare din punct de vedere darwinist, soluția ausgleich-ului, un condominium politic austriaco-maghiar, era singura soluție care prin utilizarea forței a permis, ca Sfântul Imperiu care numai Ger-man nu mai era, să se transforme în Imperiul Austro-Ungar începând din anul 1867, și să dureze sub această formă până la sfârșitul primului război mondial din anul 1918. “Elisabeta, Andrassy și Bismarck”, este titlul capitolului 24, din volumul Ungurii, citat mai sus, în care autorul Paul Lendvai arată pe cele trei personagii care au contribuit cel mai mult la edificarea și menținerea în ființă a dualismului Austro- Maghiar. Citez pasajul cu care istoricul Paul Lendvai încheie capitolul al 24-lea din volumul Ungurii, pp.290-291:

"Istoricul austriac Friedrich Engel-Jánosi scria următoarele despre reorganizarea monarhiei: "Ungaria poate fi invidiată că în acești ani decisivi i-au stat la dispoziție două personalități de talia lui Deak și Andrassy (Engel-Jánosi Friedrich -Probleme der franzisko-josephinischen Zeit 1848-1916, Munchen 1967) Totuși fără forța armată cu care Bismarck a separat Austria de Germania și fără cazul fericit al unei împărătese fascinate de unguri, compromisul nu s-ar fi realizat asa de usor. Filozoful româno-francez al culturii, E. M. Cioran crede că a descoperit si un alt motiv interesant al iubirii lui Sisi față de Ungaria.: Predilectia ei pentru Ungaria a fost din punct de vedere politic o sinucidere, căci politica maghiară, șovinismul maghiar, a fost cauza principală a prăbușirii monarhiei. Ea i-a privilegiat întotdeauna pe unguri în detrimentul celorlalte grupuri entice, a căror revoltă se îndrepta în principal nu împotriva Vienei, ci împotriva Budapestei. Din punct de vedere politic comportamentul lui Sisi a fost o mare eroare.[…] Fanteziile, capriciile, ciudățeniile unei Sisi[…]au format, ca să spunem așa, fundalul apropriatei catastrofe, de care toți erau mai mult sau mai puțin conștienți.[…] Cioran este de părere că Brahms și Elisabeta au reprezentat culmea melancoliei din secolul al XIX-lea și că amândoi au avut o predilecție idolatră pentru toate cele ungurești."

Și alți oameni de cultură din secolul al XIX-lea, așa cum este Jules Verne, a simpatizat cu lupta pentru independența a ungurilor, publicând în anul 1885 romanul Mathias Sandorf. Lupta pentru independență a ungurilor era de fapt, lupta pentru subjugarea diferitelor etnii Slave și a Românilor care se aflau pe teritoriul – care în urmă cu o mie de ani – Ungurii pretind că fusese cucerit de Regele Ungur Ștefan I cel Sfant (997-1038). Unul dintre aceste teritorii, locuit în majoritate de Români era Transilvania.

Transilvania în anul 1848

modifică

În 1848 Transilvania era o entitate politică hibridă. Adică un principat, vasal al Imperiului German, cu o dietă (parlament) ales numai din cadrul celor trei minorități (Unio Trium Nationum): Unguri, Secui și Germani, unicul scop al acestei uniuni fiind exploatarea populației majoritare românești formată aproape numai din iobagi ai magnaților Unguri și deci total lipsită de o elită cu caracter politic și religios. Munca iobagilor români era sursa puterii economice a magnaților Unguri din Transilvania. Întreg Sfântul Imperiu German era o formatiune politică hibridă, din care Transilvania era numai cea mai mică parte. Ca atare în anul 1848, au ieșit la iveală simultan toate contradicțiile care formau acest imperiu, dintre care prima și cea mai acută, era problema continuării stăpânirii germane asupra fostului regat unguresc și asupra fostelor posesiuni ale acestui Re-gat Unguresc. Înainte e 1848, Sfântul Imperiu German, a urmat o politică de separare cât mai deplină dintre regatul unguresc și Transilvania. În cadrul acestei politici, Sfântul Imperiu German, catolic, deci contrastând cu Ungaria în majoritate reformată, a inițiat atragerea populației majoritare românești la catolicism, deci un act de convertire religioasă, ca un prim pas în cadrul emancipării politice a românilor. O parte din românii transilvăneni, în baza legii cu caracter evoluționist, darwinist, care spune că omenirea întotdeauna, preferă câștigurile mici imediate, atunci când sunt puși să aleagă între astfel de câști-guri și eventualele câștiguri mai mari dar care se pot realiza numai într-un viitor mai îndepărtat, s-au unit cu Roma trecând la noua credință greco-catolica. Românii prin unirea cu Roma, au câștigat imens din punct de vedere cultural, întrucât au avut imediat și nemijlocit, acces la cultura europeană de care fuseseră separați din cauza cuceririi Ungare. În anul 1754, la Blaj, ctitoria episcopului Ioan Inochențiu Micu, a devenit posibil ca să fie înființate primele școli cu predare în limba română, din teritoriile locuite de români, de pe ambele versante ale Carpaților, din inițiativa urmașului episcopului Ioan Inochențiu Micu, episcopul Petru Pavel Aron. Acest centru cultural fără pereche, în țările locuite de români, a servit la data de 15-17 mai 1848 pe câmpia din fața Catedralei – numită astăzi parcul 1848 – drept loc de adunare al românilor transilvăneni pentru fixarea poziției lor față de revoluția "Națiunii Ungare" din anul 1848, cât și față de Împăratul Franz Iosif al Sfântului Imperiu German cu sediul în capitala Austriei, Viena. Meritul cel mai deosebit al școlilor de la Blaj, a fost infuzarea – în proporție de masă - în conștiința românilor de pretutindeni a originii lor latine:

"odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-a mai putut-o nimici" (Mircea Eliade, text trimis Monseniorului Octavian Bârlea)

unul din inițiatorii bicentenarului de la Paris, din anul 1954, întrucât în țară un astfel de eveniment în "epoca de aur comunistă" nu putea fi serbat.

În anul 1848, țărănimea română a început să se agite începând din luna aprilie, ți-nând întruniri locale, în toate regiunile Transilvaniei întrucât aplicarea legilor de împroprietărire, aplicate în Ungaria, în Transilvania întârziau să fie puse în aplicare. În momentul în care nobilii maghiari din Transilvania au încercat să adune impozitele datorate de iobagi, era gata să explodeze o revoluție țărănească la fel ca pe vremea lui Horia. Iată deci adevăratul motiv al împroprietăririi iobagilor români de către revoluția "Națiunii Ungare" din 1848, pentru a elimina părerea lipsită de orice temei a lui Paul Lendvai citată anterior, precum că această împroprietărire ar fi fost făcută din idealismul magnaților Unguri. În acest moment mișcarea revolutionară românească s-a unificat: țăranii urmărind realizarea împroprietăririi, clerul greco-ortodox urmărind obținerea de privilegii egale cu clerul greco-catolic, iar intelectualii urmărind obținerea egalității politice cu Unio Trium Nationum și păstrarea autonomiei Transilvaniei, deoarece în acest fel pentru elita intelectuală a românilor se deschidea calea spre putere în cadrul principatului Transilvaniei. Cu alte cuvinte nici românii nu erau motivați din idealism, ci numai de câștiguri pe termen scurt, considerate a fi posibil de atins în condițiile revoluției care zguduia din temelii eșafodajul Sfântului Imperiu German.

Pe câmpia de la Blaj s-au adunat din toate colțurile Transilvaniei, sub conducerea episcopului greco-ortodox, Andrei Șaguna și a lui Simion Bărnuțiu, 30 000 de Români.

La această întrunire Ungurii au trimis o deputăție care a cerut Românilor să se alăture revoluției “Națiunii Ungare” în contra Sfântului Imperiu German. Ungurii urmăreau independența regatului ungar și alipirea Transilvaniei la acest regat al "Națiunii Ungare". Cu toată sfruntarea, ungurii proclamau în anul 1848, că oricine se maghiariza putea face parte din "Națiunea Ungară", și deci va putea căpăta drepturile politice ale acestei națiuni, singura care avea drepturi politice. Noutatea pe care revoluția o aducea pentru români era foarte mare, întrucât prin maghiarizare ar fi ieșit din categoria de cetățeni de categoria a doua în care se aflau la momentul izbucnirii revoluției. Oferta revoluției ungurești, de maghiarizare, avea menirea să concureze, cu convertirea la catolicism, care era oferta Germanilor pentru atragerea românilor, adică a populației majoritare din Transilvania de partea Sfântului Imperiu. În ceea ce ii privea pe sași, revoluția desființa Unio Trium Nati- onum, ungurii considerând că din punct de vedere evolutiv românii crescuseră atât de mult, încât făcea mai mult sens maghiarizarea românilor decât menținerea alianței cu sașii din Transilvania în scopul exploatării românilor. Oferta de maghiarizare pentru și Sașii din Transilvania, însemna pierderea privilegiilor medievale ale grupului etnic, alter-nativa fiind scoborârea acestei etnii privilegiate – stăpâna orașelor și a comunelor autono-me – în masa mare a românilor lipsiți de drepturi politice, adică cetățeni de gradul al doilea. Pentru noi cei care trăim în secolul al XXI-lea, Constituția ungurească de la Pesta din 1848, ni se pare aberantă. Dar ungurilor din toate timpurile, din cauză că nu au evoluat în sens european, fiind permanent închistați într-o mentalitate medievală, de tipul "Gingis - Han", care punea în fața popoarelor deținute în puterea lor, alternativa absorbirii totale, sau o situație clientelară, iar dacă întâlneau rezistență, moartea! Din această cauză, Ungu-rilor li se părea că transpunerea în viață a constituției de la Pesta din 1848, era o ofertă extrem de generoasă făcută românilor și sașilor. Deputăția ungurească prezentă în fața adunării de la Blaj un numar de 31 de legi ieșite din mintea unui mănunchi de oameni din jurul lui Kossuth, care formau partidul liberal unguresc, dintre care foarte importante pen-tru Români erau: legea emancipării din iobăgie și legea împroprietăririi foștilor iobagi unguri, secui și români cu pământ expropriat din moșiile magnaților unguri. Citez din A.D.Xenopol, volumul Românii și Ungurii, p.29, ediție îngrijită de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, Bucuresti, 1999, următorul pasaj:

"Ungurii sperau să desfacă masa poporului român – țăranii – de clasa cultivată, făcând să strălucească în fața ochilor lor perspectiva suprimării robotului, urmarea neapărată, ziceau ei, a unirii cu Ungaria. Dar marea adunare a țăranilor români întrunită la Blaj proclama, după inițiativa lui Simeon Bărnuț, că ea nu înțelegea a vinde interesul național pe un blid de linte. Țăranii răspunse-<ră> deputăției maghiare: "înainte de toate vroim să fim liberi în însăși țara noastră: ca șerbi, nu putem trata cu popoarele streine. Când vom fi liberi, atunci vom vedea cu care țară ne unim. Cu toate acestea, noi jurăm a nu mai trăi în stare de șerbire, să o vreie stăpânii noștri sau nu."

Xenopol, după părerea autorului acestei cărți, se înșeală atunci când crede că prin legile de emancipare și împroprietărire a iobagilor români, partidul liberal unguresc nu a creat o falie între intelectualii români și iobagii români beneficiari direcți ai legilor emanate de la revoluționarii maghiari. Bine înțeles răspunsul redactat de Simion Bărnuț, era răspunsul intelectualilor români, care conduceau adunarea, și nu al iobagilor de pe întinsul Transilvaniei, care așa cum a dovedit-o desfășurarea ulterioară a evenimentelor, nu au luat armele pentru apărarea Sfântului Imperiu German, deoarece acesta nu se deranjase măcar să trimită o deputăție la Blaj, așa cum în schimb făcuseră ungurii, care să descifre-ze pentru masele românești, intențiile pe care imperialii le aveau în privința românilor. Singurii dintre români, care s-au revoltat și au ținut sub controlul lor munții Apuseni, dar fără a interveni în lupta dintre unguri și imperiali, au fost cei de sub conducerea lui Avram Iancu. Reacția acestor munteni față de evenimentele în curs, a fost reacția unor munteni desamăgiți, pentru că nu fuseseră împroprietăriți deoarece în munții lor nu existau terenuri arabile, ale magnaților unguri, expropriabile, pe care ar fi putut să fie împro-prietăriți. Constatăm că și de data aceasta legea evoluționistă care spune că: "Omenirea preferă întotdeauuna câștiguri mici, dar imediate, decât câștiguri mari care se pot întrezări a se realiza în viitor", a fost cea care a dictat comportarea maselor țărănești din Transilvania anului 1848.

Clerul greco-ortodox, în cadrul intelectualității românești avea ponderea cea mai mare. Intelectualii propriu ziși, deci partea cea mai conștientă a populației românești a Transilvaniei, nu erau prea numeroși. Dar și dintre aceștia, activi din punct de vedere po-litic erau doar circa 500 de persoane. Barbara Jelavich sugereaza această cifră, pe baza numărului de abonamente (500) la Gazeta Transilvaniei, și al suplimentului literar Foaie pentru minte, inimă și literatură, deoarece numărul abonamentelor, dela înființarea gazetei din 1838, până în anul 1860, a rămas constant la cifra de cca. 500 abonamente. Andrei Șaguna, după adunarea de la Blaj devine purtătorul de cuvant al mișcării revoluționare românești. El era secundat de Simion Bărnuț și George Barițiu. Modul de acțiune adoptat de conducătorii revoluției românești din Transilvania, a fost o petiție adresată Împăratului Franț Iosif, și era proporțională cu forța redusă care stătea la baza acestei acțiuni. Petiția a fost înaintată la Viena, de catre o delegație condusă de Andrei Șaguna si din care făcea parte și protopopul Nicolae Cristea. Acesta era căsătorit cu sora mai mare a inginerului-arhitect, diplomat de la Viena, Ștefan Emilian, originar din comuna Bonțida din județul Cluj. Sora mai mică, Maria Emilian s-a măritat cu un tâmplar din comuna Bonțida, pe nume Michail, și au avut un fiu Ion Michăileanu care a fost strămoșul pe linie maternală al autorului acestui volum. Petiția românilor, în 16 puncte, conținea următoarele idei:

"neatârnarea lor națională din punctul de vedere politic; reprezentarea lor în dieta țării în proporție cu numărul; dreptul de a ocupa posturi administrative, judecătorești și militare în aceiași măsură; întrebuințarea limbii lor în toate trebile ce priveau, atât legislative cât și de ocârmuire; întrebuințarea adevăratului lor nume de români și nu acela de valahi în actele oficiale; ca biserica lor să fie pusă pe o treaptă egală cu aceea a altor confesiuni; scaune în dietă pentru episcopii lor; suprimarea șerbiei fără nici-o despăgubire precum și acea a dijmelor; libertatea de presă, de întrunire, precum și libertatea individuală; tribunale de jurați și dezbateri orale; garda națională; înființarea de școli românești în toate satele, de seminarii, gimnazii și școli militare în orașele mari, precum și creerea unei universități române, cu libertatea învățământului; repartiția dărilor proportional cu averea fiecăruia și, însfârșit, punctul care avea pentru moment cea mai mare însemnătate: ca celelalte națiuni ale Transilvaniei să nu hotărască chestiunea unirii cu Ungaria înainte ca națiunea română să fie admisă cu vot deliberativ în parlamentul țării, protestând de pe acum contra oricărei uniri încheiate fără a ei participare". ( A.D. Xenopol, Românii și Ungurii, p.30, sub îngrijirea lui Constantin Schifirneț, Editura Albatros, Bucuresti, 1999).

După înfrângerea armatei ungurești la Șiria în 1849 de către armata rusească, Românii au instituit un comitet cu sediul la Sibiu format din șase preoți, cinci profesori și doisprezece avocați și funcționari, în total 23 de membri, președinte fiind Andrei Șaguna și vicepreședinte Simion Bărnuț. De remarcat că în acest comitet nu exista nici-un repre-zentant al țărănimii românești. Explicația este ușor de intuit: lipsa totală de nivel politic-democratic, elita intelectuală a românilor Transilvăneni, care pe de o parte se considerau "fratele mai mare" sau "domnii", care știau mai bine decât țăranii iobagi analfabeți, ce le trebuia acestora, iar pe de altă parte, ridicarea la revoltă a țărănimii avea nevoie de cadre militare și armament, mai mult decât de preoți, profesori, avocați și funcționari. Iată două citate din Paul Lendvai, Ungurii, p.246, traducere Maria și Ion Nastasia, Humanitas, București 2001, care evidențiază marea deosebire, atât dintre situația stadiului de pregătire militară a românilor față de cel al ungurilor în anul 1848, cât și al tradiției și potențialului militar al românilor din Transilvania, izolați, și supuși, ai condominiului Imperiului Habsburgic si al regatului Ungariei:

"a)In toamna lui 1848, circa 50 000 de membri ai armatei chezaro-crăiești luptau de partea ungară, printre ei vreo 1500 de ofițeri de carieră" […]

"b) Mai ales a fost însă Kossuth cel care , cu uriașă energie, cu incorijibil optimism și dinamism personal unic în felul său, a făcut să se majoreze cu zeci de mii de recruți conglomeratul pestriț al armatei, a procurat în primul rând arme și muniție din străinătate și în final a creat în scurt timp din nimic o industrie de război."

"Până în iunie 1849, Kossuth a reușit să mobilizeze o armată de honvezi de 170 000 de oameni."

Cred că îi este destul de clar cititorului, de ce Împăratul Franz Iosif, după multe ezitări și încercări de promovare a unor constituții care trezeau speranțele Slavilor și Românilor, până la urmă s-a supus necesității de proclamare a condominiului austriaco-ungar, care a fost denumit de austrieci "Ausgleich", adică compromis. Condominiu este o definiție mai concretă a naturii compromisului realizat, pentru că ‘condominiul’ înseamnă stăpânirea în comun a unui teritoriu de către două puteri politice și militare.

Desigur că împăratul Franz Iosif nu ar fi acceptat cererile Ungurilor, dacă începând cu anul 1865, nu ar fi crescut presiunile exercitate de Prusia pentru a unifica Confederația germană, cu excluderea Sfântului Imperiu German, adică desființarea Sfântului Imperiu German. Ca atare:

"Decizia lui Franz Iosif de accepta opinia Ungurilor în privința Transilvaniei, i-a fost comunicată de împărat lui Șaguna în 1865 în cadrul unei audiențe personale.[…] Fusese făcut un singur pas înainte: în decembrie 1864, Biserica Ortodoxă Română a fost scoasă de sub autoritatea episcopiei Șremski Karlovici, având acuma propriul ei centru, mitroplit fiind Șaguna. […] În anii următori conducerea mișcării naționale va fi preluată de intelectuali. Criticând aspru politicile anterioare, care implicaseră cooperarea cu guvernul, ei au adoptat o politică “pasivă” și s-au retras din participarea activă la viața politică, schimbându-și atitudinea abia în cel de al nouălea deceniu.” (Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, volumul I, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Institutul European Iași, 2000 ).

Rezultă că după ce, între intelectualitatea românească și iobăgimea românească se crease o falie, greu de umplut, datorită împroprietăririi acestora, și între clerul ortodox, cei mai numeroși dintre intelectualii Români, în acelaș timp și cei mai apropriați și deci cei cu cea mai mare influență în satele de iobagi, și între restul intelectualilor laici, s-a creat de asemenea o falie, prin recunoasterea statutului lor egal cu al celorlalte confesiuni. În felul acesta intelectualii Români laici, au fost izolați de masa Românilor, prin îndemânarea politică de care au dat dovadă Ungurii, așa că aceștia nu au avut de ales, decât între retragerea din viața politică activă din Transilvania, care prezenta și pericole foarte mari, precum imposibilitatea câștigării unui trai decent zilnic, și întemnițarea în închisorile austro-ungare, ca urmare a unor procese intentate pentru activități politice, și emigrarea în Principatele Unite (Muntenia și Moldova) care după actul Unirii din 1859, și domnia plină de reforme democratice a principelui Alexandru Ioan Cuza, reprezenta idealul multora dintre intelectualii români din Transilvania. Izolarea intelectualilor români transilvăneni, nu era numai opera reformelor majore acceptate de guvernul unguresc, dar și opera propriei lor exagerări latiniste. Profesorii, în special cei de la Blaj din școala latinistă, sub conducerea lui Timotei Cipariu, doreau un lucru imposibil: latinizarea limbii vorbite de întreg poporul inclusiv cea vorbită de iobagi, și de țăranii din exteriorul arcului carpatic din Muntenia și Moldova. Ei nu ințelegeau că Limba românească fusese făurită în decur-sul celor aproape două milenii care au urmat cuceririi Daciei de către Împăratul Traian, și că fiind opera colectivă a tuturor Românilor, de pe ambele versante ale Carpaților, era averea cea mai de preț a acestui popor, care nu trebuia alterată de nimeni oricât de bine intenționați ar fi fost cei care doreau latinizarea Limbii românești.

Războiul Crimeii, pentru eliberarea principatelor Muntenia și Moldova de sub protectoratul rusesc.

modifică

Rușii trec Prutul pe data de 4 iulie și ocupă Bucureștiul pe 25 iulie 1853 La 8 noiembrie Rușii numesc un Comisar rusesc, care avea sarcina de a conduce direct principatele. Acesta a fost momentul, cel mai critic din istoria Țărilor Românești, întrucât Rușii pregăteau prin politica faptului împlinit, să realizeze anexarea Țărilor Românești, la fel ca în cazul Poloniei, bazându-se pe faptul că atât Turcia cât și Austria, nu se puteau opune Rușilor, iar Angliei și Franței, Rușii se pregăteau să le ofere compensații, din posesiunile Imperiului Otoman din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Numai că se înșelau atunci când credeau că puteau anexa, ‘Gurile Dunarii’, poziția cheie: a Balcanilor, a Imperiului Otoman, a Bosforului și al Imperiului Austriac, fără ca celelalte patru Puteri, din constelația multipolară a Marilor Puteri să se opună. In general se afirma că ocuparea Gurilor Dunării și a Principatelor Române, de către ruși, ‘a fost paiul care a rupt spinarea cămilei’. Cu alte cuvinte ‘criza’ moștenirei Împărăției Otomane sau ‘chestiunea orienta-lă’, care dura de mai mult de 50 de ani, nu era posibil să fie rezolvată, numai în folosul Rusiei. Se impunea necesitatea unei soluții negociate, pentru a se putea restaura echilibrul puterii, multipolar al monarhiilor absolute europene: Franța, Anglia, Rusia, Austria și Turcia. Prin politica faptului împlinit, Rusia risca războiul, împotriva celorlalte Mari Puteri. La 9 aprilie 1854 puterile aliate se reunesc la Viena; constată starea de război cu Rusia și reafirmă ultimatul pe care îl dăduseră anterior, pentru ca Rusia să evacueze Princi-patele până la data de 30 Aprilie 1854.

Se cere Rusiei să renunțe la protectoratul ei asupra Principatelor și a Serbiei, aces-tea fiind plasate sub garanția colectivă a Marilor Puteri Europene și libertatea absolută a navigației pe cursul inferior al Dunării. Cele două puteri europene Anglia și Franța împreună cu Turcia deciseră să atace Rusia la Sebastopol în Crimeia. Era ceva foarte nou: un război care se purta pentru destinele Principatelor Românești, dar care avea loc efectiv în altă parte decât pe teritoriul Țărilor Românești. Și mai era o altă noutate : prin liberalizarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și a Gurilor Dunării, deodată, importanța pe care o avea până acum, pentru cele 3 mari imperii de a poseda Principatele Românești, a scăzut la zero, deoarece garanția Marilor Puteri Navale, desființa importanța strategică a Principatelor Românești, pentru cele 3 mari imperii limitrofe și deschidea Principatelor drumul spre Unire și Independență. Ca urmare a victoriilor aliaților de la Sevastopol, la 1 februarie 1856 la Viena se punea în practică neutralizarea completă: a Strâmtorilor, a Gurilor Dunării și a Mării Negre. Conducătorul care a soluționat ‘criza’, nerezolvată, veche de cinzeci de ani, "chestiunea orientala" a fost de la început Napoleon al III-lea, care a luptat până la final, ca să-i dea și regulele de funcționare în viitor. În acest sens s-a convenit ca, la București să se convoace o Comisie Europeană care să redacteze propuneri de reorganizare politico-administrativă, asupra cărora să se pronunțe și Divanurile, constituite ad-hoc, moldovenești și muntenești. Divanul ad-hoc al Moldovei pe data de 19 octombrie 1857, votează cu 81 de voturi pentru și două voturi contra, 5 puncte toate foarte importante, dar unul singur, punctul al doilea întrecând în importanță pe toate celelalte fiind vorba de unire:

"Întrunirea principatelor în un singur stat sub numele de România."

Divanul Munteniei se pronunță cu unanimitate de voturi pe data de 21 octombrie în ace-laș sens.

Emanciparea și împroprietărirea mujicilor ruși

modifică

Țarul Alexandru al II-lea în 1856, anunțând încheierea păcii de la Paris care a pus capăt războiului Crimeii, pronunță și următoarele cuvinte:

"Să se perfecționeze și definitiveze bunăstarea internă a Rusiei; justiția și iertarea să domnească în cuțile de judecată; să sporească cu o nouă vigoare dorința de instrucțiune, ca și pentru orice altă lucrare utilă; și fiecare să se bucure în pace de fructele muncii sale cinstite, sub scutul unor legi, egal juste pentru toți, protejându-i egal pe toți”. În continuare el îndeamnă pe nobili să: "Gândească cum poate fi făcut aceasta, în modul cel mai corespunzător". (Bernard Pares, O Istorie a Rusiei, Dorset Press, USA. p.361)

Apoi a însărcinat pe un funcționar de orientare liberală, Levșin, cu culegerea de precedente existente și opinii curente, acesta prezentând în 1856, trei variante:

a) emanciparea șerbilor, fără împroprietărire, ca în Provinciile Baltice, rezultatul fiind un proletariat nu-meros;
b) emanciparea șerbilor cu împroprietărirea pe loturile pe care lucrau, despăgubirea imediată și în totalitate a nobilimii, de către stat și răscumpărarea într-un timp îndelungat a loturilor de către foștii șerbi, de la stat;
c) emanciparea șerbilor cu împroprietărirea pe loturile pe care lucrau, despăgubirea nobililor fiind făcută de foștii șerbi într-o perioadă îndelungată, în care perioadă până la terminarea răscumpărării, șerbii devenind clăcași, aceasta fiind denumită "soluția Kiseleff", aplicată în Principatele Dunărene, dar care în realitate era soluția lui Constantin Mavrocordat:1746 în Valahia,1749 în Moldova.

În ianuarie 1857, Alexandru II, numi un comitet cu caracter privat de consiliere a împăratului, care în august 1857, înaintă împăratului varianta a treia a lui Levșin, fără însă, să și-o însușească. Au mai venit și alte propuneri, din partea nobilimii, astfel că se stabili un fel de consens, prin care fostul șerb era emancipat, plătea răscumpărare direct pro-prietarului pentru locul de casă, grădină, și un mic lot, într-o perioadă îndelungată, prin muncă și bani, adică devenea un clăcaș, și dacă avea nevoie de mai mult pământ, bazat pe condițiile pieții, trata direct cu proprietarul. În ianuarie 1858, Alexandru al II-lea, rebote-ză Comitetul privat, numindu-l: Principalul Comitet. În aprilie 1858, el înființă un depar-tament oficial pentru emancipare. Își alege un colaborator cu vederi liberale moderate, pe nume Rostovtsev, care fusese de la început unul din membrii Comitetului Privat, și care pusese la punct o propunere de emancipare a șerbilor, sub forma a patru scrisori către îm-părat, pe care acesta le tipări și le trimise Comitetului Principal spre studiu, amendare și eventual însușire. Comitetul Principal era compus în mod intenționat din reprezentanți ai nobilimii, în frunte cu un cunoscut reacționar Orlov, pentu că Alexandru al II-lea era în fond un conservator, care în procesul emancipării șerbilor, nu avea de gând să distrugă Rusia, așa cum o moștenise de la înaintașii săi, și care de aceea, crease acest corp de avi-zare, care avea rolul să exercite un fel de frână, prin împărat, asupra întregii operațiuni, dacă și-ar fi luat prea mare avânt, din cauza elementelor liberale din departamentul eman-cipării. Tot acest Comitet Principal, avea rolul ca odată ce acceptase emanciparea așa cum urma să fie decretată, să devină, în calitatea sa reprezentant al nobilimii, forul unde urmau să se oprească toate plângerile unei nobilimi care, dacă nu se ținea cont de părerea ei – și care în fond era proprietarul pământului ce se ceda șerbilor – putea foarte ușor să treacă la încercări de lovituri de palat.

În februarie 1859, Alexandru al II-lea, înființă un Comitet de Redactare, sub preșidenția lui Rostovtsev, având patru subcomisii: economic, justiție, administrativ, financi-ar și 8 experți, în total 36 de persoane. În departamentul emancipării, numi în calitate de Ministru adjunct, un alt vechi liberal, Milyutin, care colabora strâns cu Rostotsev. În fe-bruarie 1860, Rostovtsev muri. În locul său fu numit contele Panin. În noiembrie 1860, varianta redactată, fu înaintată Comitetului Principal, unde Marele Duce Constantin, fratele împăratului Alexandru al II-lea, fusese numit președinte în locul lui Orlov care era bolnav, așa că Marele Duce asigură trecerea variantei originale redactate, fără mari schimbări, pe data de 7 februarie 1861. Redactarea avizată de Comitetul Principal este trimisă, Consiliului de Stat, pe data de 9 februarie 1861, cu următoarea recomandare:

"Aceasta este ceea ce doresc, cer și comand".

Împăratul Alexandru al II-lea, prezidă prima ședință a Consiliului de Stat, după care prin ședințe zilnice, acesta reușește șă termine lucrarea pe data de 11martie. Edictul a fost apoi rescris de Filaret, Mitropolitul Moscovei, votat în Senat pe data de 14 martie, și publicat și citit în toate bisericile Rusiei pe data de 17 martie 1861.

A fost evenimentul capital din istoria Rusiei, care a determinat schimbări care au fasonat societatea rusească până la revoluția bolșevică din anul 1917.

În acelaș timp, a fost și elementul extern, capital, care a permis domnitorului Alexandru Ioan Cuza să realizeze reformarea Principatelor Unite Românești. Europa în întregime, toate cele 4 Mari Puteri: Anglia, Franța, și mai cu seamă Austria și Turcia, nu puteau să se opună reformelor din România, pentru că ar fi însemnat să se opună în acelaș timp și reformelor din Rusia, ceea ce ar fi fost o imposibilitate. Nici o altă țară din lume nu avea o alcătuire socială, mai asemănătoare cu cea a României decât Rusia. În istoria predată în școlile din România, se scot în evidență numai războaiele comune ruso-româ-ne, în contra Turcilor. Ar fi fost necesar să se studieze, mai în adâncime și organizarea socială a Rusiei, atât de asemănătoare cu cea a României.

Unirea Munteniei cu Moldova din anul 1859 și "Paranteza Cuza" 1859-1966

modifică

Convenția de la Paris din 1858 urma să devină lege constituantă odată cu alegerea noilor domnitori, pentrucă Convenția nu acceptase unirea celor două principate. Adunarea electivă moldoveană la 9 ianuarie 1859, înainte de a trece la alegerea noului domn, redactează o rezoluție în care la punctul al doilea declară:

"II) Adunarea electivă declară înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor că unirea principatelor într-un singur stat sub un singur principe strein dintr-o familie domnitoare europeană, cerută în un glas de divanurile ad-hoc în zilele vrednice de aducere aminte din 7 și 9 oct. 1857, a fost, este și va fi întotdeauna dorința cea mai vie, cea mai aprinsă și cea mai obștească a nației române".

Alegerea noului domnitor în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, asupra căreia se convenise de mai înainte se face în unanimitate. În Muntenia, Vasile Boierescu, pe data de 24 ianuarie, la deschiderea ședinței Adunării Elective, cere să se constituie o ședință secretă, ceea ce se aprobă. Apoi într-un discurs înflăcărat îl propune pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Valahiei. Aprobarea alegerii a fost făcută cu cel mai mare entuziasm. Cuza obține de la Turci și de la puterile garante, aprobarea alegerii sale, precum și unirea administrativă prin contopirea ministerelor și a adunărilor nationale.

Cuza știa că domnia sa, dacă nu va fi consolidată repede, va fi de scurtă durată, pentru că fusese ales pe un termen de 7 ani, dar și pentru că înainte de alegerea sa din Moldova din 9 ianuarie 1859, semnase un act prin care se declara de acord să abdice în favoarea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană. Consolidarea domniei sale nu putea veni de la clasa politică, oligarhia care singură avea drept de vot, pentru că aceasta era angajată total pentru aducerea unui principe străin în scopul stingerii luptelor dintre diferitele facțiuni care doreau să promoveze propriul lor domnitor. Pentru acest motiv, pentru Cuza exista o singură cale: creerea și aceasta repede, a unei noi clase de alegători care să-i fie devotată. De aceia el devine cel mai mare reformator al României introducând o serie de legi dintre care cele mai multe au rezistat până în ziua de astăzi.

Cuza care moștenise două țări, pentru a-și realiza programul său de reforme, tre-buia ca în primul rând să creeze un stat centralizat și asta în condițiile unei opozitii extrem de puternice din partea ambelor tendințe care divizau clasa politică, în ceiace se va contura foarte repede, drept partidul conservator și partidul liberal- radical. El avea de luptat nu numai cu opoziția celor două partide, dar avea de luptat și cu elementele fanari-ote, încuibate în administrație, în clerul bisericesc și mânăstiri, dar mai cu seamă cu men-talitatea de tip fanariot a întregului popor. La alegerea sa, el a beneficiat de faptul că ne fiind încadrat în niciunul dintre cele două partide care își disputau puterea, fiind un nați-onalist și un patriot, a fost candidatul ideal pentru săvârșirea ‘Unirii’, în jurul căruia toți s-au putut ralia,dar pe care toți îl considerau ca pe un element de tranziție, al cărui rol trebuia să fie de ‘cât mai scurtă durată’ și fără să schimbe nimic din structura existentă, după părerea conservatorilor și tot de ‘cât mai scurtă durată’, ca să facă loc partidului liberal-radical, după părerea celorlalți.

Moștenirea cea mai durabilă rămasă de la fanarioți era în domeniul juridic. Principele Alexandru Ipsilante, îl însărcinase pe Mihai Fotino să redacteze o "Privilnicească condică", publicată în 1780. Atât Constantin C. Giurescu cât și A.D.Xenopol, apreciază că această lucrare singură și este de ajuns pentru a-i câștiga lui Alexandru Ipsilante un loc de frunte printre domnitorii români. În 1817 apare în Moldova din inițiativa domnului Scarlat Callimachi, codul Callimachi, redactat de brașoveanul Christian Flechtenmacher, inspirat după codul austriac dar și cu inspirație.din codul Napoleonean. În anul 1818, din dispoziția lui Ioan Caragea, în Țara Românească, apare codul Caragea, redactat de Nestor Craiovescu. Amândouă aceste coduri s-au utilizat fără întrerupere până în anul 1865, când au fost înlocuite prin codul civil al lui Cuza. Acest cod al lui Cuza este încă în vigoare în momentul de față și nu a fost modificat esențial nici măcar în perioada comunistă.

Cuza, încă din primele zile ale domniei sale a întreprins măsuri pentru separarea puterilor în stat, ceeace constituie premiza de bază a incoruptibilității sistemului juridic. În acest scop, cere și obține de la Adunarea electivă, legea Curții de Casație, care a început să funcționeze la 11 februarie 1860, cu judecători inamovibili. Curtea de casație a funcționat până la reorganizarea justiției de către comuniști în prima jumătate a secolului XX. Mult mai greu a fost să extindă sistemul inamovibilității până la tribunale și judecătorii, așa că a procedat la extinderea inamovibilității judecătorilor, treptat, numai în măsura în care cadrele de judecători se desbărau de mentalitățile regimului absolutist fanariot. Legat de sistemul legal, Cuza introduce un sistem de măsuri și greutăți, oficializat și uniform și de aceia a rămas zicala din popor: ‘ocaua lui Cuza’. Tot Cuza este acela care înființează Curtea de Conturi,care era destinată să curme corupția în administrația de stat. Curtea de Conturi funcționează și în prezent.El este cel care de fapt pune bazele ‘statului de drept’ din România modernă.

Un alt domeniu de activitate legislativă pentru Cuza l-a constituit, organizarea administrației locale, în scopul descentralizării puterii. În acest domeniu el a promulgat două legi, legea organizării comunelor și legea organizării județelor. Aglomerațiile omenești cu cel putin 500 de locuitori, deveneau comune care aveau în grija lor, întreținerea bisericilor, școlilor, asistența socială, igiena publică și poliția locală. Comunele erau conduse de consilii alese în baza unui sistem censitar și un primar numit de guvern dintre cei aleși. Județele erau compuse din plase,conduse de un Pretor; alegerea la nivel de plasă, se făcea tot censitar dar censul era cel de la nivelul adunărilor elective. Dintre cei aleși la nivel de plasă se alegeau câte doi delegați de fiecare plasă care forma consiliul județean și dintre care se alegeau un număr de trei membri ai unui comitet permanent care conduceau treburile județului și care aveau în fruntea lor pe prefectul numit de guvern. Organizarea pe plase s-a menținut până la adoptarea votului universal, dar unele instituții care depinseseră de plase și care era necesar să continuie să fie aproape de populație, cum au fost Ocoalele Agricole și Silvice s-au menținut până după al doilea război mondial.

Astăzi primarul este ales de popor și este reprezentantul statului în teritoriu, dar prefectul ocupă funcția prin concurs. Chiar dacă acum votul este universal și numai este censitar, expresie a progresului democratic, totuși organizarea pe comune și județe a lui Cuza, îmbunătățită în cursul timpului a rezistat peste veacuri pentru că a reprezentat de la începutul ei, saltul de la organizarea feudală, la organizarea modernă a administratiei locale. Un stat modern, care prin definiție are drept scop să servească și să protejeze pe toți cetățenii este costisitor. Așa că Cuza pentru a spori veniturile statului era nevoit să lărgească baza de impozitare și ca atare nu putea lăsa în afara circuitului economic, cea mai mare avere străină care erau mânăstirile închinate la alte așezăminte bisericești din afara țării, din Grecia și din Ierusalim.

Conflictul cu Biserica Ortodoxă, a fost deschis de la începutul domniei, încă din 1860, deoarece acesta era bastionul cel mai puternic al fanariotismului întrucât aproape toți egumenii mânăstirilor erau greci și întrucât cultura grecească ortodoxă în perioada fanariotă înlocuise în mare parte cultura bisericească slavonă, așa că înoirea culturală românească în școli și în biserică era împiedicată de rezistența bisericii tradiționale, tribu-tară formelor străine și înghețată în timp și mai cu seamă atârnată din punct de vedere ideologic și cultural, administrativ, financiar și erarhic de Patriarhia de la Constantinopol. Aceasta stare dura din anul 1359 în Valahia și din anul 1387 în Moldova și nu fusese alterată cu nimic în timpul stăpânirii Turcilor, care întotdeauna s-au sprijinit, și din această cauză au sprijinit patriarhiile din Constantinopol și Ierusalim.Lucrurile s-au complicat și mai mult în timpul protectoratului Rusiei din secolele XVIII și XIX, întrucât biserica ortodoxă grecească era aliata naturală a Rusiei în Țările Românești.

Cuza prin faptul că a introdus legea și în cuprinsul stăpânit de mânăstiri, precum organizarea comunelor din satele de pe domeniile mânăstirești, reglementări între clăcașii mânăstirilor și mânăstiri și restul legilor înoitoare care introduceau morală, disciplină și economia, a determinat biserica moldoveană să se declare în stare de "profundă revoltă" încă din anul 1860. Mitropolitul prin cărți de afurisenie, îndemnă poporul la nesupunere.

Atunci când în 1863, Cuza pune în aplicare legea secularizării averilor mânăstirești, Patriarhia din Constantinopole se raliază la biserica națională și îndeamnă poporul la nesupunere. În anul 1864 conflictul cu biserica ortodoxa natională și Patriarhia din Constantino-pole se transformă în război religios. Cuza pentru că introdusese calendarul gregorian în locul celui iulian, a fost acuzat de Patriarhia de la Constantinopole că dorește să schimbe religia Greco-ortodoxă a țării cu religia Catolică. În anul 1865, Cuza răspunde prin votarea legii autocefaliei bisericii naționale românești, ceeace provoacă cea mai gravă infruntare dintre Cuza și biserică, dar în acelaș timp îi și pune capăt.

Toate aceste reforme din domeniul bisericii ortodoxe române, nu au pregatit trecerea la catolicism așa cum pe nedrept era acuzat, dar cu siguranță că, împreună cu reforma agrară au pregătit în mod decisiv calea care ducea la independența de stat a României. Reformarea bisericii românești, care dăinuia din anii 1359 în Muntenia și din 1387 în Moldova, a pregătit calea pentru reforma agrară, reforma de bază a lui Cuza. Reforma agrară, este reforma de bază a lui Cuza întrucât a fost destinată combaterii suprapopulării, care dacă nu era rezolvată la timp, putea să distrugă toate rezultatele obținute de poporul român pe cale evolutivă,dintre care cea mai importanta era‘Unirea’. Secularizarea averi-lor mânăstirești, a procurat o bună parte din suprafața de pământ necesară împroprietăririi țăranilor. Dar nici n-ar fi fost de conceput să se exproprieze moșiile boierilor, în timp ce proprietățile mânăstirilor ar fi rămas neatinse.

Cuza Vodă care reprezenta curentul înoitor din comunitatea românească contemporană unirii s-a izbit din primul moment al domniei de rezistența Adunărilor elective. Din această cauză în cei trei ani cât a durat până la unificarea Adunărilor elective a fost nevoit să schimbe 8 guverne în Moldova și 9 guverne în Muntenia. Pe data de 24 ianuarie 1862, primul guvern unificat, al Principatelor este format, având drept prim ministru pe Barbu Catargiu, un guvern conservator, expresie a majorității parlamentare conservatoare. Dar lucrurile nu s-au îmbunătățit nici după ce s-a creiat un guvern și o adunare uni-ficată. În sesiunea parlamentară 1862/63, Cuza Vodă înaintează Adunării un număr de 68 de proiecte de lege, din inițiativă domnească, dar primește înapoi adoptate de Adunare doar 7, dintre care numai 5 au fost sancționate și promulgate, din cauză că celelalte 2 fu-seseră alterate substanțial. Guvernul conservator al lui Barbu Catargiu, atacă prevederea din Regulamentele Organice prin care li se dăduseră în proprietate țăranilor: locul de casă, grădina și via și în folosință teren arabil în Muntenia 3 pogoane și în Moldova 1,5 fălcii. El dorea să le retragă țăranilor dreptul de folosință asupra terenului arabil. Pe data de 24 ianuarie 1862, Barbu Catargiu, după ce abia părăsise Adunarea unde tocmai se pronunțase în favoarea retragerii dreptului țăranilor de folosință a terenului arabil, care fusese acordat de Regulamentele organice, este asasinat sub clopotnița Mitropoliei, în condițiuni care nu au fost elucidate nici până în prezent.

Cuza Vodă, profitând de tulburarea produsă de asasinarea lui Barbu Catargiu, care implicit antrenase slăbirea guvernului conservator, salvează dreptul de folosință al terenului arabil acordat de Regulamentele Organice țărănimii, opunând dreptul său de veto și numește un guvern minoritar care făcea parte dintr-un restrâns număr de deputați, un grup de centru, având drept prim ministru pe N Krețulescu. Și acest guvern capătă vot de blam pe data de 18 februarie 1863. La 14 octombrie 1863, Cuza Vodă numește pe M. Kogăl-niceanu să formeze noul guvern cu miniștri din afara Adunării. La 3 noiembrie 1863, se deschide sesiunea parlamentară. Cuza Vodă înaintează proiecte de legi care sunt votate de adunare cu amendamente așa că domnitorul nu le sancționează. La 12 noiembrie un ziar din Franța publică un proiect de constituție care să întregească Constituția existentă acordată de Comisia de la Paris; această inițiativă are darul să neliniștească Adunarea electivă care reacționează cu ocazia răspunsului la mesajul tronului din 20 noiembrie 1863, atacând prin C.A.Rosetti din nou pe M. Kogălniceanu dar și pe Vodă Cuza. Din punct de vedere constituțional, evident opozitia majoritară din Adunarea electivă, era în-dreptățită să protesteze în legătură cu modul neconstituțional în care erau formate guver-vernele, dar având în vedere baza electorală de numai 3-4.000 de alegători dintr-o singură clasă socială, a boierilor, care aleseseră pe deputați și care pretindeau să facă legi pentru o populație de cca. 5.000.000 locuitori, nu exista nici-o indoială că Vodă Cuza era mai îndreptățit decât Adunarea electivă, să țină seama de opinia publică și să nu admită dominația unei oligarhii, produsul artificial al unei legiuiri necorespunzătoare. În acest context politic, un grup de 7 deputați de centru în cap cu I. Docan, la 13 martie 1864, înaintează o moțiune de blam în contra guvernului cu intenția evidentă de a creia o criză de guvern ca-re ar fi permis,domnitorului să acționeze în sensul dizolvării Adunării și apoi să schimbe constituția și legea electorală în sensul lărgirii bazei de votanți, pentru a obține o Adunare legiuitoare reprezentând mase mai largi din cadrul populației. Majoritatea formată din conservatori și liberalii-radicali, care sesizaseră intenția lui Vodă Cuza, nu au căzut în capcana întinsă de I. Docan și resping moțiunea de blam în contra guvernului.

Încurajat de faptul, că părea evident că Adunarea electivă nu dorea să se lase dizolvată, M. Kogălniceanu depune la Adunarea electivă, pe data de 16 martie 1864, proiectul legii rurale. În linii mari proiectul de lege prevedea împroprietărirea țăranilor pe ‘pogoanele legiuite’, adică în virtutea așezămintelor agrare din 1851, care difereau de suprafețele de pământ pe care le aveau în folosință efectiv, acestea din urmă fiind mai mici poate chiar cu jumătate și care deci trebuiau să fie întregite până la nivelul ‘pogoa-nelor legiuite’ acolo unde era cazul; ’pogoanele legiuite’ se calculau în funcție de numărul vitelor trăgătoare ale familiei de țărani și în funcție de regiune. Țăranii erau declarați eliberati de toate sarcinile feudale (dijmă, clacă, etc.) Se propunea o despăgubire a proprietarului de către țăranul beneficiar al împroprietăririi, plătibilă în 20 de ani și cu o do-bândă de 5%. Adunarea electivă obține amânarea cu aproape o lună până la 13 aprilie, motivând că nu este întrunit cvorum-ul necesar discuțiilor, iar M.Kogălniceanu întrebuin-țează acest interval de timp pentru a face publicitate largă proiectului de lege, prin publicarea lui în Monitorul Oficial, mergând până acolo încât este citit de preoți in bisericile de la sate.

La data repunerii pe rol a propunerii de lege agrară, pe data de 13 aprilie 1864, M. Kogălniceanu se adresează Adunării elective cu următoarele cuvinte:

"Am venit în această adunare și am zis că dacă ea tratează această cestiune ca o cestiune de avere, noi, ca Români o vom primi, o vom trata azi, mâine, în sfârșit până vom fi pe aceste bănci, ca o cestiune națională, o cestiune din cele mai mari de la care depinde toată avuția, independența și forța acestor 5 milioane de Români ce locuiesc în această țară și pe care dumneavoastră îi priviți ca pe niște paria".

Comisia raportoare, foarte puțin impresionată de apelul patriotic al lui Kogălniceanu și care era formată din: L.Catargiu, D. Cornea, Ion Ghica, C. Cretulescu, I.C. Brătianu, raportor fiind Vasile Boerescu, propune împroprietărirea țăranilor cu suprafețele pe care le aveau efectiv în folosință și nu cu pogoanele legiuite, ceiace reducea suprafața la cca. 4 pogoane de familie, adică la 1/2 din pogoanele legiuite și uniform 4 pogoane la toate fa- miliile. Deasemenea se propun alți termeni de despăgubire pe care moșierii trebuiau să le primească și garanția statului privind despăgubirile. Liberalii-radicali, depun propriul lor proiect de lege ceiace însemna că nici ei nu erau de acord cu proiectul guvernamental. M.Kogălniceanu face o încercare de conciliere, dar în chestiunea principală, a suprafeței ce trebuia împroprietărită el le spune deputaților :

"Faceți împroprietărirea și de vreți să vă binecuvinteze țara întreagă […] nu intrați cu prăjina în ogorul țăranului […] nu măsurați […] Nu luați nimica din mâna țăranului. N-aveți dreptul".

Opoziția – majoritatea formată din conservatori și liberalii-radicali – propun o moțiune de blam. Kogălniceanu mai face o ultimă încercare și propune votarea legii agrare si votul de blam guvernului în acelaș timp, dar opoziția majoritară se menține numai la votul de blam dat guvernului. Gh. C. Costaforu îi spune lui Kogălniceanu că dacă vrea să fie "un rege al țăranilor", atunci îi trebuie un parlament care să-l susțină. Camera de acum, cu riscul de a fi "înegrit" cu epitetul de "oligarhic" îi va da numai un vot de blam; rezultatul votului: 63 pentru blamarea guvernului si 36 contra.

A doua zi, 14 aprilie guvernul nu se prezintă la Adunarea electivă și deputații majorității plini de speranță că guvernul M. Kogălniceanu, în urma votului de blam, va cădea și va fi înlocuit cu unul nou, au surpriza să audă, pe data de 15 aprilie, când Kogălniceanu vine la Adunarea electivă, mesajul de prorogare al ședinței următoare a Adunării pe data de 2 mai,datorită sfintelor sărbători ale Paștelui. Pe data de 2 mai Kogălniceanu vine la Adunare și propune votarea legii electorale, dar Adunarea electivă refuză să lucre-ze cu un guvern căruia îi dăduse vot de blam. Având în vedere tumultul creiat de propu-nerea votării legii electorale, Kogălniceanu citește mesajul de dizolvare a Adunării elective semnat de domnitor. Prin acest mesaj de dizolvare a Adunării elective Cuza Voda a dat lovitura de stat, de care avea nevoie pentru a reforma Constituția și pentru a democra-tiza Adunarea deputaților națiunii românești. Tot pe aceiaș dată de 2 mai 1864 s-a pecetluit "coaliția monstruoasă" dintre partidul conservator și liberalii-radicali, care avea drept scop răsturnarea lui Vodă Cuza.

Pe data de 4 mai, Cuza publică un decret prin care revizuiește legea presei din 1 aprilie 1862, în sensul că nici un ziar nu poate apărea fără autorizația guvernului și deasemenea introduce interzicerea criticării unor instituții de stat și bisericii. Consecința este că în foarte scurt timp, presa opoziției își încetează apariția. Imediat după aceasta,Cuza supune noua constituție care purta titlul de "Statutul desvoltător al Convenției de la Paris", pe scurt "Statutul lui Cuza" și legea electorală, unui plebiscit. În noul act se adoptă sistemul bicameral pentru ca Cuza Vodă să poată controla Adunarea legislativă printr-un Se-nat în care sunt 64 de senatori numiți de domn și 9 senatori de drept. Adunarea legislativă era compusă din 160 de deputați aleși, este drept censitar, dar cu un cens foarte mic mai ales la sate care a permis ca la plebiscitul prin care a fost aprobat ‘Statutul’ să se prezinte 754.148 cetățeni care au votat astfel : 682.621 pentru, 1.307 contra și 70.220 abțineri. Ini-țial, Statutul, nu permitea interpelarea și tragerea la răspundere a miniștrilor,dar în mesa-jul de deschidere al noii Adunări din 5 decembrie 1865, Cuza restituie aceste drepturi A-dunării legislative. Astăzi un regim politic care folosește măsuri dictatoriale pentru a da majorității populației drepturi politice, uzurpate de o oligarhie, dar fără vărsare de sânge se numește, o ‘dictatură benevolentă’, sau așa cum o numea P.P. Carp în epoca imediat următoare: ‘cezarism’ (Discursuri,1868-1888, I,Bucuresti, 1907, p. 26-27).

Inițiativa legislativă, prin Convenția de la Paris, era apanajul domnitorului, așa că în fapt, lovitura de stat a lui Cuza, este o lovitură de stat numai după concepțiile noastre din ziua de astăzi, pentru că în realitatea de atunci, dizolvarea Adunării elective în vede-rea fie a unor noi alegeri după vechea lege electorală, fie în scopul adoptării unei noi legi electorale pe care Adunarea electivă nu voise a o discuta și care deci era supusă unui plebiscit, era deasemenea apanajul domnitorului. Mai mult decât atât, înainte de dizolvarea Adunării elective,dominată de "oligarhia turbulentă", așa cum o botezase Cuza, aceasta votase legea prin care se înființa Consiliul de Stat, propus de Cuza, al cărui președinte era chiar domnitorul, care avea menirea de a redacta proiectele de legi în vederea depunerii lor la Adunarea electivă. Legea Consiliului de stat a intrat în vigoare la 2 iulie 1864.

În fapt sistemul politic în spre care Cuza impingea România, era sistemul demo-crației de tip prezidențial, așa cum este astăzi cel din Statele Unite, în care un președinte ales pe 4 ani, este șeful executivului (prim ministru) în acelaș timp fiind și șeful statului (președinte), sistem care semăna cu situația lui Cuza, ales pe 7 ani în loc de 4, dar care în loc de titlul de președinte purta titlul de Prinț. Totdeodată trebuie subliniat că sistemul electiv al șefului statului este sistemul tradițional al românilor, sistemul ereditar introdus în România odată cu înscăunarea dinastiei de Hohenzollern, fiind o cotitură față de obiceiul pământului românesc, legea nescrisă românească.

Legea agrară conform cu ‘Statutul lui Cuza’, nu mai are nevoie de aprobarea Adunării elective, așa că ea este promulgată de Cuza pe data de 14 august 1864.El devine deci singur responsabil pentru această lege în fața istoriei. Prin această lege Vodă Cuza desfi-ințează clasa moșierilor cu sânge albastru sau moșierimea aristocrată și deschide calea pentru ascensiunea moșierimii, burghezie rurală, întrucât toate legăturile de tip feudal dintre țărănime și moșierime din punct de vedere legal sunt curmate. De la această dată înainte legea cererii și a ofertei – subliniez, in cadrul pieții locale – are cea mai mare pu- tere asupra vieții țăranului și deasemenea – subliniez, locul pe care i-l conferă inteligența sa nativă – determină în mod absolut locul său în cadrul noii comunități românești. Ca o consecință Vodă Cuza este responsabil pentru structurarea țărănimii în două clase: cei care posedă (chiaburii) și cei care posedă foarte puțin sau nu posedă nimic. Chiaburii sunt de fapt unitățile familiale economice, care au crescut boi de muncă din rasa sură de stepă, i-au înjugat la plug și au transformat caracterul poporului român din șerbi a căror principală unealtă era sapa, în mici întreprizători cu o productivitate, cu cunoștințe agricole și de piață capitalistă, infinit superioară față de șerbi și care ca atare își cereau dreptul la o viață mai bună și la un loc în societate pe măsura capacității lor. Cuza are marele merit că a fost în stare să înțeleagă schimbările petrecute în comunitatea românească și prin legea agrară, el este acela care reformează structura de proprietate, dând o formă legală, unei situații de fond, creată de evoluția biologică a poporului român. Alte reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza sunt: îmbunătățirea armatei, îmbunătățirea învățământului, conce-sionarea căilor ferate, abrogarea pedepsei capitale, inviolabilitatea persoanelor și a locuințelor, pe care nu le voi dezvolta, pentru că ele au fost studiate în multiplele lucrări istorice despre Cuza și epoca sa, toate fiind de o importanță capitală în evoluția poporului român.

În luna iunie 1864, după ce pe data de 21 mai, obținuse rezultatul plebiscitului menționat mai sus, asupra Statutului, Vodă Cuza face o călătorie la Istambul pentru a obține aprobarea Sultanului, suzeranul Principatelor Unite și pe baza acestei aprobări, acordul puterilor garante. Primirea care i s-a făcut a rămas memorabilă. Pe lângă aprobarea pentru toate reformele sale, în plus i s-a dat învoirea ca pentru toate reformele cu caracter intern să nu mai ceară aprobare de la Sublima Poartă sau de la puterile garante. Iată cum exclamă Xenopol, la p.321 din volumul: Războaiele dintre Ruși și Turci.â

"Ce minunată este puterea ideilor ! Unirea pe care românii o îndeplinise <ră> în contra voinței turcilor, învinsese până și cerbicia sultanului, și acesta, care mai înainte era ca un Dumnezeu pentru domnii români, primindu-i numai cât să-i sărute papucul, acuma nu se considera dezonorat a vorbi și a trata cu domnul român, ca cu un om de o potrivă".

Nu putem ști ce ar mai fi realizat Prințul Alexandru Ioan Cuza pentru binele României, dacă "monstruoasa coaliție" dintre conservatorii lui Lascăr Catargiu și liberalii-radicali ai lui Ion C. Brătianu, nu ar fi intervenit schimbând cursul istoriei printr-o lovitură de palat, care în noaptea de 22-23 februarie 1866, la ora 4 dimineața, l-a silit pe Prințul Alexandru Ioan Cuza să abdice. Locul său a fost luat de o locotenență domnească compusă din: generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul Haralamb. Cuza s-a expatriat, trăind în diferite orașe europene, Paris, Viena și a murit ca urmarea unei conges-tii cerebrale în anul 1873 la Heidelberg. El nu a fost uitat de români – a fost chiar ales deputat în Oltenia – dar a refuzat să se înapoieze în țară, pentru a nu creia probleme Prințului Carol I. În volumul, Putere politică și democrație în România 1859-1918, editura Albatros 1995, la p.73-74, domnul Apostol Stan, raportează un episod, petrecut numai la 3 ani după lovitura de palat prin care Cuza fusese răsturnat și Carol I fusese adus în țară de Ion C. Brătianu, adică la 28 ianuarie 1869, după cum urmează, citez :

"Ion C. Brătianu ceru lui Carol I, reintrarea în legalitate, adică o formațiune ministerială concordantă cu structura politică a Camerei. Avertiza că în caz contrar, situația internă a țării s-ar deteriora, ajungând la o ‘catastrofă’. Carol I, dimpotrivă devenise adeptul unui model de guvernare dominat de elementul pacinic și chibzuit. Înfruntând amenințările lui Ion C. Brătianu și conștient – cum îl avertizase pe acesta – că un Hohenzollern nu putea fi răsturnat ca un principe "parvenit", aluzie la modul în care fusese îndepărtat Cuza Vodă – Carol I dizolvă Camera decretând alegeri în martie 1869."

O situație "copie xerox", cu cea înfruntată de Cuza în 1864, în care acesta fusese nevoit să dizolve Adunarea electivă dominată de o "oligarhie turbulentă", să introducă o lege electorală care să lărgeasca baza electorală de la 4.000 de votanți, la impunătoarea cifră de 754.148 cetățeni, atâția câți votaseră în plebiscitul lui Cuza. Diferența era că acum Carol I, în baza legii electorale introdusă de Cuza, avea posibilitatea să dizolve un parlament și să recurgă la consultarea populației, ceiace Cuza nu putuse să facă întrucât nu avusese la dispoziție legea electorală pe care Carol I, o moștenise de la Cuza, dar pe care acesta a trebuit s-o creeze.

Este poate nimerit a compara opera politică înfăptuită de Vodă Cuza în România din timpul domniei sale (24 ianuarie 1859-22 februarie 1866) cu prima celulă vie care a apărut în univers, din care evolutiv, apoi s-au născut toate formele de viață, care au apărut și rând pe rând au dispărut, dar care toate, formele de viață care există astăzi se trag sau își au origina în celula vie primordială. Toate reformele lui Cuza, de la cele mai mărunte, până la opera sa cea mai nepieritoare: reforma agrară, au stat la baza tuturor escaladărilor culturale și civilizatorii pe care poporul român le-a înfăptuit în cursa sa de a ajunge din urmă popoarele care se aflau pe o treaptă de civilizație, și culturală, superioară românilor.

Cât privește "parvenitismul" Prințului Alexandru Ioan Cuza, vom arăta, pentru ca cititorul să poată judeca singur, ceea ce Octav-George Lecca, în cartea sa, Familiile Boierești Române, p.251. Libra, București, 2000, ne transmite cu privire la familia Cuza. Ea, provenea dintr-o familie bizantină din sudul Balcanilor, întrucât în acea regiune, în secolele XIII-XIV, trăiau Cavalerii Cuzi, care s-au distins în luptele purtate de armatele bi-zantine. În Moldova, în 1716, este pomenit spătarul Cuza, care fusese spânzurat de domnitorul fanariot, Mihai Racoviță, pentru vina că eliberase din închisoare pe fii săi, închiși din ordinul domnului, din cauză că erau partizani ai Sfântului Imperiu. Unul din fii spăta-rului spânzurat Cuza, pe nume Arghirie Cuza, sub alt domn, ajunsese la demnitatea de mare spătar. Fiul lui Arghirie Cuza, Ioan Cuza, ajunsese deasemenea mare spătar în Moldova. Ioan Cuza, a fost și el executat, dar prin tăierea capului, în anul 1778, din ordinul domnitorului Constantin Moruzi, pentru "viclenie". Fiul lui Ioan Cuza, cel executat de Moruzi, a fost Nicolae Cuza, căminar. Fiul lui Nicolae Cuza, pe nume, Ioan Cuza, a fost și el spătar în Moldova și este tatăl Prințului Alexandru Ioan Cuza. Mama prințului Alexandru Ioan, Sultana, a trăit până la vârsta de 80 de ani și a murit în anul 1865, când fiul dânșii, era încă prinț al Principatelor Unite.

Pentru comparație, reproduc, începuturile dinastiei Hohenzollern, din lucrarea istoricului Edmond Taylor, The Fall of the Dynasties, Dorset Press, New York, 1989, p.141, următorul pasaj:

"Hohenzollernii fuseseră o familie de conți feudali, a cărei baștină din Suabia nu se afla departe de aceea a Habsburgilor. În secolul XV, ei au urcat mai multe trepte în erarhia feudală, devenind Margrafi (Prinți) de Brandenburg în Germania de nord. Conversiunea lor la credința reformată, le-a adus ca răsplată, teritoriile coloniale, care până la urmă au dat numele lor regatului lor ereditar: în 1525 un Hohenzollern a secularizat (noi am zice eliberat), pământurile Cavalerilor Ordinului Teutonic, și le anexară la domeniile lor ca Ducatul ereditar al Prusiei."

Pe lângă multe alte legende cu privire la scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), create de poporul român, a străbătut peste veacuri până la autorul acestei lu-crări, prin intermediul profesorului meu de istorie, de la liceul Mânăstirea Dealului, Alexandru Vasilescu, un catren, care arată popularitatea de care s-a bucurat acest mare reformator și după moarte:

"Mă-nvinseși Cuzo, vai mie!
Om mort cu putere vie,
Pe când eu, O! crudă soartă!
Om viu, dar cu putere moartă!"

Nu aș putea să precizez la care dintre dușmanii lui Cuza se referea catrenul de mai sus, dar aproape că nu are importanță, pentru că erau atât de mulți, încât catrenul de mai sus, li se potrivește, tuturor celor care i-au urmat.

Reproduc ceea ce Regele Carol I, a consemnat în Memoriile…( pp. 272,273) sale, cu privire la funeraliile predecesorului său, domnitorul Alexandru Ioan Cuza:

"La moșia Ruginoasa, nu departe de Iași, se face înmormântarea principelui Cuza, cu toate onorurile militare și altele; din ordin de sus ministrul de război și doi aghiotanți princiari au luat parte la ceremonia funebră, iar principele Carol a trimes principesei Cuza condoleanțele sale într-o scrisoare scrisă de mâna sa.[…] mai ales țăranii, care n-au uitat că principele Cuza i-a improprietărit, au alergat cu miile spre a lua parte la această ceremonie…" .


▲ Începutul paginii.


Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.