Gara de provincie

 

Mi-e sufletul o gară mică, de provincie.
Cărămizile roșii s-au învechit și sălile sunt pline de melancolie.
Călătorii au semănat desperarea
și au plecat...
Câți or să mai vie?

Totuși, băncile roase, îmi sunt dragi,
acolo, au stat visători, veniți din departe,
și au privit cum trenuri molatece trec, — iluzii vagi,
răspândind bucurie și moarte.

Lămpile prăfuite, clipocesc noaptea, pleoape grele,
și paznicul care merge singur pe peron,
trezește, deseori, ca pe-o pasăre, plictiseala odăilor deșarte,
și, prin aer, e-un fâlfâit de aripi monoton...

Toamna, a dăruit gării mici,
frunze de hârtie galbenă.
Șinele care se desfășoară ca niște panglici,
sânt, poate, fire din poveste, desfăcute
de iluziile, pe-aici, demult trecute.

S-or mai întoarce oare înapoi?
Eram odată, doi...

Acum, pe marginea cărării au crescut
în loc de flori, pietre cu numere — chilometre.
Sunt aducerite-aminte, pe care-i scris
cât drum, nădejdile au străbătut
(cine le-a trimis?)
până la sufletul meu, gară de provincie.

De la o vreme, vor sfârși toate...
Gara, cu peronul mic,
se va nărui, de vechime, de plictiseală poate.
Și atunci nu va mal fi nimic,
decât amintirea pietrelor numerotate...

Mi-e sufletul o gară de provincie...