Garda saraiului
| Garda saraiului de Vasile Alecsandri |
| Legende, Convorbiri literare, nr. 1, 1 aprilie 1876 |
Selim sultanul, doarme pe patu-i de plăceri,
Având un scut puternic de crânceni ieniceri
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gându-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie pradă morții viziri și padișah[1]!...
E cerul fără stele; întreg Stambulul tace,
Precum un mut gigantic, pierdut în umbră zace
Temând să nu deștepte șahinul până-n zi...
Când leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-nalță și apare
Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sânu-i de-o rază infernală...
Gândirea spăimântată în laturi stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael[2].
Și însă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopții pe-a lui Selim odaie,
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.
Deodată, pe când somnul și ochi și minte fură,
A curții poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul[3], în chioșc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întâlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Era ortale[4] dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate!
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață : «Cine? Cine-n Stambul cutează
Să miște când Sultanul doarme ș-Abdul veghează?»
«Abdul! deschide poarta! răspunde-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață.
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurământ
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormânt!...»
Abdul se oțerește, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : «Așa este! așa-i, frate Orcane!
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane[5]
Ș-a lui Selim peire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurământu-mi nu pot să fiu legat
Cât stau pândar aice cu pieptul meu în poartă
Și cât credința sfântă în mine nu e moartă!
Selim e al meu dușman!... și nu-i pe lumea-ntreagă
Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dânsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zahid kiafirul[6] Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mână pe bunul meu părinte!
Selim trebuie să moară!... și va muri!... jur eu!
Dar nu cât sunt de pază la căpătâiul său...
Abdul, când e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mânia de fiu răzbunător,
Căci mârșava trădare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sunt două santinele
Menite să protege pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu!»
«Ghiaur!» strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia[7] ce-n poartă au lovit;
«Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi?
Selim și tu-mpreună peri-veți ainândoi!»
Abdul se-nfuriază: «În laturi, spurcat câine,
Deprins a mușca mâna care-ți întinde pâine!
Lambhar-Kale! pe tine sultanul te-au iubit
Ca pe un fiu nemernic de sânu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vierme te-au scos la lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului?... A! fiară,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară!...
În laturi toți!... în laturi, departe de-acest loc!
Mohamed v-amenință cu sabie de foc!»
Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește...
Dar crâncenul kiehaia în fruntea ei răcnește:
«Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai!
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai!»
Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...
Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-acață greu de ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpărătească s-aruncă și se-ndeasă,
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un mare număr de luptători sub ea.
În curte ienicerii pătrund ca niște lei!...
Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întâi ce cade tăiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul!
Atunci o încleștare de moarte s-au încins...
Și când mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat,
Ș-o cladă, lângă poartă, de ieniceri zăcând,
Toți morți cu spada-n mână, saraiul apărând,
Ș-alăture cu dânșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag!...
Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Primblând ochi cu durere pe morți, jur împrejur.
Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicând:
«Allah, pe lume omul, ca paserea trecând,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah[8],
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah!
Dar dacă nu se pierde în ochii-ți fapta bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah! fie-n veci la dreapta-ți acel care când jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viața, cu braț apărător
Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor[9].
Iar cela care-și vinde credința, jurământul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vântul
În latele pustiuri, în volbura pieirii,
Căci Iuda vânzătorul e hula omenirii!»
Apoi bătrânul gârbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare!
________
- ↑ Sultanul poartă glorioasele titluri de padișah, de șah-șahin, de sahi alem penah, de sahin-sahi etc.
- ↑ Azrael: înger
- ↑ Nakib: păzitor al sangiacului lui Mohamed.
- ↑ Orta sau ojak, denumirea regimentelor de ieniceri.
- ↑ Fiecare orta avea cazanul ei. Răsturnarea cazanului cu fundul în sus era un semn de revoltă.
- ↑ Zahid kiafir: ipocrit blasfemator. Selim vroia să introducă reforme europeane în armată și în administrație
- ↑ Kiehaia: sindicul ienicerilor.
- ↑ Fellah: țăran sărac.
- ↑ Sangiac: stindardul Profetului, care se desfășură când imperiul e în pericol.