Gânduri ostenite

 

Din învălmășeala zilei obosit acas-mă-ntorc
Înc-o noapte de grea toamnă firul gândului să torc,
Și trezit în dimineață cartea vieții iar să-ncep
S-o învăț și nici o dată pe de rost să n-o pricep.

Tot ca un bolnav ce gustă doctoriile cu greață,
Ca și el, scârbit și sceptic, prelungesc această viață,
Și precum sărmanul doctor ultima rețetă scrie,
Celui care e pe ducă, numai de parigorie,
Tot așa, — să pot da-n lături ale traiului primejde,—
Mai mă-nșel din vreme-n vreme c-o nemernică nădejde.

Am văzut nerușinarea ocărând înțelepciunea;
Am văzut dobitocia întinându-și negriciunea
Pe obrazul cuminției alb, ca aurul curat;
Am văzut fățărnicia dând în lături adevărul;
Am văzut, de foame, munca în dureri smulgându-și părul;
Am văzut talente stinse subt îngreunarea vieții,
În mizerie sleindu-și bărbăția tinereții;

Am văzut și pizmuirea rea, urâtă, urmărindu-i
Și-n sfârșit nenorocirii, ca trofee, dăruindu-i ;
Am văzut și nulitatea îngânfată, idioată,
Prețuindu-se în toate că ea singură e toată;
Am văzut iubirea ruptă din a inimei simțire,
Îmbrâncită și zdrobită în puternica ei fire;
Am văzul și târgul zisei liguitei cununie.
Ce familia încheagă pe-a vânzării temelie;
Am văzut destule..... Scârba a ieșit din mine—afară.

Ași voi din creeri focul rațiunii să dispară,
Ca să nu mai simt nimica și să nu pricep nimica...
Când în ori-ce dimineață mă scol viu, m-apucă frica.
S-a sfârșit!... Nu mai mă-ncântă nici un soiu de simțăminte.
Crezul mei e: mai ori cine te urăște și te minte.
Cel ce are plin stomacul râde de cel cu el gol;
Traiul bun luat e-n fine de bogați în monopol.
Și din vremile moșnege până azi a fost și iară:
În câștigul celui forte, slabul trebuie să piară!