Frunze găsite prin volume

Frunze găsite prin volume (fragment) de Rienzi

articol publicat în revista Literatorul, anul I, nr. 6 din 24 februarie 1880

Eram la țară. Iarna acolo și-o petrece cine-va, în cea mai mare parte, vânând sau citind. Dădusem peste o bibliotecă în care puteam găsi tot felul de cărți. Ea făcea oare cum parte din moșie. Fiecare proprietar din tată în fiu, lăsase în această bibliotecă câte o urmă literară, după care un curios putea observa gustul cititorului și gradul de cultură a timpului. Era nu fel de tărâm literar a cărui bază o forma un strat compus din Arghir cel frumos, Ghenoveva de Brabant, Halimaua și o nenumărată mulțime de scripte grecești. Mijlocul cuprindea un imens asortiment de traducțiuni, care mai de care mai schilode și mai pocite; romane, neavând nici cel puțin meritul de a moraliza; poeme, traduse într-o limbă care numai Românească nu putea fi; zodiace, calendare și altele. În al treilea strat numai, pe ici pe colo, începe a se zări câte o urmă de gust, câte o scânteie de frumusețe originală. Să traduce Speronare din Dumas; se ivesc în Curieru mai întâi, poeme, apoi poezii și poezioare. Atunci încep Negruți, Alecsandri și Bolintineanu a cânta. După dânșii apar, ca din niște tăciuni pe jumătate stinși, câte-va dulci lumine, câte-va scântei efemere, care mor înainte de a se naște. Aparițiunea lui Sihleanu, lui Scheletti, lui Depărățianu, lui Niculeanu, or cât de scurtă a fost, a lăsat în țara noastră frumoase suveniri. Au trecut întocmai ca niște line vânturi parfumate, dar au lăsat ca și dânsele ecoul frumoaselor lor melodii. Da, melodii, căci poezia lui Sihleanu era o adevărată muzică. — În al patrulea rând începe literatura, pe care o putem numi, în raport cu scurtul timp al ivirii sale, actuală.

Răsfoind prin acest al patrulea strat al tărâmului nostru literar, am dat de reviste, de columne, nu coloane — de albine și, până în sfârșit, de convorbiri. Iau un volum din aceste din urmă și-l deschid. Pagina era 314. În fruntea paginei sta scris: Călin — Aforisme.

O mică paranteză. — Voind a face oare-cari cercetări asupra producțiunilor d-lui Eminescu, ne propunem a considera fie-care bucată în parte, luată, dacă e poemă, ca idee, ca plan, ca versificație; dacă e poezie ușoară, ca gingășie în închipuire, ca efect și, de e permis cuvântul, ca sculptură în vers. Nu prejudecăm nimic. Nu ținem ca d-nu Eminescu să fie nici Theophil Gautier în cea ce privește la ciselure, nici Victor Hugo în cât privește efectul, nici Lamartine ca spiritualist, nici Baudelaire ca materialist, nimeni.

Voim ca d-nu Eminescu se fie d-nu Eminescu, admirând natura țării lui, visând veșnic la păianjenii săi, la motani, la șoareci, la lumea sa de insecte; trăind în or-care secol i-ar plăcea; crezându-se Ruben sau Dionis; fiind împăratul tuturor guzganilor, cu skiptrul său, cu jilțurile sale, cu stelele sale, cu visurile sale, în sfârșit, cu eul său aparte, nețiind socoteală de nimeni și spunând ori-ce i-ar veni prin cap, fără să-și formeze o școală, un drum. Numai, să spue totul bine, frumos și să caute a fi înțeles. Iată cum trebuie să luăm pe d-nu Eminescu și cum trebuie să-l căutăm. Să vedem. Era vorba despre Sburătoru.

..............