Frontierele românilor/Vol II, Capitolul V

←Capitolul IV

Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti Capitolul V Interpretări ale unor evenimente care au dus la întemeierea României Mare. (1914-1922)

Indicele tabelelor→

MOTTO:

"Nu cred că e momentul; cred că există în conștiința poporului întreg – și am mare încredere în țărănimea noastră – cred că există în conștiința generală că în momentul acesta nu trebuie să fie nici o manifestație care ar putea da naștere la o manifestare de împărțire de păreri, sau de idei, oricât de caldă ar fi convingerea noastră, oricât de adânci ar fi certitudinile noastre asupra soluțiilor definitive ale reformelor pentru care am fost trimiși aci. În momentul de față, un sentiment de patriotism și de elementară înțelepciune politică ne impune să amânăm tot ce ne poate dezbina. Acestea sînt motivele pentru care nu cred că este momentul de a răspunde afirmativ la întrebarea d-lui senator al Universității Iași".

Senat, ședința din 19 decembrie 1914. - I. G. Duca. - Memorii. Neutralitatea - Vol.I, Partea I.(1914-1915) p.174. Editura Expres. București 1992.

Climatul politic international în timpul primului război mondial (1914-1918)

Citatul prezentat în Motto-ul cu care începe acest ultim capitol, face parte din discursul lui Ion I.C.Brătianu, din Senatul Constituantei aleasă în vederea reformării, sistemului electoral, exproprierea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, ca răspuns la interpelarea lui Paul Bujor, după cum relatează I.G.Duca în Memoriile sale:

"În ce privește Reformele […] posibilitatea realizării idealului nostru național prima dintre toate celelalte preocupări […] În Parlament problema a fost adusă, A. C. Cuza punînd-o incidental […] dar mai serios și cu mai multă autoritate a pus-o Paul Bujor la Senat. Am ținut cu toții ca însuși Brătianu să-i răspundă […]". p.173. Idem ca in Moto.

Am fost obișnuiți să credem că puterea deținută de marile puteri europene este atât de covârșitoare încât, țărilor mici le rămâne doar o foarte mică margine de manevră. Îmi este teamă că și eu am contribuit la creerea acestei imagini, prin interpretările pe care le-am dat unor evenimente din istoria României. Serbia însă este, o totală contradicție a acestei profesiuni de credință. Prin tratatul de la Berlin (1878), Austro-Ungaria căpătase, protectoratul asupra unor teritorii ale Imperiului Otoman, dar care plăteau în continuare tribut Imperiului Otoman: principatele Bosniei și Herțegovinei și Sanjak-ul Novi-Passar. Armatele austro-ungare, înconjurau granițele Serbiei, de la granița cu România până la granița cu Bulgaria, iar în România și Bulgaria se aflau dinastii germane. Serbia nu avea ieșire la mare. Nouăzeci de procente din comerțul său extern – constând din porci vii – era preluat de Austro-Ungaria. Cei 4 000 000 de țărani sârbi se aflau într-o închisoare austro-ungară, fără prea multă speranță în viitor. Mai mult decât atât, Rusia în schimbul securității granițelor sale vestice, la Congresul de la Berlin, renunțase, conform cu politica sa oficială, la panslavism, adică la ajutorarea slavilor din sud-vestul europei, în vederea realizării idealurilor lor naționale, adică la obținerea independenței față de imperiile Austro-Ungar și Otoman. Din cauza renunțării oficialităților ruse la panslavism, idealul național al slavilor din sud-vestul europei, s-a transformat în pansârbism, singura țară slavă europeană, dispusă să lupte pentru Yugoslavia. Slavii din Balcani, ajunseseră la un consens, că își vor realiza independența, nu printr-un razboi eliberator purtat de marele frate de la răsărit, Imperiul Rus – pentru eliberarea lor – ci numai prin forțele lor proprii – pe cale revoluționară – uniți în jurul Serbiei. Aparenta trădare a Rusiei, explicată prin darwinism, era de fapt imposibilitatea în care se afla Imperiului Țarist, de a lupta pentru obținerea independenței unor națiuni slave din cadrul imperiilor austro-ungar și otoman, în baza principiului naționalităților, atâta vreme cât imperiul țarist, era el însuși o închisoare a naționalităților, și care în trecut participase la 3 împărțiri ale Poloniei. Lucrurile erau și mai ușor de explicat, dacă avem în vedere că în timp ce în Imperiile Austro-Ungar și Otoman, clasa exploatatoare era formata din străini: nemți, unguri și turci – deci lupta pentru eliberare natională era aceiași cu lupta de eliberare socială – în Imperiul Rus, și în regatul României, lupta de eliberare socială, trebuia dusă în contra unor clase exploatatoare, de aceiași origine etnică. În plus, în partea apuseană a Imperiului Rus, în partea răsăriteană a Imperiului Austro-Ungar, în Imperiul German și în regatul român, o mare parte din burghezie și din intelectualitate – cea mai influentă parte, finaciar și politic – era formată din evrei care în lupta, pe care o duceau în contra claselor do-minante creștine, și naționale, pentru obținerea deplinei lor afirmări, în cadrul statelor în care trăiau, deveniseră prin socialism, aliații claselor dominate, creștine și naționale, iar prin finanța internatională, combatanții tuturor tendințelor anti-Semite. Națiunile slave din sud-vestul european, nu posedau minorități evreiesti, care ar fi fost capabile să creeze diviziune în cadrul națiunii, și care ar fi format parte din burghezie, așa că nu au avut nici partide politice puternic antisemite, așa cum au existat în toate țările unde a existat o numeroasă minoritate evreiască.

Având în vedere adversitățile majore descrise succint, în rândurile de mai sus, astăzi putem aprecia și mai mult curajul cu care, Marele Brătianu – deși fost ministru de interne în timpul represiunii Jacqueriei, din anul 1907 – face apel la țărănimea română să sacrifice, foamea pentru pământul, pentru care exista o frontieră deschisă de cinci secole, și a cărei rezolvare ajunsese la finalizare, să aibă încredere... în cine? în ministrul de interne Brătianu care îi băgase în închisoare, și în comandantul armatei, mareșalul Averescu care ordonase să se tragă cu tunurile în ei, în anul 1907, și să lupte pentru ceea ce atunci în decembrie 1914, în timpul neutralității, era doar o himeră: România Mare.

Sârbii în secolul XX

În anul 1881, Milan Obrenovici, încheie un tratat secret cu Austro-Ungaria, prin care, în schimbul recunoașterii domniei ereditare a dinastiei Obrenovici în Serbia, Milan renunță la orice pretenții asupra Bosniei și Herțegovinei, și în plus se angajă să nu încheie nici un tratat de nici o natură cu o putere străină fără aprobarea Austro-Ungariei, ceea ce constituia un act tipic de vasalitate. Ca urmare, în 1882, Milan se declară unilateral rege al Serbiei. A urmat un tratat comercial, cu clauze inegale, deci aceiași situație cu Români-a care se declarase regat ereditar în anul 1881, și care încheiase un tratat secret de asisten-ță militară cu Austro-Ungaria în 1883, la care aderase Germania în aceiași zi, și Italia ce-va mai târziu. Regele Milan abdică în 1889, în favoarea fiului său Alexandru în vârstă de 13 ani. Patru ani mai târziu, la vârsta de 17 ani, el se declară major, după care arestă guvernul, anulă Constituția și instală o domnie personală, fiind susținut de Austro-Ungaria. În 1900, se căsători cu Draga Mašin, femeie divorțată și care nu putea avea copii, și care în plus se amesteca în politica Serbiei, favorizând Austro-Ungaria. A urmat în noaptea de 10 iunie 1903, uciderea cuplului regal Alexandru și Draga, aruncarea cadavrelor lor de la fereastra palatului în curtea palatului, de către un grup de ofițeri naționaliști, care se opuneau politicii pro-austriece a regelui Alexandru. Există multă similitudine, cu episodul Alexandra, Nicolae al II-lea și Rasputin din Rusia, dar și cu episodul Carol al II-lea și Elena Lupescu din România anilor 1930. În toate trei cazurile, avem de a face cu monarhi genetic dereglați psihic: Alexandru al Serbiei dictator juvenil, Nicolae al Rusiei incapabil de a produce acte de guvernământ, iar Carol II al României un anormal sexual. Din cauza anormalității lor psihice, soțiile lor au avut avut posibilitatea de a se amesteca în viața politică a țărilor respective, formând camarile, și ca atare reducând eficiența sau chiar desființând guvernarea legitimă a instituțiilor constituționale: parlamentele și guvernele țărilor respective.

În Serbia, urmează o schimbare de dinastie, fiind adus din Franța, unde își desăvârșise educația militară, Petru Karagheorghevici, care acceptă să domnească constituțio- nal, respectând o strictă disciplină financiară. Rezultatele au fost spectaculare – în numai doi ani – finanțele țării au fost redresate, iar Serbia încerca, în 1905, ca printr-un tratat de liberalizarea comerțului cu Bulgaria, să strângă legăturile dintre țările slave, sud-vestice europene. Austro-Ungaria, care se temea cel mai mult de un front comun al slavilor din Balcani, a reacționat imediat la încercarea de liberalizare a comerțului dintre Serbia și Bulgaria, care încălca tratatul de comerț bilateral Sârbo-Austro-Ungar, prin închiderea frontierii dintre Serbia și Austro-Ungaria, pentru exportul sârbesc de porci, crezând că Sârbii speriați de perspectiva pierderii debușeului pentru exportul lor, vor ceda imediat. Mai mult decât atât, Austro-Ungaria ceru Serbiei, să rezilieze contractele comerciale cu firmele franceze, care furnizau Serbiei, materiale pentru căile ferate și armament. Serbia refuză și continuă să se înarmeze pe bază de contracte cu firma franceza Creuzot, și reuși să găsească, piețe de desfacere mai avantajoase, pentru exportul său de porci, în Germani-a, Franța, Belgia și Italia. Exportul se efectua pe Dunăre, și Marea Neagră până în Turcia în portul Salonic. Între timp Austro-Ungaria – octombrie 1908-martie 1909 – crează o nouă criză prin anexarea Bosniei și Herțegovinei, despre care am raportat în alt capitol. Pe data de 31 martie 1909, Serbia trebui să-și recunoască neputința în problema anexării Bosniei și Herțegovinei trimițând următoarea notă diplomatică, Austro-Ungariei:

"Serbia recunoaște că: "le fait accompli", cu privire la Bosnia nu afectează drepturile sale; ascultând sfatul Marilor Puteri, Serbia se obligă ca de aici înainte să renunțe la atitudinea sa de protest și opunere, pe care le adoptase începând din toamna trecută, cu privire la anexare". (Collect. Diplom. Doc. relating to the outbreak of the European War - British Correspondence, No.4. London. 1915, p.4).

Dar cea care a cerut pacea economică a fost Austro-Ungaria, semnând în 1910 un tratat comercial cu adevărate clauze egale. Serbia obținuse o remarcabilă victorie în contra unei mari puteri europeene, care pornise favorită din toate punctele de vedere. Retragerea Serbiei din fața agresiunii Austro-Ungariei, în "Chestiunea Bosnia-Herțegovina", nu numai că nu a scăzut cu nimic prestigiul Serbiei, nici în cadrul lumii slav-sud-vestice, și nici printre popoarelor Europei, ba din contra fiind considerată un act de înțelepciune politică, a făcut ca respectul pentru Sârbi să crească considerabil. Părerea darwiniștilor este că reorganizarea și Victoria Sârbilor, s-a datorat mobilizării propriilor forțe, lucru posibil numai într-o țară care se bucura de o organizare democratică, organizare care s-a dovedit superioară, organizării tuturor celor trei oligarhii autocratice menționate: Rusia Țaristă, Imperiul Habsburgic și România regelui Carol I. Au urmat câțiva ani în care, Austro-Ungaria, prin diverse înscenări politice fabricate de aparatul propagandistic al imperiului dualist, a încercat să distrugă imaginea de pansârbism, sau a Slaviniei moderne: Yugoslavia, care se contura din ce în ce mai mult, având drept nucleu: Serbia. Aceste înscenări au fost: Complotul din Cetinia, prin care se încerca să se acrediteze ideea că regele Petru I, încercase să-l asasineze pe ginerele său regele Nicolae al Muntenegrului; procesul de la Zagreb, prin care se încerca să se documenteze, că Serbia este un vecin turbulent care fo-menta răscoale în Austro-Ungaria. Ca răspuns la procesul de la Zagreb, coaliția deputați-lor sârbo-croați din Adunarea Provincială din Croația, au intentat un proces profesorului Friedjung, care de bună credință, dar folosind în argumentația sa documente falsificate, cu care fusese intoxicat, de către falsificatorul Vasic, care le fabricase chiar în sediul ambasadei austro-ungare, sub directa coordonare a ministrului austro-ungar, baronul Forgách. Afacerea a devenit extrem de dăunătoare reputației austro-ungare, prin faptul că aceasta a ajuns, bătaia de joc a întregii Europe. În schimb reputația Serbiei, atât în cadrul comunității sud-vestice-slave, cât și în restul Europei, a atins noi culmi.

Cu toate acestea, deoarece politica include nu numai dorința, ci și mijloacele po-litice prin care dorința poate fi realizată, Serbia mai avea un drum greu înaintea ei, pentru a demonstra celorlalți slavi sud-vestici că poseda aceste mijloace. Cele două războaie bal-canice: primul în contra Turciei, iar al doilea în contra Bulgariei, amândouă instigate de Austro-Ungaria în contra Serbiei – după ce campania de compromitere internă și internațională, montată de Aerenthal, eșuaseră în ridicol – i-au dat prilejul Serbiei ca într-o primă etapă, să realizeze unirea într-un singur stat cu Serbia, a (Yugo)slavilor, de sub stăpâ-nirea turcească. Epopeea sârbească din războaiele balcanice a fost admirabilă, dar nu-mi voi permite în cadrul acestei lucrări să menționez decât un episod curios, în care după victoria de la Kumanovo, în urmărirea turcilor în retragere, trupele generalului Yankovici, coborâră din munți în câmpiile istorice de la Kossovo. Cu această ocazie prezicerea din unul din cântecele eroice ale Sârbilor se îndeplini. Câmpia de la Kossovo este acoperită în unele părți, cu pietricele albe ce se spune în legendă, că ar fi fost pâinea creștinilor din lupta de la Kosovo, transformată în pietricele și care-i aștepta să se transforme la loc în pâine, când se vor întoarce. Într-adevăr, soldații înfometați ai lui Yankovici, găsiră 8 vagoane cu biscuiți, abandonate în stația de cale ferată.

După încheierea păcii de la București (1913), Sârbii ar fi avut nevoie de o peri-oadă de 20 de ani de pace, în care perioadă ei ar fi avut posibilitatea de a asimila populațiile în majoritate slave și creștin-ortodoxe, dar nu sârbești și de aceea eterogene, precum și minorități etnice și religioase diferite, care urau schimbarea survenită. Sârbii se angajară imediat în efectuarea reformei agrare, introducând sistemul sârbesc de mici proprietăți țărănești, divizând marile latifundii turcești, împiedicând în acest fel emigrația în special în America. După cum vom vedea însă, în special pangermanismul, dar și pansârbismul, nu le va acorda acest răgaz. Imperialismul german, lansase sub denumirea de linia ferată Berlin-Bagdad, un plan de expansiune – economică și militară – care începea la Berlin, apoi prin: Viena – Budapesta – Belgrad – Sofia – Constantinopol – Bagdad – Basra, unde se conecta cu linia ferată care mergea de la Damasc la Mecca. Acest plan ar fi pus la dispoziția Germaniei, bogățiile minerale din zonă, dintre care cea mai importantă era petrolul; ar fi oferit un prilej extraordinar de cooperare militară turco-germană; iar prin controlul exercitat asupra Dardanelelor, ar fi conferit Germaniei o enormă putere navală. Singura verigă – dar esențială – a planului, unde planul de dominație completă germană nu putea fi pus în aplicare – din cauza pansârbismului – era Serbia. De aceea Serbia trebuia zdrobită.

Princip[ele] Gavril a fost mesagerul libertății

Toată dezvoltarea ulterioară a omenirii, a fost legată pentru vecie de arhanghelul Gavril – care în erarhia cereasca, așa cum și-o imaginează oamenii, este un prinț al îngerilor, mesagerii divinității – cel care a anunțat-o pe fecioara Maria, că va da naștere lui Isus Christos, fiul lui Dumnezeu.

În mod similar, toată dezvoltarea ulterioară a omenirii, a fost legată de fapta unui personaj secundar din istoria omenirii, Gavril Princip, care l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei. Subtitlul de mai sus este extras din textul înscris pe placa de marmură neagră, ce se află plasată pe peretele casei muzeului dedicat comemorării celor șase conjurați, care au participat la asasinat. În intregime textul înscris pe placa de marmură este următorul:

"AICI, ÎN ACEST LOC ISTORIC PRINCIP GAVRIL A FOST MESAGERUL LIBERTĂȚII ÎN ZIUA DE "VIDOVDAN", IUNIE 15 (28), 1914".

Autorii inscripției, de pe placa de marmură, au prins esențialul acțiunii "Princip-(elui) Gavril", el fiind într-adevăr doar "mesagerul libertății" – la fel cu acțiunea Arhanghelului Gavril – libertatea propriu zisă va fi adusă de alte personajii. Pe de altă parte, "Vidovdan", este ziua din calendarul creștin-ortodox al Sf. Vitus, un tânăr Roman creștinat, în vârstă de numai 15 ani, care a murit luptând pentru salvarea creștinilor. În cântecele eroice ale sârbilor, Vidovdanul, este și ziua în care Sf. Lazăr, a ales să se urce la cer. El este cneazul sârbilor, Lazăr, învins de Turci în anul 1389, pe câmpia de la Kosovo. În realitate, sultanul Baiazid "fulgerul", i-a tăiat capul ca pedeapsă pentru asasinarea tatălui său, sultanul Murad I, de către un nobil sârb, care se dăduse transfug din armata sârbească, în scopul asasinării sultanului. Sute de ani, începând cu anul 1389, ziua de Vidovdan, a servit ca o zi de jale, comemorând bătălia de la Kosovo, pentru a reaminti în mod permanent Sârbilor de libertatea pierdută. Dar în anul 1914, de Vidovdan, sârbii sărbătoreau victoria asupra tuturor asupritorilor, fie ei turci sau austro-ungari. Oare nu și-au dat seama cei care au programat vizita arhiducelui, exact de Vidovdan, că alegerea acestei zile era o provocare? A fost un prim atentat, în care unul din cei șase asasini, Nedelcu Cabrinovici, a aruncat o bombă, care a fost redirecționată, printr-un reflex al Arhiducelui, așa că acesta a scăpat neatins. Cabrinovici după aceia a înghițit cianura de potasiu, dar nu a murit, și s-a aruncat de pe chei în albia minoră a râului Miljacka. A fost arestat, dar a rezistat la interogatoriul poliției suficient timp, pentru a-i da lui Gavril Princip, posibilitatea de a-l asasina pe Arhiducele Franz-Ferdinand și pe soția sa. După atentatul nereușit cu bombă, 4 dintre asasini au fugit care încotro, încercând să scape cu fuga.

Princip Gavril, șeful lor, neștiind bine ce să facă el însuși, după ce un timp a rătăcit prin mulțime, a intrat într-o cafenea de la o răscruce de străzi. Originar din Herțegovina, un tip studios, și-a croit drumul în viață singur, ajungând să urmeze cursurile unui liceu din Belgrad. Mediul eroic pe care-l frecventa în Belgrad i-a desăvârșit formația politică patriotică. S-a întors în Bosnia, având sarcina de a forma o celulă conspirativă. La an-chetă s-a dovedit că un total de 17 persoane aveau cunoștință de complotul de a-l asasina pe arhiduce. Legile hazardului, care fac parte tot din evoluție, au făcut ca Princip Gavril să iasă din cafeneaua de la răscrucea de străzi, de lângă podul peste râul Miljacka exact în momentul când se petreceau lucruri aranjate tot de legile hazardului. După atentatul cu bombă nereușit, Arhiducele împreună cu guvernatorul militar Austro-Ungar, al Bosniei-Herțegovinei, hotărâseră să schimbe ruta cortegiului de automobile care-l transporta pe principe. Ajunși la podul peste râul Miliacka, automobilul din față viră spre dreapta, con-form cu planul inițial, așa că și automobilul al doilea în care se afla principele și guvernatorul militar se luă după primul automobil. Poate că Franț-Ferdinand ar fi scăpat, dar le-gea hazardului interveni în persoana guvernatorului militar, care strigă șoferului: “Nu pe acolo nebunule, ține drept înainte”. Nimeni nu se gândise să le comunice șoferilor schimbarea de rută ! Pentru a da ascultare ordinului primit, șoferul frână, ca să poată pune mașina în marșarier, la o depărtare nu mai mare de trei metri de Princip Gavril, care folosi șansa ce i se oferise, ochi cu grijă, un prim glonț în pieptul arhiducelui și un al doilea des-tinat guvernatorului, dar care nimeri în abdomenul Sofiei, soția arhiducelui, din cauza că aceasta sărise de la locul ei, așezându-se ea însăși în calea glonțului.

Dacă eliminăm toate elementele de legendă, pe care omenirea genetic, le acumulează chiar și în jurul celor mai mici evenimente din viața lor personală, ca să nu mai vorbim de marile evenimente, atunci Princip Gavril nu era altceva decât un comitagiu ordinar, arhetipul de terorist creat de panslavism și de pansârbism . După comiterea asasinatelor, el fusese bătut atât de crunt, de poliție și de ofițerii din suita arhiducelui, încât i-a fost ruptă o coastă, și o mână care a cangrenat, a trebuit sa fie amputată. Cu toate acestea, neînfricat, la judecată, a făcut declarații clare cu privire la profesiunea sa de credință:

"Nu sunt un criminal pentru că am suprimat un om care provoacă moartea[…] Sunt un naționalist sud-slav […] Scopul meu este unirea tuturor Yugoslavilor, sub orice fel de regim politic, și eliberarea lor de sub stăpânirea austriacă".

A murit în închisoarea Theresienstadt, pe data de 28 aprilie 1918, din cauza tuberculozei și a prostului tratament din închisoare, cu câteva luni înainte de terminarea războiului. Analizând evenimentele istorice care au creat lumea în care trăim astăzi, constatăm că absolut toate aceste evenimente – direct sau indirect, sau unele decurgând din altele, sau unele neputând să existe dacă altele nu ar fi existat – își regăsesc origina în atentatul comis de Princip Gavril: cele două războaie mondiale; revoluția bolșevică; național socialismul; fascismul; sionismul; luptele din Orientul Mijlociu; luptele din Orientul Îndepărtat; războiul rece dintre lumea comunistă și lumea capitalistă; criza de supraproducție din 1989. Iar dacă credem că evenimentele pe care le-am enumerat mai sus, reprezintă o lume nouă, diferită de lumea semizeilor: Habsburgi, Romanovi și Hohenzollerni, atunci Princip Gavril era mesagerul "amurgului acestor semizei" (Goetterdammerung) care se prăbușeau odată cu toată orânduirea lor socială, pentru a face loc, unor "Princip"- ii noi, unul dintre ele fiind, cel căruia noi Românii îi datorăm totul: "Princip"-iul Naționalităților.

Originea războiului din anul 1914

Părăsind domeniul jocurilor de cuvinte, la care numele de Princip Gavril se pretează atât de bine, și revenind în lumea reală, care l-a creat pe acest comitagiu, versiunea cea mai documentată care a încercat să descurce ițele acestui complot, este cartea lui Luigi Albertini, The origins of the war of 1914 (Oxford University Press, London 1953). După părerea exprimată de Albertini, societatea secretă care l-a îndoctrinat, recrutat și trimis în acțiune pe Gavril Princip, a fost organizația "Unire sau Moarte", mai bine cunoscută sub denumirea de "Mâna Neagră", din cauza mentalității sale conspirative. Membrii organizației erau oameni influenți, fanatici, cei mai mulți ofițeri activi, iar capul organizației secrete era șeful serviciului de spionaj al armatei sârbești, colonelul Dragutin Dimitrievici, care purta numele conspirativ de Apis. Numele său conspirativ avea ceva de a face cu înfățișarea sa, fiind scund, cu umerii lați, și cu un cap si un gât de taur, fiind în acelaș timp, curajos, brutal, independent dar și cu însușiri organizatorice de ofițer de stat major. Pentru puterea pe care o căpătase în politica internă sârbească , Apis, devenise o persona-litate extrem de invidiată, chiar de către fiul regelui Petru I, care în iunie, prin abdicarea tatălui său, devenise regent, și care va deveni ulterior, regele Alexandru I al Yugoslaviei, deoarece nu voise să-i cedeze conducerea secretă a organizației, ca și de Pashitch, primul ministru, căruia îi îngreuna sarcina relațiilor pe muche de cuțit, cu Austro-Ungaria, prin activismul său. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor, demonstrează că Apis, a pus la cale asasinatul fără știrea niciunuia dintre superiorii săi din Serbia. Incertitudinea în privința măsurilor ce le va lua Austro-Ungaria, a durat aproape o lună, de la 28 iunie, la 23 iulie 1914, când Austro-Ungaria înmânează un ultimatum, la care Serbia trebuia să răspundă până la ora 6 seara. Serbia se afla în pline alegeri, așa că toți miniștri se aflau în campanie electorală, iar parlamentul dizolvat. Primul ministru Pashitch, care a putut să fie contactat, s-a întors în Capitală, a redactat un răspuns prin care accepta toate cererile Austro-Ungariei, cu excepția uneia singure, în care se cerea ca la ancheta care se va desfășura pe teritoriul Serbiei să participe și poliția Austro-Ungariei. A urmat declarația de război a Austro-Ungariei și rezistența victorioasă a Sârbilor, până în decembrie 1914. În ianuarie 1915 însă, resturile armatei sârbești, împreună cu regentul Alexandru și guvernul în exil Pasici, s-au retras în condiții dramatice până la malul Adriaticii, de unde au fost transferați cu vasele Antantei în insula Corfu și ulterior la Salonic. La vestea care anunța asasinatele de la Sarajevo, Europa a reacționat cu oroare, deoarece își dădea seama de posibilitatea, ca din cauza acestor asasinate, să se dezlănțuie un război major, și în realitate niciuna dintre Marile Puteri, nu dorea războiul general. În consecință la Salonic, Apis a fost acționat în judecată, a scris o lungă confesiune pe care a înmânat-o judecătorului (publicată cu acordul guvernului Yugoslav în 1953), condamnat la moarte și executat. Înainte de execuție el declara: “Mor inocent, cu credința că moartea mea este necesară Serbiei pentru rațiuni mai înalte". Erau ministrul rus la Belgrad, Hartwig sau atașatul militar Artamanov, la curent cu asasinatul plănuit de Apis? Albertini demonstrează convingător că nu. Artamanov exact în perioada iunie-iulie 1914, a fost în vacanță 2 luni, în călătorie prin Italia și a fost înlocuit de un anume căpitan Werchovski. În anul 1926, un nobil polonez, prieten bun cu căpitanul Werchovski, își publică în Italia memoriile, în care însera următoarea informație:

"asasinarea [la Sarajevo] a fost executată cu ajutorul atașatului militar Rus la Belgrad, căpitanul Werchovski … care a fost mai târziu ministru de război în guvernul lui Kerenski; el era un tânăr pe care l-am cunoscut foarte bine, de mulți ani, și care mi-a povestit foarte sincer, adevărul, despre origina, organizarea și executarea complotului".

Oricare ar fi fost rolul lui Werchovski, orice aprobări ar fi primit acesta de la superiorii săi din Ministerul de Război rus, răspunderea conceperii, deplin acceptată, rămâne a lui Apis, iar meritul execuției rămâne lui Princip Gavril. Sau poate că, evoluția minților omenești concepe, și oamenii execută.

Moștenirea austro-ungară cauză a primului război mondial

Care a fost motivul pentru care Apis, a recurs la asasinarea moștenitorului tronului Franz-Ferdinand, al Austro-Ungariei, când era de notorietate publică, faptul că Franz-Ferdinand, lucra activ la un plan de reformă a imperiului, prin care dorea să realizeze o uniune politică a slavilor din imperiu, prin emanciparea acestora de sub dominația Ungurilor și Austriecilor, transformând dualismul Austro-Ungar într-un fel de federație, cu trei entități politice, bazate pe principiul etnicității: austriaco-ungaro-slavă. Oricât ar părea de paradoxal, Apis a recurs la asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, tocmai pentru că politica acestuia de emancipare a slavilor, ar fi năruit pansârbismul, deoarece slavii, erau deja cuceriți din punct de vedere cultural, de valorile civilizației austro-ungare, și preferau să facă parte – dacă puteau obține condiții de perfectă egalitate – dintr-o federație puternică imperială, decât să facă parte dintr-un regat în care rolul conducător ar fi aparținut Sârbilor, o națiune de țărani, recent eliberată din imperiul otoman. Paradoxul îl reprezenta faptul că interesele pangermane, cele ale națiunii ungare, ale pansârbism-ului, și chiar ale împăratului Franz-Iosif, convergeau atunci când era vorba de eliminarea lui Franz-Ferdinand de la moștenirea Imperiului Austro-Ungar. Franz-Iosif aprobase căsătoria arhiducelui Franz-Ferdinand cu slovaca Sofia, numai cu condiția ca copii ieșiți din această căsătorie să nu poată, niciodată să fie moștenitori ai tronului Habsburgilor. În plus împăratul Franz-Iosif, împreună cu austriecii și ungurii, se opuneau din toate puterile la ceea ce era intitulată, politica de slavizare a Imperiului Austro-Ungar.

Iată și părerea lui Adolf Hitler, din Mein Kampf (The Houghton Mifflin Co. Boston, pp. 158-159) :

"Când știrea asasinării Arhiducelui Franz-Ferdinand a ajuns la Munchen[…] m-a cuprins întâi îngrijorarea că, gloanțele au fost trase din pistoalele studenților Germani, care din indignare față de continua activitate de slavizare depusă de moștenitor [Franz-Ferdinand], au dorit să elibereze poporul German de dușmanul său intern. […] Dar când, curând după aceia, am aflat numele asasinilor acuzați, și mai cu seamă când am citit că au fost identificați drept sârbi, un fior de ușurare a început să mă cuprindă la această răzbunare a destinului de nepătruns. Cel mai mare prieten al slavilor, a căzut lovit de gloanțele fanaticilor slavi. Oricine a avut în mod constant ocazia în ultimii ani să examineze relațiile dintre Austria și Serbia, nu ar fi putut să nu-și dea seama, că o piatră a pornit să se rostogolească, a cărei mișcare nu mai poate fi oprită".

Părerile exprimate de Hitler, erau conforme cu pangermanismul marii majorități a poporului german, din timpul său. Existau și alte păreri, mai cu seamă cu privire la faptul că acest moștenitor al tronului Habsburgilor, era un psihopat. Și la el ca și la vărul său Kaizerul exista o nevoie de a măcelări vânatul în masă. Nu cu mult înainte de asasinarea sa, el se lăuda cu uciderea celui de al 3000-lea căprior. În privința iepurilor, născocise un dispozitiv de așezare al bătăușilor în teren în forma unei secțiuni longitudinale printr-o pară, el find așezat în locul unde s-ar fi aflat codița fructului, astfel că putea să împuște sute de iepuri la fiecare vânătoare. Devierea sa psihică, justifică afirmația lui Princip Gavril:

"am suprimat un om care provoacă moartea".

Dar cel mai lucid panegiric, cu privire la intențiile politice, și putința de realizare a acestor intenții, ale lui Franz-Ferdinand, pe care am avut ocazia să-l citesc, a fost cel scris de I. G. Duca în Memorii - Vol. I, Neutralitatea, Partea I. (1914-1915). Pp.35-36. Editie de Stelian Neagoe. Editura Express, București 1992, după cum urmează:

"În orice caz se poate , tocmai din cauză că Maiorescu nu făcuse nimic pentru dânșii <pentru Românii transilvăneni>, că Brătianu să-și pus toate nădejdile în arhiducele Franz-Ferdinand. Cunoștea ura lui contra maghiarilor și era convins că deocamdată, prin influența lui din zi în zi crescândă, și mai târziu ca împărat, prin voința și hotărârea suverană, va asigura elementului românesc din monarhia Habsburgilor largi drepturi naționale, dacă nu chiar autonomia Ardealului. Cu câțiva ani mai înainte, arhiducele vizitase pe regele Carol la Sinaia și făcuse cu acest prilej lui Brătianu declarații atât de categorice în privința intențiilor sale față de Români cât și în privința hotărârilor sale de a reduce influența ungurilor, încât de atunci Brătianu dobândise în arhiduce o mare încredere și aștepta cu nerăbdare urcarea lui pe tron. Drama de la Sarajevo îi năruia toate aceste proiecte și speranțe. Eu însă nu împărtășeam întru nimic mâhnirea șefului meu.[…] În genere mi se părea imposibil ca în fruntea monarhiei Habsburgilor să se afle un om care să fie în război pe față și violent cu toată Ungaria și nu aveam nici-o încredere în posibilitatea de a se realiza federalizarea Austriei prin ură și răzbunări, astfel cum o concepea moștenitorul lui Franz-Josif. […] De la viața arhiducelui, Românii n-ar fi câștigat nimic, prin moartea lui am câștigat totul. Unitatea națională pornește de la gloanțele ucigașului de la Sarajevo. De multe ori în viață am constatat că ceea ce la prima vedere ți se pare o nenorocire, este de fapt o mare fericire și viceversa. De aceea mi se pare acum de necrezut ca un Român să fi jelit și să fi fost nenorocit de moartea lui Franz-Ferdinand".

Aplauzele lui I. G. Duca, pentru comiterea unui asasinat politic, vor avea un răsunet straniu la data când el însuși, va fi victima unui asasinat politic. Asasinarea lui I.G. Duca, a marcat sfârșitul Partidului National Liberal – partidul care determinase Victoria românilor, atât pe frontiera interna – boier/țăran – cât și pe frontiera externă prin cree-rea României Mari. Mihai Pelin în lucrarea: Mareșal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului, p.59, la care acesta asigură notele explicative, el publică versiunea Victor Iamandi cu privire la asasinarea lui I.G. Duca de către Garda de Fier:

"I.G.Duca mi-a replicat: Aseară după ce s-a ridicat ședința de la mine, am fost chemat de Titulescu care se întorsese din străinătate în aceași seară […] Ne-am dus apoi la Palat și după discuții violente, purtate până târziu, s-a hotărât sub presiunea amenințării lui Titulescu, dizolvarea Gărzii de Fier. Singurul lucru pe care l-am obținut, a fost că s-a hotărât ca dizolvarea să se facă prin Jurnal al Consiliului de Miniștri și nu prin Decret Regal așa cum cerea Titulescu. Pe lângă că nu este constituțional, dar dacă este vorba să fie împușcat cineva de pe urma Gărzii de Fier dizolvate, să mă împuște pe mine nu pe rege".

Aduc la cunoștința cititorilor, reacția criminalului Constantinescu, după perpetrarea cri-mei, așa cum o raportează Victor Slăvescu în Note și Însemnări Zilnice, I, Octombrie 1923-ian. 1938, pp. 77-79. Ediție de Gorgeta Penelea-Filitti, Editura Enciclopdica 1996:

"29 decembrie 1933. […] Duca a fost asasinat cu câteva momente înainte pe peronul gării [Sinaia] de un gardist [Garda de Fier] și a murit imediat. […] în gara Sinaia, m-am dus cu Manolescu-Strunga să văd pe asasin. Este un fost elev al Academiei Comerciale [Constantinescu]. Arată cu o înfățișare brună, părul mare și vâlvoi, cu ochii mari duși în fundul capului, destul de liniștit și sigur de el. L-am întrebat de ce a făcut ticăloșia asta, de a omorât un om curat, cinstit și sărac, care putea salva țara? […] Mi-a spus: Domnule profesor regret ce am făcut".

Un prieten mi-a furnizat judecata populară din epocă, asupra lui Duca și a asasinului său:

"Foaie verde foi de nucă
Ascultați moartea lui Duca
Pe domnul Duca cel frumos
L-a omorât un ticălos!"

Amândouă aceste crime politice, la o distanță de 19 ani una de alta, amândouă având o legătură extrem de strânsă cu istoria Românilor, sunt de natura naționalistă. Concluzia ar putea fi că în prima parte a secolului XX, naționalismul, așa cum declara la proces Gavril Princip, ar fi fost forța care a desființat imperiile, oligarhice, multinaționale și anacronice.

Ce nu știa regele Carol I, dar știau românii

Tot din I. G. Duca, “Memorii . . . “ pp. 64-65, din capitolul Consiliul de coroană de la Sinaia, citez următoarele:

"Iancu Lahovari vru să dovedească regelui că izbânda militară a Germaniei e îndoielnică. Printre alte argumente îl invocă și pe acesta: situația de azi nu trebuie confundată cu cea de la 1870. Atunci Franța era nepregătită, azi Franța a făcut pentru armata ei sacrificii considerabile. Și cine știe dacă armata franceză nu e superioară celei germane. Regele l-a intrerupt și sentențios și disprețuitor spuse: Domnule Lahovari, pentru cine cunoaște situația respectivă a ambelor armate o asemenea chestiune nici nu se poate pune".

Avem datoria – ca din perspectiva istorică – să restabilim adevărul, pentru că dacă Iancu Lahovari îl contrazicea, pe autocratul rege al României, o făcea în numele supraviețuirii poporului Român, în timp ce Marele Căpitan – așa cum îl supranumește I.G.Duca pe Carol I – deși rege al României, se lupta pentru supraviețuirea Germaniei. La data când a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia (august 1914), nu numai oamenii politici ai vremii, erau bine informați asupra potențialului industrial și al pregătirilor pentru război al Marilor Puteri, dar și opinia publică europeană era bine informată. În cele două războa-ie balcanice, cel în contra Turciei (1912), și cel în contra Bulgariei (1913), armamentul francez cu care era înarmată Serbia, s-a dovedit superior armamentului german și austriac cu care erau înarmate armatele turcești și bulgărești. Prin prelucrarea datelor existente în lucrarea lui Paul Kennedy: Ridicarea și Căderea Marilor Puteri, pp.259-261, editura Fontana Press, London 1989, am întocmit două tabele, după cum urmează:

Nr. crt.	Țara	1880	1900	1913	1928	1938
1	Marea Britanie	73,3	100,0	127,7	135,0	181,0
2	Franța	25,1	36,8	57,3	82,0	74,0
3	Italia (regat)	8,1	13,6	22,5	-	-
4	Rusia	24.5	47.5	76.6	-	-
5	Uniunea Sovietică	-	-	-	72,0	152,0
TOTAL I - Aliații fără SUA		131,0	197,9	283,6	289,0	407,0
6	Statele Unite	46,9	227,8	298,1	533,0	528,0
TOTAL II - Aliații inclusiv SUA		177,9	426,7	581,7	822,0	935,0
7	Germania	27,4	71,2	137,7	158,0	214,0
8	Austro-Ungaria	14,0	25,6	40,7	-	-
9	Italia	-	-	-	37,0	46,0
TOTAL III - Germania+Austro-Ungaria+Italia		41,4	96,8	178,4	195,0	260,0
TOTAL III/TOTAL I %		31,0	49,0	65,0	69,0	64,0
TOTAL III/TOTAL II %		23,0	22,0	30,0	24,0	27,0

Tab. 21 Produsul industrial brut în prețuri constante: Marea Britanie (1900) = 100.

Nr. crt.	Țara	1880	1900	1913	1928	1938
1	Marea Britanie	22,9	18,5	13,6	9,9	10,7
2	Franța	7,8	6,8	6,1	6,0	4,4
3	Italia	2,5	2,5	2,4	-	-
4	Rusia	7,6	8,8	8,2	-	-
5	Uniunea Sovietică	-	-	-	5,3	9,0
TOTAL I: Aliații fără SUA		640,8	36,6	30,3	21,2	24,1
7	Statele Unite	14,7	23,6	32,0	39,3	31,4
TOTAL II: Aliații incluzând SUA		855,5	60,2	62,3	60,5	55,5
9	Germania	8,5	13,2	14,8	11,6	12,7
10	Austro-Ungaria	4,4	4,7	4,4	-	-
11	Italia	-	-	-	2,7	2,8
TOTAL III: Germania+Austro-Ungaria+Italia		12,9	17,9	19,2	15,5	14,3
TOTAL III/TOTAL I - %		31	50	63	70	64
TOTAL III/TOTAL II - %		23	30	31	23	30
Contribuția restului omenirii - %		31,6	21,9	29,5	25,2	29,0

Tab. 22 Contribuția Marilor Puteri la Producția Industrială Mondială – în %.

Bazat tot pe date extrase din lucrarea lui Paul Kennedy, Ridicarea și căderea Marilor Puteri, p.354, reproduc alte două tabele din care în mod comparativ este scos în evidență numărul de ostași și efortul financiar, adus pe câmpul de luptă de combatanți:

Nr. crt.	Țara	1880	1890	1900	1910	1914
1	Marea Britanie	367 000	420 000	624 000	571 000	532 000
2	Franța	543 000	543 000	715 000	769 000	910 000
3	Rusia	791 000	677 000	1162 000	1285 000	1352 000
4	Italia	216 000	284 000	255 000	322 000	345 000
Total I fără SUA		1 917 000	1 924 000	2 756 000	2 947 000	3 119 000
5	Statele Unite	34 000	39 000	96 000	127 000	164 000
Total II inclusiv SUA		1 951 000	1 963 000	2 856 000	3 074 000	3 283 000
6	Germania	426 000	504 000	524 000	694 000	891 000
7	Austro-Ungaria	246 000	346 000	385 000	425 000	444 000
Total III Germania+Austro-Ungaria		672 000	850 000	909 000	1 119 000	1 335 000
Total III/Total I %		35	44	33	40	43
Total III/Total II - %		34	43	33	39	42

Tab. 23 . Forțe umane mobilizate până în preziua primului Război Mondial

Nr. crt	Țara	Cheltuieli de război în prețuri 1913 (Miliarde $ SUA)	Forțe umane mobilizate (milioane)
1	Marea Britanie	23,0	9,5
2	Franța	9,3	8,2
3	Italia	3,2	5,6
4	Belgia+România+Grecia+Serbia	-0,3	2,6
TOTAL I Alianța fără SUA și Rusia		35,2	25,9
6	Rusia	5,4	13,0
TOTAL II - Alianța fără SUA		40,6	38,9
8	Statele Unite	17,1	3,8
TOTAL III - Alianța inclusiv SUA și Rusia		57,7	42,7
10	Germania	19,9	13,25
11	Austro-Ungaria	4,7	9,0
12	Bulgaria și Turcia	0,1	2,85
TOTAL IV - Puterile Centrale		24,7	25,1
TOTAL IV/TOTAL I %		70,0	97,0
TOTAL IV/TOTAL II %		61,0	64,5
TOTAL IV/TOTAL III %		43,0	60,0

Tab.24 Forțe umane mobilizate și cheltuieli efectuate în primul război mondial.

Exemplul cuceririi Adrianopolului este grăitor în acest sens, deoarece Bulgarii – deși au concentrat toată armata la asaltul acestei cetăți turcești, totuși – nu au putut să o cucerească, până când Sârbii nu au adus artileria lor grea, furnizată de uzinele Creuzot, franțuzești. În prima jumătate a secolului XX, o țară care nu era puternic industrializată, nu mai putea pretinde că era o Mare Putere. Nivelul de industrializare – și nu orice fel de industrializare – în industria grea, metalurgică, producătoare de armament și chimică, erau hotărâtoare pentru obținerea Victoriei pe mare și pe uscat. Paul Kennedy scrie în lucrarea sa: Ridicarea și Căderea Marilor Puteri, din care am extras datele de mai sus, la p.259, următoarea opinie:

"...merită să subliniem din nou că toate aceste statistici rămân abstracte, până când sunt puse într-un context specific istoric și geopolitic".

Cu toată competența și faima de istoric de care se bucură Paul Kennedy, voi îndrăzni să-l contrazic, deoarece: nu numai datele statistice își au limitările lor, ci și "contextele speci-fice istorice și geopolitice".

Orice eveniment petrecut în lume – conform cu teoria darwinistă – atunci când este vorba de organisme vii, așa cum sunt războaiele, au o parte subiectivă. Spre exemplu la un moment dat, una dintre părți, se bucură de o conducere a unui om de geniu. Evident că poate exista situația în care conducătorul de geniu, care deși din punct de vedere statistic este considerat pierzător sigur, printr-o decizie "genială", poate totuși câștiga bătălia. Istoria abundă de exemple de genialitate, politică și militară, care dintr-o situație fără ieșire, se transformă într-o victorie strălucitoare datorită intervenției unui om de geniu. Desigur că istoria abundă și de exemple în care conducători politici sau mili-tari, care statistic ar fi avut toate avantajele de partea lor, totuși, în contextul specific istoric și geopolitic, pierd bătălii, țări și viața lor. Cu alte cuvinte, fără îndoială că există o parte subiectivă în orice întreprind oamenii, există hazard și ca atare în tot ceea ce între-prind oamenii, există ceea ce se numeste factorul risc. În Cap.III, subtitlul Dreadnought, am înfățișat ceea ce la vremea respectivă (1897), a fost caracterizată drept "celebra teorie a riscului" a amiralului Tirpitz, care consta în creerea unei flote de război germane, fără îndoială mai slabă decât flota de război a Marii Britanii, dar suficient de puternică, încât Marea Britanie să se teamă că într-o confruntare navală, flota ei va suferi pierderi atât de însemnate încât pentru a-și păstra flota intactă, va evita confruntarea navală și va prefera să trateze cu Germania. Dar Marea Britanie nu s-a lăsat șantajată. În momentele critice, au fost numiți în postul de Lord al Admiralității, oameni de geniu, ca admiralul Jacky Fisher și Winston Churchill, care în anul 1914, creează o superioritate a flotei de cuirasa-te Britanice de 166% față de cea germană, sau altfel exprimat, în care, în viitoarea confruntare navală 6 cuirasate germane, vor avea de înfruntat 10 cuirasate britanice. În prima lună a războiului, la prima încercare de a ieși din Marea Baltică în Marea Nordului, flota de război britanică a scufundat flota de război germană, rămășițele acesteia, refugiindu-se, la fel ca și armata de uscat după bătălia de la Verdun, îndărăt în tranșee, tranșeea flotei de război germane purtând denumirea de Marea Baltică, de unde nu va mai îndrăzni să iasă niciodată, timp de 4 ani, până la sfârșitul războiului.

Ce este această barieră de 60%, pentru o victorie de 100% ? Pentru a răspunde corect la această întrebare, trebuie în primul rând arătat că cu cât mulțimea este mai ma-re, cu atât media performanțelor individuale devine una care se aproprie mai mult de performanța celui mai prost înzestrat de la natură din mulțime. Cu alte cuvinte, cu cât mulți-mea crește, valoarea individuală, scade în importanță, mult mai important devenind numărul, sau diferența în număr dintre forțele antagoniste. Pe câmpul de luptă, unde victoria se obține prin eliminarea fizică, cu ajutorul armelor, a unui număr cât mai mare de combatanți, în scopul minimalizării elementelor cu caracter subiectiv, s-a ajuns la concluzia că pentru o victorie cât mai sigură (100%), un război trebuie pornit numai atunci când capacitatea de luptă a adversarului, se află sub 60% din capacitatea proprie.Din examinarea celor patru tabele, de la cele două pagini precedente, se poate constata, că la majoritatea indicatorilor, puterile centrale, se aflau sub nivelul de 60 %, din capacitatea aliaților. Această mare superioritate militară, a Aliaților, demonstrată de datele statistice prezentate în cele patru tabele, este cauza victoriei acestora. În academiile militare, cu siguranță, problema superiorității pe câmpul de luptă – realizată într-un anumit loc, la un moment dat – este obiect de studiu, după cum și problema superiorității, pe total capacități militare, ar trebui să fie obiect de studiu în facultățile de științe politice. Evident că dacă ești atacat trebuie să te aperi, dar oricine pornește un război – așa cum au făcut Germanii de două ori – fără să posede indicile de asigurare 100%, al victoriei, înseamnă că se fac vinovați de aventurism. Aceasta era ceea ce Regele Carol I nu știa, fiind orbit de șovinismul pangermanismului, și tot aceasta Românii – nu numai Iancu Lahovari – știau foarte bine, împreună cu restul opiniei publice europene.

Pangermanismul anului 1914

Împărații Wilhelm II, Franz-Iosif, și Nicolae II, toți trei știau foarte bine că pornesc un război, dintr-o stare de inferioritate față de cei pe care îi atacau. Ce i-a determinat ca totusi să pornească acest război? Astăzi se știe că nu ei au pornit acest război ci camarilele lor. Toți trei ajunseseră împărați în baza principiului moștenirii ereditare, dar toți trei nu moșteniseră de la înaintașii lor, calitățile de conducător, singurele care ar fi justificat moștenirea primită. În Austro-Ungaria, prin asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, pe plan intern, ideea emancipării slavilor din imperiu a dispărut, așa că singura doctrină politică a rămas dualismului austro-ungar, înființat în anul 1866, și consacrat prin încoronarea în 1867 a lui Franz-Iosif ca rege al Ungariei. Șeful de stat major al armatei austro-ungare, contele Franz Conrad de Hotzendorff, era cel mai de frunte agitator în favoarea războiului în contra Serbiei, deoarece credea că a sosit momentul, și credea că-i stă în putință să desființeze, odată pentru totdeauna, pansârbismul, care amenința unitatea imperiului Habsburgic. Pe data de 5 iulie, Conrad propuse lui Franz-Iosif să declare război Serbiei. Franz-Iosif, îi răspunse că nu vor ieși victorioși, în cazul în care Rusia va sări în ajutorul Serbiei. Conrad întrebă:

"Cum, nu avem tratatul de reasigurare cu Germania?"

Franz-Iosif se arătă sceptic, așa că se hotărî să fie trimis la Berlin un ambasador cu misiunea de a căpăta asigurări în privința tratatului de reasigurare. Deoarece ambasadorul special, era aducătorul unei scrisori de la Franz-Iosif, și în lipsa cancelarului și a ministrului de externe din Berlin, acesta fu primit de împăratul Wilhelm II, care după citirea scrisorii, îi declară acestuia că nu-i poate da un răspuns, fără să se consulte cu cancelarul Reichului, dar îl invită să ia masa de prânz, împreună cu dânsul. După prânzul luat în compania ambasadorului special al lui Franz-Iosif, fără ca nimic nou să fi intervenit, opinia kaizerului suferi o schimbare radicală:

"... el (Kaizerul), ar deplora faptul dacă noi (Austro-Ungaria), nu am lua avantaj de prezentul moment care este așa de favorabil pentru noi".

Când Franz-Iosif, luă cunoștință de susținerea nelimitată, obținută de la Wilhelm al II-lea, oftă și spuse:

"Acum nu mai este cale de întoarcere. Va fi un război îngrozitor".

Serbia respinse ultimatimul austro-ungar din 23 iulie, așa că a urmat anunțarea celor două mobilizări. Guvernul german și guvernul austro-ungar, credeau că războiul ce va urma va fi cel de al treilea război balcanic, adică un război local, în care Serbia va fi zdrobită, și că drept consecință, toate câștigurile realizate de aceasta în primele două războaie bal-canice vor fi pierdute, iar Serbia va fi adusă la ascultare, devenind ca și România un satelit al alianței germanice. A doua zi după publicarea ultimatimului austro-ungar, deci pe data de 24 iulie, Ministrul de Externe al Rusiei, Sazonov, la St. Petersburg făcea următoarea declarație:

"Rusia nu poate permite Austriei să zdrobească Serbia și să devină puterea predominantă în Balcani".

Această declarație a Rusiei, a avut darul de a da alarma asupra gravității conflictului, dar... ministrul de externe, împreună cu șeful de stat major german, nu-l informau pe kaizer, care naviga undeva prin fiordurile Norvegiei, de gravitatea situației, pentru că știau cât era de capabil de a-și schimba hotărârile, pe moment, și se temeau că ocazia pe care o avea Austro-Ungaria, ca zdrobirea Serbiei printr-un blitzkrieg, să devină un "fait accompli", să nu se piardă. Kaizerul, având unele bănuieli asupra complotului, se înapoie la Berlin pe data de 27 iulie, și cu toate acestea el nu putu să ia cunoștință de răspunsul sârbilor la ultimatimul Austro-Ungariei, decât pe data de 28 iulie. Tot pe data de 27 iulie, care a fost de fapt ziua în care războiul a devenit inevitabil, ministrul de externe al Marii Britanii, Lordul Grey, se sesizează de gravitatea situației și prin ambasadorul Germaniei la Londra trimise o notă diplomatică Germaniei, prin care cerea ca Germania să intervină, oferindu-și bunele oficii de mediere în conflictul sârbo-austriac. Albertini, autorul deja citat, susține că Bethmann-Hollweg, cancelarul Germaniei, a comis cu bună știință un act de trădare: din însărcinarea kaizerului, el trimite nota diplomatică a Marii Britanii, imediat ce a primit-o, la Viena, dar din proprie inițiativă, elimină din textul trimis la Viena, pasajul cheie care cuprindea amenințările britanicilor, și nu atașă o notă oficială, prin care să menționeze care era punctul de vedere german.

Ministrul de externe al Austro-Ungariei, contele Berchtold, având aceleași convingeri pan-germane, și împărtășind aceleași păreri nefavorabile, despre capacitatea respectivilor lor împărați de a conduce de o manieră fermă politică a imperiilor lor, ca și cancelarul contele Bethmann-Holliveg, se angajase și el în direcția declarării războiului Serbiei cu orice preț. În acest scop pe data de 26 iulie se eschivă de a primi pe ambasadorul Rusiei, care căuta căi de înlăturarea crizei, pretextând că nu se află în Viena; în aceiași zi, expedie la reședința lui Franz-Iosif, o telegramă care descria un atac al Sârbilor asupra unui post de frontieră, totul fiind o pură invenție, cu scopul ca a doua zi pe data de 27 iulie, când s-a prezentat pentru semnarea declarației de război de către bătrânul împărat, acesta să nu aibă ezitări. Pe data de 28 iulie ambasadorul Marii Britanii la Viena, se prezenta la ministrul de externe al Austro-Ungariei, contele Berchtold, dorind să afle rezultatul medierii Germaniei. Ministrul de Externe contele Berchtold îi spuse că nu mai era nimic de făcut, întrucât – și îi arătă declarația de război – împăratul Franz-Iosif semnase intrarea în război a Austro-Ungariei, în contra Serbiei.

Viena în anul 1914, era caracterizată de Freud, drept capitala antisemitismului. Hitler și-a făcut ucenicia politică în Viena cea cosmopolită, unde din cauza suprapopulării excesive a suferit de lipsuri materiale, care-l obligau vara să doarmă sub cerul liber în Prater. El prezintă situația din anul 1914, din Viena, în Mein Kampf (Tradusă în limba engleză de Ralph Manheim. Houghton Mifflin Company. Boston, p.161) astfel:

"Dacă guvernul din Viena i-ar fi dat ultimatimului o altă formă mai blândă, aceasta nu ar fi schimbat cu nimic în situația (dată) cu excepția cel mult a unui singur lucru, că acest guvern ar fi fost el însuși măturat din cauza indignării populare. Deoarece în ochii maselor largi tonul ultimatimului era cu mult prea blând, și în niciun caz prea brutal, ca să nu mai vorbim prea efectiv. Oricine care astăzi încearcă să combată aceasta, este fie un uituc care gândește prea încet, fie un perfect conștient fabricant de scheme și un mincinos. Războiul din anul 1914 nu a fost impus forțat în mase – nu, pe Dumnezeul cel viu – a fost dorit de întregul popor. Poporul dorea cel mai mult să pună capăt stagnării generale. Numai așa se poate explica, cum mai mult de două milioane de bărbați și tineri Germani, s-au adunat în jurul steagurilor, pentru această cea mai grea luptă dintre toate luptele, fiind gata să apere steagul, până la ultima picătură de sânge".

Constatările lui Hitler nu puteau fi negate, entuziasmul pentru război în lumea germanică, în anul 1914, era o realitate. Exista o psihoză creată de suprapopulare, că numai prin război își vor putea lărgi țara, în dauna lumii slave. În ceea ce privește schimba-rea de regim politic, în cazul că guvernele din lumea germană nu țin seama de aspirațiile populare pangermane, ele au fost realizate două decade mai târziu, chiar de Hitler.

Panslavismul anului 1914

Așa cum am văzut din cele relatate anterior, prima măsură diplomatică intreprin-să de Ministerul de Externe Rus, Sazonov – pe care Marele Stat Major Rus o considera de cea mai mare importanță strategică – cu două luni înainte ca războiul să izbucnească, în anul 1914, a fost să scoată teritoriul României, din sistemul de alianțe al Triplei Alian-țe. Prin vizita familiei Țarului Nicolae al II-lea, la Constanța, în dosul paravanului creat, prin declararea drept scop al călătoriei, o eventuală căsătorie a uneia dintre fiicele Țarului cu prințul moștenitor al României, cel care va deveni regele Carol al II-lea, Sazonov – prin amenințarea cu ocupația militară a țării din primele momente ale declarării unui răz-boi – a obținut de la Ion I.C.Bratianu, promisiunea neutralității. I.G.Duca, înregistrează pentru posteritate, și apropierea realizată între punctul de vedere al Ministrului de Externe Sazonov și Brătianu. În “Memorii, Volumul I . . .”, la p. 30, I.G.Duca notează:

"Cu Sazonov, care a stat vreo patru zile, căci de la Constanța a venit la București și la Sinaia – Brătianu a vorbit îndelung și a aflat multe lucruri. Sazonov i-a spus formal că ei doresc pacea, dar dacă Austria se va atinge de Serbia – deși era înaintea asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand, începuseră fricțiuni între Viena și Belgrad – ei vor lua apărarea sârbilor, oricare ar fi consecințele".

Stabilirea acestor relații cordiale, dintre Sazonov și Brătianu, au facilitat mai târziu în anii neutralității României, tratatul de bază al intrării în război a României, alături de Aliați și partea din Austro-Ungaria, ce urma să revină României, la încheierea păcii. Exact atunci când la Constanța se punea la cale atragerea României în sfera de influență a țărilor Antantei:

"La Konopischt avea loc vestita întrunire dintre împăratul Wilhelm și arhiducele Franz-Ferdinand, unde știut este că se punea la cale războiul,ce după două luni trebuia să însângereze lumea întreagă". (I.G.Duca “Memorii . . .” p.31).

Pe data de 28 iulie, după declararea războiului, de către Austro-Ungaria, Serbiei, Sazonov din proprie inițiativă, ca o acțiune cu caracter diplomatic, cu intenția de a descuraja Austro-Ungaria de a trece la executarea invaziei Serbiei, el convinse cabinetul și pe țar, de a semna decretul de mobilizare parțială, a circa 1 000 000 soldați în lungul graniței cu Austro-Ungaria. Statul major rus, se opuse declanșării mobilizării parțiale, argumentând și având câștig de cauză, că o mobilizare parțială ar produce o stare de confuzie, care ar compromite de la început operațiunile militare. Sazonov înțelese imediat, impedimentele de ordin tehnic, care se opuneau unei mobilizări parțiale și deveni pe loc susțină-torul mobilizării totale. Dar țarul Nicolae al II-lea, sub influența partidului de palat al țarinei Alexandra (Rasputin), era pentru pace cu orice preț, deoarece Rasputin prezicea că soldații se vor întoarce de pe front ca "animalele sălbatice". Metoda adoptată de țar, pentru a rezista sfaturilor belicoase ale miniștrilor săi – deoarece Nicolae al II-lea nu poseda capacitatea psihică, pe care o posedă orice om normal, de a lua propriile sale decizii – era o totală lipsă de reacție la propunerile miniștrilor săi. Ministrul de Război Rus, notează:

"Eram uluit de impasivitatea Majestății Sale, și de o lipsă totală de interes față de ceea ce aveam de spus".

Cu toate acestea pe data de 29 iulie, reușiră să-i smulgă semnătura pe ordinul de mobilizare totală a armatei. Dar târziu în noaptea de 29 iulie spre 30 iulie, printr-un ofițer din suita sa reuși în chiar ultimul moment, la stația telegrafică centrală să oprească difuzarea ordinului de mobilizare generală. A doua zi însă, pe data de 30 iulie, Sazonov reveni la Peterhof, unde rezida țarul și familia sa, pentru a-l convinge că mobilizarea generală numai poate fi amânată. După ce rezistă timp de o oră, respingând argumentele ministrului de externe, înfine, se arătă sensibil la părerea avansată de acesta, că războiul tot nu va putea fi evitat deoarece Germania este aceia care dorește războiul și din această cauză va mobiliza prima. În fine Țarul cedă și semnă ordinul de mobilizare. Imediat ce audiența cu împăratul se termină, Sazonov, de la parterul palatului, telefonă șefu-lui de stat major, aprobarea țarului pentru mobilizarea generală, și-l sfătui să scoată telefonul din priză. Pe data de 31 iulie, în toată Rusia, pe zidurile clădirilor publice apărură afișele, care vesteau mobilizarea generală. Peste tot în Europa recoltatul cerealelor se sfârșise; miriștile așteptau desfășurarea armatelor; magaziile gemeau de pline ce erau; războiul putea incepe.

În fond cine avea dreptate? Partidul lui Rasputin – partidul care dorea pace – de frica soldaților care se vor întoarce ca "bestiile sălbatice", sau partidul lui Lenin – care dorea războiul – și care într-o scrisoare către Maxim Gorki spunea:

"Dar este greu de crezut că Franz-Iosif și Nicolae, o să ne procure această plăcere!"

Tot pentru război se pronunța și Hitler atunci când spunea:

"Războiul din 1914 nu a fost impus forțat în mase – nu, pe Dumnezeul cel viu – a fost dorit de întregul popor".

Răspunsul la întrebarea de mai sus, nu poate fi găsit decât în legile naturale, descoperite și enunțate pentru prima dată de Malthus și Darwin, și care dacă sunt împiedicate să acționeze – prin forță – atunci imediat ce forța a fost înlăturată, se restabilește starea de libertate, care este starea de echilibru naturală, către care se tinde în permanență.

"Domnilor, veți trăi ca să regretați aceasta."

Prima Mare Putere, care după Rusia ordonă mobilizarea generală, a fost Austro-Ungaria, tot pe 31 iulie. Graba de a ordona mobilizarea generală, era urmarea unor apeluri frenetice din partea Cancelarului Germaniei, Bethmann-Holliveg, de a nu accepta o nouă propunere engleză – deja aprobată de Rusia – prin care Austro-Ungaria după ocuparea Belgradului, ar fi trebuit să oprească războiul. Șeful Statului Major German, era Helmuth Johannes von Moltke, așa cum o să se dovedească foarte curând, un timid-fricos patologic, care se afla în acea poziție importantă numai pentru că era nepotul marelui Moltke. Istori-a acestui început de război mondial, spune însă că prezența acestuia în fruntea statului major german, nu făcea nicio diferență, întrucât în compactul imperiu german totul se derula conform unui plan, în cazul de față planul Schliffen. Iată spre exemplu doi oameni nu se poate mai diferiți, provenind din două țări diferite, unul din Austria iar celălalt din Prusia, deosebiți prin vârstă educație și stare socială, Hitler și cancelarul conte Bethmann- Holliveg, care totuși se exprimă la fel și implicit amândoi recunosc rolul fatalității, care în fond nu este altceva decât evoluția creerului uman. Bethmann-Holliveg pe data de 30 iu-lie 1914, în cadrul Consiliului de ministri al Prusiei, referindu-se la războiul care va începe, face următoarea declarație:

"...nu mai suntem stăpâni pe situație, piatra a început să se rostogolească".

Iar Hitler în Mein Kampf, referindu-se retroactiv la anul 1914 scrie:

"... o piatră începuse să se rostogolească, al cărei curs nu mai putea fi oprit".

Fatalitatea sau soarta, personificată de statul major german imediat ce a primit vestea decretării mobilizării generale a Rusiei, în după amiaza zilei de 31 iulie a luat următoarele măsuri în această ordine: ordinul de mobilizare generală germană, decretarea stării de asediu și două depeșe, una Rusiei, prin care-i cerea ca în termen de maximum 12 ore să oprească orice măsură cu caracter agresiv în contra Austro-Ungariei și Germaniei, și alta Franței cerându-i să rămână neutră în cazul unui război ruso-german, iar drept garanție a neutralității să predea în mâinile armatei germane fortărețele Toul și Verdun. A doua zi, pe data de 1 August la ora 7 seara, ambasadorul Germaniei la St. Petersburg, se prezenta la Sazonov unde îi înmână declarația de război. Cu toate acestea după 6 ore adică după miezul nopții, Nicolae (Nicki) al Rusiei, primește o telegramă din partea lui Wilhelm (Willy) al Germaniei, în care acesta îl imploră să nu lase ca trupele rusești să treacă granița, întrucât mai sunt speranțe ca pacea să fie salvgardată. Cu avizul țarinei, Nicolae nu a răspuns la această telegramă.

La Paris, în urma deliberărilor din cadrul guvernului, care au urmat, după primirea ultimatimului german, de la ora 7 seara din ziua de 31 iulie, acesta a fost respins. La Paris, mulțimile au fost cuprinse de o frenezie patriotică, lozinca favorită fiind: "à Berlin". Armata franceză nu era cu nimic inferioară germanilor, decât în număr, dar în niciun caz în echipament, patriotism sau curaj. Adăpostită în dosul sistemului de fortificații, pe care le construiseră în tot lungul frontierei franco-germane, ei ar fi fost vulnerabili numai dacă germanii călcau tratatele internaționale care garantau neutralitatea Belgiei. Franța era sigură că dacă germanii respectau neutralitatea Belgiei, atunci ei ar fi putut să țină pe germani țintuiți în tranșee, până când tăvălugul rusesc începea să se rostogolească spre vest. Schlieffen recunoștea valabilitatea strategiei franceze, așa că în planul său era înscrisă ca o condiție – sine qua non – invazia Belgiei din prima zi a ostilităților, în vederea prezervării rețelei de căi ferate și drumuri, care era de asemenea, o condiție pentru ca planul să reușească într-un termen de 40 de zile. În această privință Moltke, succesorul lui Schlieffen, după moartea acestuia, avea propria sa teorie:

"Numai succesul justifică războiul".

În capitala Prusiei, Berlin, războiul a fost primit cu demonstrații de patriotism fără paralel, ca nicăieri în alte capitale. În lucrarea lui Edmond Taylor Căderea dinastiilor. Prăbușirea vechii ordini 1905-1922 (Dorset Press. New-York 1989 p.228), există un pasaj pe care îl citez, pentru că conține acuzația Kaizer-ului Wilhelm al II-lea, că politicienii, generalii și admiralii sunt aceia – fără a fi contrazis de aceștia – care l-au împins să pornească primul război mondial:

"Pe data de 1 august […] Wilhelm al II-lea se așeză […] ca să semneze ordinul care pornea trupele sale către Marele Ducat de Luxemburg și către Belgia […] Când se ridică în picioare, kaizerul deodată clar văzător, așa cum câteodată devin cei condamnați, se uită la fețele șefilor navali și militari care stăteau respectuoși în jurul biroului, Domnilor, spuse el cu o voce joasă și răgușită, veți trăi ca să regretați aceasta".

Regele Carol I, atunci când propunea Consiliului de Coroană al României, pe data de 3 august 1914, la castelul Peleș, să declare război Rusiei, cu siguranță că nu avea habar, de profeția împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea, făcută marilor comandanți de flote și armate germane, care-l forțaseră să declare război simultan: Franței, Rusiei, Luxemburgului și Belgiei, iar pe Marea Britanie, din cauză că amenințau să ocupe sub un singur comandament, cel German, întreaga coastă de nord, maritimă, a Europei, cuprinzând: Marea Baltică, Marea Nordului și Canalul Mânecii, o siliseră să intre în război, în contra Germaniei, profeție care s-a îndeplinit cu cea mai mare exactitate.

Profetul

Ceea ce s-a întâmplat în cursul războiului: victorii și înfrângeri, revoluții și represiuni ale revoluțiilor, patrioți și trădători, boli și foamete concomitent cu îmbogățiți de război și lux deșănțat, toate acestea și multe altele, realitatea întrecând cu mult orice ima-ginație, după modelul lansat în mama tuturor istoriilor: Iliada, scrisă de Homer cu șapte secole înainte de era noastră, cred că a fost – până în prezent – extrem de bine, descris, documentat, și analizat, ceea ce face ca o reluare a subiectului să fie de prisos. Pentru acest motiv, trec direct la concluzia acestei uriașe conflagrații mondiale, și voi începe cu cel care cel mai mult a contribuit să pună capăt carnagiului și mizeriei omenești, din primul război mondial. Așa că voi proceda la explicarea subtitlului de mai sus: "Profetul". După ce am avut un mesager al’ Princip-iului’ libertății, în persoana lui Princip Gavril, trebuia să vină pe scena lumii: Profetul libertății. Cel care i-a dat titlul de "Profet", Președintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, a fost diplomatul englez, Sir Harold Nicolson, în cartea sa Peacemaking (scrisă în anul 1919), carte care a fost caracterizată drept: "cel mai uman document asupra Conferinței [de pace de la Paris], și una dintre cele mai mărețe mărturii politice ale vremurilor noastre". Cartea lui Harold Nicolson scrisă în secolul XX e.n., a întâlnit o mulțime de competiție, în comparație cu Iliada lui Homer scrisă cu 27 de secole mai devreme, așa că ar trebui să privim performanța lui Nicolson ca de-a dreptul excepțională. El fusese numit să facă parte din delegația Marii Britanii, condusă de Lloyd George, la Conferința de Pace de la Paris. Iată ideile pe care le aducea la Paris:

"Pe măsură ce trenul se apropria de St. Denis simțeam, că știu exact ce greșeli au fost comise de decadenții, reacționarii și până la urmă aristocrații cei demni de dispreț care au reprezentat Marea Britanie în 1814. Ei au lucrat în secret. Noi pe de altă parte eram dedicați “unui tratat deschis la care se ajunsese prin tratative deschise”. . . popoarele din lumea întreagă vor participa în fiecare fază a negocierilor. Și mai mult, la Viena ei credeau în doctrina "compensării"... Noi aveam drept crez naționalismul, și dreptul de auto-determinare al popoarelor. “Popoarele și provinciile”, așa sunau cele patru Principii, ale Profetului nostru [Woodrow Wilson], nu trebuie supuse unui troc, de la un stăpân la altul ca și când ar fi fost, cu tot cu avere robi, sau pioni într-un joc . . . Și aceasta nu era totul. Călătoream la Paris, nu numai pentru a pune capăt războiului, ci mai mult pentru a pune bazele unei noi ordine în Europa. Nu făceam numai pace, ci Pace Eternă. Ne înconju- ra aureola unei misiuni divine . . . "

Cele scrise de Sir Harold Nicolson mai sus, era credința generației care trăise în tranșee, spitale de război, și murise pe câmpiile Flandrei. Acesta era spiritul pe care-l imprima Conferinței de pace Președintele Woodrow Wilson. El era în vârstă de 63 de ani, acționa ca un judecător al unei ultime instanțe de judecată, în baza unor legi pe care el însuși le redactase, și pentru care primise în 1919, Premiul Nobel pentru Pace. America lui Woodrow Wilson, poseda singura armată terestră, care nu fusese uzată în luptele sterile din tranșee timp de patru ani, poseda producția cerealieră și de carne, care putea salva popu-lația Europei de la foamete, poseda cel mai înalt potențial industrial din lume, poseda aurul care făcea ca dolarul să fie cea mai valoroasă monedă, și ceeace era și mai important, avea credința în misiunea pe care trebuia să o ducă la bun sfârșit:

"Esența Wilsoniană, a fost exprimată prin trei documente de bază: cele Patrusprezece Puncte din 8 ianuarie, 1918; cele Patru Principii din 11 februarie, 1918; și cele Cinci Subiecte cu Caracter Special, din 27 septembrie, 1918. Mai cu seamă primele două cel puțin sunt niște documente admirabile în contextul epocii, realistice, și cu toate acestea de un foarte înalt nivel intelectual.

(Cele Cinci Subiecte cu Caracter Special, pe lângă că erau mult mai controversate, se referă în special la întemeierea Ligii Națiunilor). […] Cele Patrusprezece Puncte, sunt în rezumat după cum urmează:

1.- Participanții la tratative nu trebuie să aibă prejudecăți, pacea trebuind să fie rezultatul unor negocieri deschise , după cum de asemenea nu ar trebui să existe nici un fel de înțelegeri ascunse, tratativele diplomatice trebuind a fi conduse întotdeauna cinstit, și în văzul publicului.

2.- Libertate deplină de navigație, în afara apelor teritoriale, pe mări, atât în timp de pace cât și în timp de război...

3.- Desființarea în cea mai mare măsură, a tuturor barierelor vamale.

4.- Garanții adecvate, date și acceptate, că armamentele naționale sunt reduse la cel mai mic nivel, nivelul înarmării fiind stabilit numai în funcție de asigurarea siguranței domestice.

5.- Libere, fără prejudecăți, și absolut imparțiale, cereri de ajustări coloniale bazate pe o strictă respectare a principiului: trebuie să se ia în considerare ca problemele de suveranitate și interesele popoarelor în cauză, trebuie să aibă greutate egală cu cererile guvernului, al cărui titlu ar urma să fie stabilit.

6.- Evacuarea tuturor teritoriilor rusești . . . I se va da Rusiei oportunitatea, neîmpiedecată și nejenată pentru a-și determina în mod independent, propria sa dezvoltare politică și politica sa națională. Rusia să fie bine primită și mai mult decât bine primită în Liga Națiunilor, cu o investitură aleasă de ea și să i se dea orice formă de ajutor.

7.- Belgia să fie evacuată și restaurată.

8.- Franța să fie evacuată, porțiunile invadate să fie restaurate și Alsacia-Lorena să-i fie înapoiată.

9.- O reajustare a frontierelor Italiei trebuie efectuate în lungul unor clare ușor de recunoscut linii de demarcație naționale.

10.- Popoarelor din Austro-Ungaria . . . să li se acorde cea mai liberă oportunitate pentru o dezvoltare autonomă. (Acest punct a fost ulterior modificat în sensul acordării unei complete independențe în loc de autonomie).

11.- România, Serbia și Muntenegru să fie evacuate, teritoriile foste ocupate să fie restaurate! Serbiei să i se dea liber acces la mare.

12.- Porțiunilor turcești ale Imperiului Otoman să li se asigure o suveranitate reală. Naționalităților subjugate să li se asigure securitatea și o absolută oportunitate, fără impediment, de dezvoltare autonomă.

13.-Să fie înființat un stat polonez independent, care să cuprindă teritorii locuite de populații indisputabil poloneze, căruia trebuie să i se asigure un acces liber și nedisputat la mare.

14.-O asociație generală a națiunilor trebuie să fie formată cu reguli specifice, cu scopul de a se putea accepta garanții mutuale de independență politică și integritate teritorială atât statelor mici cât și celor mari în mod egal.

În rezumat Cele Patru Principii sunt:

1.- Fiecare parte a tratatului final trebuie să se bazeze pe justiția esențială a acelui caz particular.

2.- Popoare și provincii nu trebuiesc negociate de la o suveranitate la altă suveranitate ca și când ar fi robi sau pionii unui joc.

3.- Fiecare tratat cu caracter teritorial trebuie să fie în interesul populațiilor interesate; și nu o parte a unor ajustări sau compromisuri între cererile statelor rivale.

4.- Tuturor elementelor naționale bine definite trebuie să li se acorde cea mai completă satisfacție care li se poate acorda fără să se introducă noi, sau să se perpetueze vechi, elemente de dezacord și antagonism.

Ceea ce era de fapt al cincilea principiu, era conținut în declarația din prefața Celor Patru Principii și anume: că tratatul de pace final nu trebuie să conțină "anexări, contribuții, despăgubiri punitive". (Edmond Taylor - Căderea Dinastiilor. - Prăbușirea vechii ordini 1905-1922 - Dorset Press. New-York 1989. pp.373-374.

Este usor de recunoscut că Europa postbelică – în esență naționalistă – a fost creată de preceptele politice Wilsoniene, enunțate mai sus. Esența naționalistă Wilsoniană, a eliberat, încă din timpul tratativelor de pace, naționalismul militant italian, care a intrat imediat în conflict cu naționalismul sârbesc, austriac și francez. Naționalismul sârbesc a intrat în conflict cu naționalismele: croat, sloven, bosniac, herțegovin, albanez, maghiar, austriac, bulgar și român. Și deși am putea enumăra toate conflictele etnice și teritoriale care au apărut la lumină în timpul tratativelor de pace, ne mulțumim să constatăm că lupta tuturor contra tuturor, care fusese înghețată după Congresul de la Viena (1814) prin instaurarea păcii imperiale, fusese reaprinsă. Fără intervenția în procesul de pace al Președintelui Woodrow Wilson, primul război mondial s-ar fi terminat – din cauza epuizării morale și fizice a participanților – din nou cu anumite compromisuri, dar fără un progres evoluționist, care să descătuseze energiile tinerelor națiuni eliberate, și de aceea el s-a impus ca profetul libertății. El este cel care termină – prin faptul că conduce personal și autoritar, toate tratativele de pace – direct – două imperii care dăinuiau de secole: Sfântul Imperiu cu capitala la Viena, Imperiul Otoman cu capitala la Constantinopol și parvenitul imperiu German cu capitala la Berlin, iar – indirect – prin oprirea intervenției străine în războiul civil rusesc, cel de al patrulea imperiu, imperiul țarist. Era imperiilor Europene – model lansat de Napoleon Bonaparte – și consacrat, după căderea acestuia, la Congresul de la Viena (1814), se termină prin încheierea următoarelor tratate de pace:

• Tratatul de pace cu Germania pe data de 28 iunie 1919,la Versailles.
• Tratatul de pace cu Austria pe data de 10 Septembrie 1919 la St.Germain.
• Tratatul de pace cu Bulgaria pe data de 27 noiembrie 1919 la Neuilly.
• Tratatul de pace cu Ungaria la 4 iunie 1920, in palatul Trianon la Versailles.
• Tratatul de pace cu Turcia, inițial la Sevres la 20 august 1920, ulterior un tratat mai blând la Lausanne.

Președintele Woodrow Wilson, prezidează la creerea a nouă complet noi state în Europa: Austria, Cehoslovacia, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria și Yugoslavia; trei state care existaseră înainte de război, au fost înglobate în alte state: Imperiul Austro-Ungar, Serbia și Muntenegru; iar România s-a dublat în suprafață și populație. Trinitatea, pe lângă super-democratul Woodrow Wilson, era completată de fostul comunard (Paris 1870) Clemenceau și sincerul liberal britanic Lloyd George. Iată ce spuneau contemporanii săi despre Woodrow Wilson, citatele fiind din John Charmley - Churchill: the end of glory - Macfarlane Walter & Ross. Toronto 1993:

"Clemenceau, Versailles, comentând asupra schemelor utopice ale Președintelui Wilson, cu privire la "diplomația deschisă", "pacea universală" și "cooperarea", spunea: “Wilson are cele patrusprezece puncte ale sale, Dumnezeu are cele zece comandamente: o să vedem ce se va întâmpla". pp.275-276.

"Lloyd George scria in memoriile (War memoirs) sale despre conferință: "Wilson era cel mai extraordinar amestec, pe care l-am întâlnit vreodata, al unui nobil vizionar, implacabil și fără scrupule, idealistul exaltat și omul supus micilor personale ranchiunuri”.p.376.

Churchill în cartea sa, World Crisis, arată că intoleranța sa de acasă, i-a adus lui Woodrow Wilson pierderea alegerilor:

"Atenția sa (a lui Wilson) era fixată cu egală ardoare asupra destinului omenirii cât și asupra viitorului candidaților partidului său. Pace și bunăvoință între toate națiunile lumii și nicio înțelegere cu Partidul Republican acasă. Aceasta îi era comportarea și din asta i s-a tras ruina lui și de asemenea ruina a mult mai multe altele".

Noul Senat American, pe data de 19 martie 1920, refuză să ratifice Tratatul de la Versailles, respingând în acest fel, automat, și participarea la Liga Națiunilor. "În aceiaș ședință Senatul respinse și o alianță defensivă cu Franta și Anglia. A fost o lovitură din care întreaga Europă – de fapt, întreaga lume – nu și-a revenit niciodată".

Fig. 12. România Mare - Situaţia etniilor în provinciile istorice.

Regina Maria: "Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!"

"Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război, cu cântecul pe buze, pentru că se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei".

Scria Regina Maria a României în Povestea vieții mele, în ziua când își făceau reintrarea triumfală în Capitala Țării, venind din Moldova unde suferiseră alături de popor, un refugiu plin de nesiguranță:

"Regele, eu, Nicky și Berthelot, pe acelaș rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Orașul înebunise cu totul. Aveam impresia că până și casele și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea. Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, în felinare și stegulețe, în mâna fiecărui copil. Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru".

Ziua intrării în Capitală a armatei românești victorioase a fost făcută să coincidă în mod fericit cu Marea Adunare Populară a Transilvănenilor de la Alba Iulia, din data de 1 decembrie 1918. Consiliul National Roman, organizase Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, unde la chemarea sa sosisera mai mult de 100 000 de Români, îmbrăcați sărbă-torește în costume naționale. Un număr de 1228 de delegați, aleși din toate părțile locuite de Români, veniți la Alba Iulia, votează în unanimitate actul sacru al Unirii, citit de episcopul unit Iuliu Hossu, iar Proclamația Consiliului National Român, de către Vasile Goldiș, din care citez:

"Adunarea națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România".

Toți cei care aparțineau poporului român cu trup și suflet, așa cum aparținea regina Maria meritau această fericire. În timpul neutralității, regele Carol I și regina Elisabeta, uzau de o maximă presiune morală, asupra generațiilor mai tinere din familia regală pentru a le câștiga de partea lor, care doreau intrarea României în război alături de Germania. Dar Principesa Maria, viitoarea regină nu a șovăit niciodată, atunci când era vorba de misiunea ei. I. G. Duca în Memorii Volumul I Neutralitatea, Partea I (1914-1915), editura Expres, Bucuresti, 1992, la pagina 85, citează propriile ei cuvinte:

"N-am venit în România ca după 20 de ani să renunț la coroana României! Nu mi-am sacrificat tinerețele și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiile ei și le îmbrățișez. De altfel unde să merg? Eu germană nu sînt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați silit să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă principele Ferdinand renunță la coroană și pleacă în Germania după unchiul său, eu divorțez și stau aici"".

În acea zi de mare bucurie, despre autorul principal al triumfului Românilor, Ion I. C. Brătianu ne informează Sabina Cantacuzino, sora lui, în memoriile ei, Din viața familiei Ion C. Brătianu, volumul II, p.200, îngrijire de ediție de dr. Elisabeta Simion, Editura Albatros București 1996:

"Ionel era pe jos în public. Regele a oprit cortegiul, i-a dat mâna și i-a mulțumit pentru bunele povețe ce-i dedese. […] Nici măcar pe programul oficial, în Te-Deum-ul de la Mitropolie nu figura. Noi eram atât de absorbiți și de emoționați, încât nici nu am băgat de seamă această indiferență sau mai bine zis această trecere de vedere a pubicului, ci tocmai acum, după atâția ani, scriind aceste linii, o constat".

De 1decembrie 1918, Ion I. C. Brătianu era încă un simplu particular. Von Mackensen ceruse demiterea și trimiterea lui în judecată, ca o precondiție a încheierii tratatului de pace de la București. Alexandru Marghiloman formase guvernul la data de 5/18 martie 1918. Pacea de la București s-a semnat la data de 24 aprilie/7 mai 1918, de către Alexandru Marghiloman, dar nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand. Odată cu pornirea ofensivei generale a aliaților, din noiembrie 1918, la Iași pe data de 10 noiembrie este schimbat guvernul Marghiloman:

"La Iași reprezentanții antantei au cerut retragerea guvernului Marghiloman cu care nu admiteau să lucreze. Acesta lucrase tocmai cu regele, și se înapoiase acasă, când fu rechemat de urgență la Palat. Era foarte mirat, căci i se părea că Saint Aulaire și Barclay îi erau bine dispuși. Regele îi afirmă contrariul și îi notifică chiar venirea generalului Coandă la Guvern. El nu se temuse și nu ar fi găsit naturală decât pe a liberalilor, Ionel însă credea că în astfel de clipe unirea natională se putea face mai lesne de o personalitate nepolitică". (Sabina Cantacuzino - Din viața familiei Ion C. Brătianu - volumul II, p.195, Editura Albatros, Bucuresti 1996)”.

Și ce dreptate avea! Din desfășurarea ulterioară a evenimentelor, ne vom da seama că, toți aceea dintre politicieni, care începând din momentul Consiliului de Coroană de la Sinaia din august 1914, greșiseră pe parcursul celor 4 ani de neutralitate și război, în evaluarea situației politice și militare, la un moment dat, și din această cauză se angajaseră, în vreun fel sau altul, pe calea trădării, fie dezertând de la datoria sa de român, fie atacându-l pe Ion I. C. Brătianu, dorind să-l facă responsabil pentru înfrângerea care s-a dovedit temporară, fie pur și simplu colaboraseră cu inamicul german, pentru avantaje materiale imediate – toți aceștia și în plus o mulțime de alții, din gelozie, că nu ei preconizaseră înfăptuirea României Mari – se coalizaseră în a-l combate pe Ion I. C. Brătianu, și exista pericolul ca unirea spontană a Românilor să fie pusă în pericol. Deoarece Ion I. C. Brătianu nu mai putea să fie judecat și condamnat pentru tot ceea ce ieșise rău în acești 4 ani infernali (1914-1918), dar dacă măcar nu participa la festivitățile care consfințeau triumful României Mari, atunci cu regele Ferdinand cel Loial, cu regina Maria mama răniților și generalul Constantin Coandă la guvern, fiecare politician român se simțea coautor la făurirea României Mari.

Starea de fapt din România din timpul primului război mondial (1916-1919).

După cum Ion I. C. Brătianu nu ar fi putut să fie acuzat, dar tot așa de bine nu ar fi putut nici să fie exonerat de tot ceea ce se întâmplase rău în perioada guvernării (1914-1918). Lui și partidului liberal care conduseseră țara în perioada care se terminase cu înfrângerea consfințită prin pacea de la București, i se aduceau învinuirea principală, că nu înzestrase armata română, în perioada de doi ani de neutralitate, nici măcar cu articole de primă necesitate, ca îmbrăcăminte, încălțăminte, mijloace de transport, etc., adică cu tot ce se putea procura și confecționa în țară. Domnul Mihai Pelin, a publicat, schimbul de scrisori din timpul dictaturii militare antonesciene, dintre Constantin (Dinu) I. C. Brătianu și Iuliu Maniu pe de o parte, cei doi formând împreună o opoziție, protejată de mareșalul Ion Antonescu, cu o libertate absolută de a critica politica filogermană a mareșalului Ion Antonescu, iar pe de altă parte răspunsurile mareșalului Ion Antonescu la aceste scrisori. mareșalul Ion Antonescu, care prin creșterea primită în mediul politic românesc de dinaintea primului război mondial avea formația psihică a unui parlamentar – dar din cauza împrejurărilor politice, devenit un dictator militar – era un mult mai bun cunoscător al împrejurărilor politice românești atât din perioada celor două războaie balcanice, din timpul neutralității, cât și a războiului propriu zis, decât cei doi opozanți ai săi. De altfel le-o spune pe șleau: lui Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, că în timpul războiului nu se afla în țară iar lui Iuliu Maniu că până în momentul abdicării lui Carl de Habsburg (12 noiembrie 1919) încă mai trăgea cu tunul în contra frontierelor României. Mareșalul Ion Antonescu, ofițer de stat major, care elaborase și dusese la îndeplinire planurile întocmite de dânsul, sub comanda șefului statului major, generalul Prezan, simțea nevoia acestei corespondențe, probabil pentru a lăsa posterității, o justificare, a ceea ce l-a determinat să ducă o politică filogermană, și aștepta de la opoziția Dinu Brătianu-Iuliu Maniu, motive reale pentru acțiuni de schimbare, a politicii sale filogermane, dar pe care aceștia nu i le-au furnizat niciodată, pentru că realitatea era: că atâta vreme cât, germanii nu erau înfrânți – pe continentul european – de o forță superioară lor, schimbări nu erau posibile. Voi reproduce extensiv din lucrarea domnului Mihai Pelin, intitulată: Mareșal Ion Antonescu. Epistolarul Infernului (Editura Viitorul Romanesc pp. 272-310) dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, cu data de 29 octombrie 1942:

"Ați uitat cum ați pregătit și cum ați dus războiul trecut, în care ați intrat după una din cele mai îmbelșugate perioade economice pe care le-a trăit neamul românesc? Ați uitat în ce hal, ca instrucție, ca îmbrăcăminte, ca dotare, ca organizare și ca prevedere sanitară, a fost armata cu care am trecut Dunărea în 1913? Ați uitat cât era de lipsită – deși ați avut 2 ani de neutralitate – armata cu care ați intrat în războiul din 1916? Ați uitat câți au murit de foame în Moldova, câți au murit de frig la Iași, în spitale, câți au murit de boli și de tifos exantematic, datorită mizeriei, lipsei de nutriție și de higienă, a frigului și a dezorganizării? Ignorați poate că rapoartele generalilor Berthelot și Greenly – aflate în arhiva statului – către guvernele lor, au așezat pe fruntea dv. pentru vecie pecetea incuriei și a incapacității? Ați uitat cum era îmbrăcat soldatul? Ați uitat că el pleca la atac fără armă, cu pantalonii rupți la spate, fără ciorapi, cu degetele ieșite din bocanci, fără mănuși, fără căciuli, fără cămașe și fără flanelă? Ați uitat că armata era hrănită cu gărgărițe și cu tărâțe; ați uitat câți au murit de scorbut și de pelagră? Ați uitat că și regele țării stătea în frig și de pe masa lui lipseau alimentele? Ati uitat catastrofala oprire a circulației, din cauza blocării căilor ferate și a drumurilor; ați uitat spectacolul vagoanelor sparte, devastate și răsturnate cu roțile în sus, în lungul liniilor ferate, și halul de murdărie și de degradare în care au fost ținute multă vreme după război, trenurile în circulație; ați uitat că de la Iași la București, se făcea în iarna anului 1918 uneori 8 și 5 zile, chiar cu trenurile oficiale; ați uitat că atunci nimeni nu plătea, toți intrau și ieșeau din vagoane prin geamurile sparte; ați uitat câți călătoreau pe acoperișuri și pe tampoane, și câți au murit și au degerat din această cauză; ați uitat că trenurile erau devastate, neîncălzite, pline de mudărie și de insecte etc. etc.? Ați uitat ce a pățit populația din Moldova de la ruși, aceea din Dobrogea de la bulgari, și aceea din Muntenia și Oltenia de la ocupanți ? Ați uitat toate lipsurile în care ne zbăteam cu toții? Ați uitat că ați retras, "pentru a-i salva", toți copii de la 17 ani în Moldova, unde au fost părăsiți și, fără nicio organizare și nicio îngrijire au fost puși să sape tranșee și lăsați să moară de frig, de foame, de tifos exantematic și de lipsa de adapost ? Ei nu au uitat-o, Domnule Brătianu. […] Ați uitat că aliații aduși de dv. să ne apere, luau copii noștrii în lance în trecerea lor prin sate, violau femeile și fetele, maltratau soldații și ofițerii noștrii, băteau din picior și insultau autoritățile, împingând această odioasă procedură până la treptele tronului? Ați uitat desigur, că în teribila iarnă de la Iași, regina țării, pentru a salva viața răniților din spitale, a fost nevoită, după ce făcuse, mai multe cereri – fără rezultat – să meargă personal la faimosul general de tristă memorie Saharov, să ceară să-i dea două cisterne de păcură, din propria noastră păcură, pentru spitalele Spiridoniei ? […] Numai războiul adusese, domnule Brătianu toată această catastrofală dezorganizare? Poate cineva afirma că dv. nu aveați nici-o vină? Ați uitat disprețul pe care vi-l arătau toți, ura care se ridica din această cauză împotriva dv., din armată, de la sate din orașe? Ați uitat că țara vocifera și cerea trimiterea dv. în judecată, chiar de partizanii dv.? […] Ați uitat domnule Brătianu, și devastările și umilirile la care asistam încremeniți, cu arma la picior, fiindcă eram cu totul la discreția sălbaticilor, și la ordinele comandamentului rus, care pentru a rămâne – din perfidie politică – singur stăpân în Moldova, a făcut o enormă și brutală presiune asupra fratelui dv., pentru ca regele, guvernul țării, resturile armatei, autoritățile și chiar o parte a populației să meargă undeva în fundul Rusiei, sub pretext că în Moldova nu este "loc pentru trupele sale" și are "nevoie de liniște și ordine".

Cele raportate de Mareșalul Ion Antonescu, sunt sfâșietoarele suferințe care întrec orice imaginație, ale unui popor mic, care dorește a supraviețui ca români.

Sedentarizarea forțată a Ungurilor, în anul 1919

Dintre: Nemți, Slavi și Români, cei care au suferit cel mai mult de pe urma nomadismului crud și prădalnic al Ungurilor, au fost Românii. De fapt Nemții, adică Împărații, care au urmat după Carol cel Mare (800), în secolul al nouălea, le-a oferit Panonia, Ungurilor, ca preț al contribuției lor, la reconvertirea forțată la catolicism a schismaticilor greco-ortodoxi , de nationalitate moravă. Mai simplu spus, Ungurii au fost aduși în centrul Europei – din Levedia, situată în stepa ponto-caspică – ca aliați ai Europei de Vest în contra Europei de Est. Și-au păstrat acest rol, până în ziua de astăzi, fiind aliatul cel mai credincios, cel care a intervenit decisiv – prin deschiderea graniței astfel că 55 000 tineri germani au trecut în Vest – în criza zidului Berlinului, din cadrul războiului rece, înclinând în acest fel, balanța puterii, în anul 1989, în centrul Europei, în favoarea NATO.

Din momentul sosirii lor în regiune (896), Ungurii și-au dat repede seama, că lupta dintre pangermanism și panslavism, era nehotărâtă și că va rămâne așa, pentru multă vreme, pentru că acestea erau popoare numeroase, și că în comparație cu acestea, veriga cea mai slabă din regiune fiind Românii, care din această cauză puteau fi cuceriți mai ușor. Românii erau veriga cea mai slabă din regiune, pentru că deși din punct de vedere cultural aparțineau Imperiului Bizantin (grec), totuși apartenența Românilor față de acest imperiu era mai mult nominală decât efectivă, din cauza diferenței de origină etnică, a lipsei de resurse naturale altele decât pășuni și a depărtării față de Constantinopol capitala imperului bizantin. Apartenența românilor la cultura Imperiului Bizantin, piatra unghiulară a acestei apartenențe culturale, fiind îmbrățișarea de către Români a religiei creștine greco-ortodoxe, schismatice, o alegere spirituală, a cărei apărare devenise principala slăbiciune a Românilor, întrucât Imperiul Bizantin nu oferea protecție efectivă, în timp ce Instituția papalității, coordona și organiza pe Unguri, aceștia fiind principala forță misionară a catolicismului în răsăritul Europei.

Ca atare timp de 1023 de ani, de la venirea Ungurilor în Europa, Românii în rezistența lor față de invadatorii Unguri, au fost întotdeauna singuri, în timp ce aceștia s-au bucurat întotdeauna de sprijinul material al Europei vestice.

În anul 1919, întrucât solidaritatea cultural-religioasă dintre popoarele Europei Vestice, a scăzut considerabil, alte valori culturale, produse al evoluției minții omenești, așa cum erau: naționalismul, socialismul și altele, luându-le locul, s-a produs pentru pri-ma dată, în istoria acestor două popoare, un fenomen cu totul nou: cele două popoare se întâlneau pe câmpul de luptă, izolate, ungurii fără sprijin din partea aliaților lor, care întotdeauna alteraseră raportul de forțe în favoarea lor. Iată cum deplânge Paul Lendvai, această situație nemaipomenită dintre relațiile româno-ungare, în cartea sa Ungurii, la p. 381:

"Totodată Românii nu și-au respectat din nou promisiunile și au rămas dealungul Tisei. Când Kun a vrut să repare cu un atac prin surprindere greșeala penibilă și să curețe prin forță, ținuturile de dincolo de Tisa, planurile, au ajuns prin trădare, în mâinile Românilor, care au silit Armata Roșie să fugă în dezordine".

Iată acum, bazat pe relatarea istoricului Român, Iosif Constantin Drăgan cum s-a petrecut în amănunt sedentarizarea forțată a maghiarilor, cărora le-au trebuit 1023 de ani de nomadism prin țările vecinilor lor, ca în fine să poată fi așezați, în Panonia, acolo unde au fost aduși de către nemți în anul 896 e.n.. Din Istoria Românilor, Editia a III-a revăzută. Editura Europa Nova, București 1999, pp. 208-209:

"<din 8 iulie> comandamentul armatei române, fiind informat de pregătirile făcute de Béla Kun, ia măsuri pentru preîntâmpinarea oricărei situații[…]

<13 iulie 1919> Foch se adresează mareșalului Prezan, șefului statului major al armatei române pentru a-i cere concursul.

< La 17 iulie>se produce atacul prin surprindere al armatei maghiare contra armatei române […] Bătălia începe printr-un bombardament de artilerie la 17 iulie și abia în < dimineața zilei de 20> infanteria ungară trece la ofensivă. […]

<La 24 iulie> după ce inamicul trecuse Tisa în sectorul Szolnok și înaintase 60 de km. în adâncime, armata română trece la contra-atac și izbutește să nimicească un adversar care înaintase cu multă imprudență.

<în 26 iulie> bătălia era câștigată.

<în 29 iulie> armata română începea traversarea Tisei, are loc o nouă confruntare în partea dintre Tisa și Dunăre și <La 3 august> seara se putea spune că armata ungară era total înfrântă. O brigadă de cavalerie, deși nu i se ceruse comandantului acesteia, înaintează, intră în Budapesta, unde este ajunsă de întăriri în ziua de 4 august. Victoria era deplină. Dar marele merit al României, în împrejurările din anii 1918-1919, a fost acela de a fi înlăturat prin fii ei, instaurarea comunismului în centrul Europei. Triumfător în Ungaria, Cehoslovacia și Austria, este greu de spus care ar fi fost soarta Germaniei. Valorile civilizației europene erau salvate pe o vastă arie europeană".

Tot lui Iosif Constantin Drăgan, îi datorăm Volumul: Antonescu Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire, apărut în Editura Europa Nova, București, 1996, în care, acesta ia parte activă la intervievarea locotenent-colonelului G. Magherescu, care a fost colaboratorul cel mai apropriat al colonelului Mircea Elefterescu, șeful de cabinet al Mareșalului Ion Antonescu. La pp.78-79, lt-colonelul G. Magherescu spune:

"Domnule Drăgan, dumneavoastră ca scriitor și istoric să trageți concluzia justă: în ce măsură căpitanul, maiorul și lt-colonelul Antonescu a contribuit la reușita campaniei de reîntregire a neamului. Dând răspunsul cuvenit, cred că vom cădea de acord să construim temelia solidă pe care eroul nostru se va sprijini, în toată atitudinea și în tot comportamentul său, până la sfârșitul vieții, și să vedeți trasată o linie dreaptă, fără nici cea mai mică abatere, deoarece el și-a înscris viața într-un țel de nezdruncinat: păstrarea miraculoasei înfăptuiri a României Mari. Eu v-am povestit mai înainte episodul decorării eroului de insuși Regele Ferdinand I. Acum gestul regal își capătă adevărata semnificație de înaltă moralitate, gest simbolic, la capul podului peste Tisa, când Ferdinand a rostit memorabilele cuvinte: <<Antonescu nimenea în țara aceasta nu știe mai bine decât regele tău cât îți datorează. Ai fost nedreptățit pentru că nu ți s-au recunoscut meritele cum trebuia. Pentru a îndrepta aceasta îți dau decorația mea>>. Și a scos-o de la pieptul său și a prins-o pe vestonul locotenent-colonelului Ion Antonescu, îmbrățișându-l în văzul tuturor ofițerilor și ostașilor aflați acolo. După mine, în acest gest, fruntea eroului nostru, care se desenează tot mai mult în această postură, este încununată ca într-o apoteoză. Tot restul vieții, până la moarte, el a fost conștient de destinul său, păstrându-i neștearsă strălucirea, și a reușit".

Românii aveau de îndeplinit o misiune – probabil încredințată lor de evoluție – să-i pună pe Unguri la locul lor, care le fusese destinat inițial: Panonia. Creerul folosit de evoluție, pentru realizarea echilibrului – care este de fapt scopul evoluției – a fost cel al lt-colone-lului Ion Antonescu. El este cel care a elaborat planurile, campaniei militare care a distrus nomadismul prădător milenar al națiunii ungare. Tot el ca șef al Biroului Operațiuni din Marele Stat Major Român, comandat de Mareșalul Prezan, a fost cel care, împreună cu comandanții armatei românești, în timpul campaniei, pe măsura desfășurării acțiunii, aducea modificările cerute planului de situațiile creeate operațional. Lt-colonelul de stat major Ion Antonescu, a avut acelaș rol ca cel descris mai sus, și la Mărăști, Mărășești, ca și în mai toate bătăliile din timpul Marelui Război de Întregirea Neamului. Așa că Regele Ferdinand vorbea și acționa în cunoștință de cauză, atunci când rostea cuvintele de mai sus și când îl decora pe lt-colonelul Ion Antonescu, cu decorația luată de pe pieptul său. Minunate sunt planurile Statelor Majore, când reușesc, mai cu seamă atunci când sunt încununate de un gest spontan, la un cap de pod de pe Tisa, atât de frumos, ca cel venit din partea unui Rege care și în această împrejurare s-a manifestat așa cum îi era firea: Loial.

Tratatele de pace

Crizele din cadrul societăților omenești – lupta tuturor în contra tuturor – au tendința să continuie până se găsește un conducător capabil să câștige încrederea maselor. Situatii ca acelea din Rusia Țarului Nicolae al II-lea, Germania Împăratului Wilhelm al II-lea și Austro-Ungaria Împăratului Franț Iosif, toți trei incapabili de a conduce treburile din propriile lor familii, nicidecum de a guverna imperii, erau comune majorității monar-hiilor din întreaga lume, așa că la sfârșitul primului război mondial, popoarele erau, care mai de care, grăbite să scape de această lume veche și să ajungă la republică.

Din fericire pentru România, regele Ferdinand și Ion (Ionel) I.C.Brătianu, au trăit ambii suficient, pentru a înfăptui România Mare și a o consolida într-un grad rezonabil. Guvernul general Constantin Coandă a durat numai atât, cât a fost nevoie să se obțină adeziunea provinciilor populate de Români, dar care făcuseră parte din imperii (Rusia și Austro-Ungaria) de secole. Pentru tratativele de pace, care începeau la Paris, pe data de 18 ianuarie 1919, era nevoie din nou de Ion (Ionel) I.C.Brătianu și partidul liberal. Să-i dăm din nou citire Mareșalului Ion Antonescu, care în aceiaș scrisoare, citată anterior, din 29 octombrie 1942: Răspunsul mareșalului Ion Antonescu la scrisorile succesive ale lui Constantin (Dinu) Brătianu, p. 345, la sfaturile date de Dinu Brătianu, de a face o politică de “balanță” între părțile beligerante, Aliații și Germania, contra atacă astfel:

"Dar, domnule Brătianu, pentru a încheia și acest capitol, vă rog să luați cuvenita lecție și în această privință de la înțeleptul dv. frate. Iată ce spunea el: "În chestiunile cele mari, în cele de ordin moral, care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să te hotărască a le compromite coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinele zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei".

Pe acești doi oameni, Ion (Ionel) I. C. Brătianu și Ion Antonescu – care dintre toți Românii au contribuit cel mai mult la edificarea și prezervarea României Mari – îi lega o gândire comună: România Mare. Militarul Ion Antonescu rezolva problema prezenței armatei române în teritoriile pe care Ion (Ionel) I. C. Brătianu pleacă să le reclame la Paris. Iată care este recunoașterea internatională a succesului înregistrat de acesta, în conformitate cu lucrarea Barbarei Jelavich: Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea - vol.II, Iași: Institutul European 2000, p. 117:

"Dintre statele balcanice, învingătoarea incontestabilă la masa tratativelor era România. Guvernul ei, condus de inteligentul Brătianu, era hotărât să obțină cât mai multe câștiguri posibil. Statul român reintrase în război la 10 noembrie, cu o săptămână înainte de capitularea imperiului Habsburgic și cu o zi înainte de aceia a Germaniei. Pe baza acestei acțiuni, reprezentanții Români au pretins teritoriile promise prin acordul cu Aliații din 1916, cu toate că guvernul încheiase ulterior o pace separată cu Germania. Armata Română ocupa cea mai mare parte a ținuturilor respective, inclusiv Basarabia".

M-ar bucura dacă cititorii care au avut răbdarea să citească până la sfârșit această carte, si-ar pune următoarea întrebare, la care să răspundă tot ei: dacă Românii în iulie-august 1919, nu ar fi învins Armata Roșie Ungurească a lui Béla Kun, și nu i-ar fi urmărit până în capitala lor Budapesta, distrugându-le orice capacitate ofensivă, la masa tratativelor de la Trianon, ar mai fi obținut Transilvania și Banatul, numai pe baza tratatelor asigurătoare încheiate de Brătianu înainte de a intra în război? Dar Basarabia, dacă nu ar fi fost eliberată, ar mai fi putut să fie unită cu restul României ? Răspunsurile la aceste întrebări, țintesc la o singură concluzie: fără o armată mai bună decât a vecinilor noștri, nimic nu este sigur, din toate acele valori care în prezent ni se par garantate. Dar ca să poată exista o armată modernă, din punct de vedere tehnic, ea are nevoie de două lucruri: o largă bază populară, cu un înalt grad de educație, care să poată fi, cu minimum de efort, transformată în profesioniști militari de înaltă calificare, și o industrie de armament proprie, performantă.

Dar ceea ce întrece în importanță aspectele tehnice menționate, este educația patriotică a Românilor. În fond ce este patriotismul? Evoluționist vorbind, eu cred că patri-otismul presupune – în principal – să fii mândru de moștenirea genetică primită de la înaintași – dar și mai important – să faci ceva cu caracter material în folosul urmașilor. Mult mai bine ar fi, ca o națiune mică, așa cum este România, să se bazeze pe forțele proprii, decât să-și pună speranța în vreuna din Marile Puteri ale lumii, deoarece evolutiv vorbind, nu există binefacere... dar nici rea voință... ci numai creerea de avantaje materiale în folos propriu. Cred că Woodrow Wilson, a fost un Profet real – a apărut, a produs o serie de legi, și a dispărut – lăsând ca legile lui să-și producă efectele. El nu a aparținut Marii Puteri, Statele Unite ale Americii care l-a dezavuat, și care s-a desolidarizat de opera sa, dar care procedând în acest fel, și această Mare Putere, Statele Unite ale Ameri-cii, nu a dat dovadă de mărinimie, ci i-a lăsat Profetului Woodrow Wilson, întreg meritul imensului pas evolutiv pe care omenirea l-a făcut datorită lui.

Educarea patriotică a noilor generații de Români, ar trebui să-l cuprindă și pe Ion (Ionel) I.C.Brătianu, din ale cărui succese am putea să ne creem un model. Mă unesc cu toți Românii care, ca și Mareșalul Ion Antonescu, îl numesc pe "inteligentul", "înțeleptul" Ion (Ionel) I.C. Brătianu: "Marele Brătianu".

▲ Începutul paginii.

Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.