Gheorghe Lazăr (Heliade)

 

Tot era degenerație și amorțeală în ceea ce se atinge de numele de român și patrie, până să nu vie răposatul întru fericire Gheorghe Lazăr în țara noastră. Limba începuse a se corci și a se strica de tot: în sfintele biserici preoții și cântăreții aveau drept fală a face sfânta slujbă într-o limbă necunoscută de dânșii, și prin urmare schimonosită în gura lor nedeprinsă cu dânsa; cântările de slujba sfintei liturghii se tipăreau într-o bucoavnă cu literele slavone în limba grecească; preoții de la mahalale, cum și chiar cei de prin sate, ca să imite pe cei de prin târg, îi vedeai îngâmfându-se cântând:

Aghios ofteos

Acsion estin

Os aliftos

ș.c.l.;

părinții se bucurau când auzeau pe fiii lor zicând paterimon și pistevo era de jale sfânta religie a auzi cineva domneasca rugăciune, care se zice în auzul tuturor ce se află înaintea Domnului, cerând ca să fie voia lui, precum se face în cer așa să se facă și pe pământ; cerând pâinea cea spre ființă, adică să nu ajungă, dupe cum a ajuns fiul omului, mai jos decât fiarele pădurii și păsările cerului, neavând unde să-și plece capul; cerând ca să le ierte greșalele întocmai după acea măsură, cum pot să ierte și ei greșalele celor greșiți (mare legătură! mare vorbă! mare osândă chemată!); cerând să-i scape de ceea ce e mai greu din toate --de a nu fi duși în ispită. Câtă jale, zic, era să auză norodul aceste neprețuite și dumnezeiești cuvinte într-o limbă ce nu o înțelegea; și în vreme ce bietul copil îngâna aceste vorbe cerești, și părinții lui se îngâmfau de bucurie de pelticirea acestei ființe nevinovate, norodul din lăcașul Domnului poate că își da coate și își răsucea mustățile! Câtă jale era să auză cineva simbolul credinței, semnul după care se cunoaște creștinul în ceea ce crede, cele douăsprezece articole ale acelui sfințit contract ce facem cu Hristos și cu biserica când primim sfântul botez, ale acelui jurământ, ca să zic așa, ce încheiem că vom păzi în credința noastră și vom crede până la mormânt aceste douăsprezece articole întărite cu pecetea darului duhului sfânt! Oamenii vin în biserică ca să asculte cuvântul Domnului și să-și aducă aminte mai des de ceea ce s-a făgăduit lui Dumnezeu contractând cu biserica.

Câtă, dar, degenerație era și în religie, și în naționalitate când românul ajunsese a avea drept fală a batjocori așa religia, nevrând să înțeleagă ceea ce îl povățuiește ea, astupându-și auzul la glasul ei cel mântuitor, punând într-adins a le vorbi într-o limbă ce nu era a părinților lor și pe care nu o înțelegea! Când altădată ar fi putut mai bine a se potrivi acel verset al prorocului și împăratului: "Urechi au și nu aud"? Tot era degenerație, amorțeală! Ieșind din biserică, vedeai pe jeluitor a se sili să-și dea jalba către stăpânire în limba grecească, a se ruga de alcătuitor ca s-o facă ceva mai ielinică; cine era boier, îi era rușine să zică că e român; cel cu părinți necunoscuți, dacă știa două-trei grecești, nu mai vrea să treacă de român, zicea că e grec. Numele de tată și mamă erau nume mojicești; p-aci era să se facă și Dumnezeu băbacă al oamenilor nobili. Aceasta era starea românului întru aceea ce se atinge de inima și de sufletul lui, când a venit Gheorghe Lazăr. Tot era degenerație și amorțeală.

Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lângă Sibiu, pe moșia lui Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a știut în multe chipuri a întrebuința bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său intrând în universitatea de la Viena, și-a făcut cu mare spor cursul învățăturilor. În vreme mai de douăzeci de ani având înlesnire a cultiva științele în mai multe specialități, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învățătura teologiei, fiind hotărât unul dintre candidații de episcop al Ardealului, de credința grecească neunită.

La numirea episcopului, fiind ales preasfinția-sa cel în ființă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei și s-a orânduit învățător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoției.

Întâmplându-se oarecare neînțelegeri între răposatul și preasfinția-sa părintele episcopul, Lazăr a trecut în Brașov, de unde, ca un învățător al copiilor răposatei logofetesei Bărcăneaschei, a trecut cu această cucoană în Țara Românească, la noi. Aci, în vreme mai mult de un an, se apucase de profesia ingineriei. Printr-aceasta s-a făcut cunoscut răposatului banului C. Bălăceanul, atunci logofăt de Țara de Sus.

Acest boier avea o judecată sănătoasă, firească; era un tip de vechiul boierism al țării, unul din aceia ce nu-l stricase încă moda acelui veac, adică moda de a nu fi român. Vorbele cele dese ale lui Lazăr asupra românismului aflară în răposatul Bălăceanul un protector înrâvnat. Din norocire, acest boier se afla, dimpreună cu ginerele său, efor al școalelor (grecești atunci). Lazăr insuflă în inima acestui român încredințarea că se pot învăța științele în limba patriei. Eforia făcu anafora către fostul domn Caragea, cerând a se statornici o școală românească în Sfântul Sava, spre învățătura științelor în limba națională. Cuvintele acestea de "științe în limba națională" se părură prințului cu totul nouă și neputincioase de a se înființa; cu toate acestea, pentru curiozitatea lucrului, porunci a se aduna divan spre a se chibzui dacă este limba capabilă de a exprima, desluși și dezvolta foloasele științelor. În divan a fost chemat și răposatul Veniamin, ce se afla atunci întâiul profesor în școala grecească de la Măgureanul, de matematică și de filozofie; dimpreună a fost chemat și Gheorghe Lazăr.

În zadar bietul român se silea să arate că termenii științelor și meșteșugurilor sunt necunoscuți fiecărui om și fiecărei nații până ce nu cultivă științele și meșteșugurile; în zadar spunea că limba grecească a norodului din izvorul de unde a păstrat a zice jloz și sjoz de acolo poate cu tot dreptul să zică și jilosoja ș.c.l., și asemenea și românul, de unde a păstrat a zice lucire, de acolo poate a se întrebuința a zice și perlucid, și de unde i-a rămas vorba opăcit, de acolo poate zice și opac; în zadar asuda românul să arate că omul în general este primitor de idei și că ideile, prin învoire sau prin împrumutare, pot a-și dobândi un nume oarecare și printr-însul se fac cunoscute omului, sau acest nume se face cunoscut prin dobândirea ideii ce înfățișază; în zadar, căci la toate, din când în când, răposatul Veniamin ca un oracol repeta refrenul: dn gnetai. S-a spart divanul, dar Lazăr nu s-a deznădăjduit: a făcut pe răposatul Bălăceanul să ceară de la stăpânire a se deschide o școală românească sub numire de a scoate meșteri ingineri, și de a învăța pe circovnicii ce veneau a se preoți slujba și datoriile preotului. Veniturile școalelor pe atunci era, o puțină parte, ale moșiilor mănăstirii Glavaciocului (până la 10 000 lei cel mult), iar cea mai mare parte — din contribuția preoților. Argumentul acesta, de a se împărtăși și preoția din foloasele banilor cu care ea sprijinea școalele, erau cam tare, și dreptatea striga pentru acești birnici bisericești.

În sfârșit se puse la cale a se întocmi școala în ruinele Sf. Sava; se scoaseră făurăriile din zidirea unde se află acum Muzeul Național și Biblioteca, și se numi Lazăr dascăl de bogoslovie și de inginerie (așa îi zicea). Începu la anul 1818, luna lui august. Avea vreo câțiva grămătici sau țârcovnici, ce se găteau a se preoți și pe care îi învăța catihisul și slujba bisericească; îi dideseră și vreo câțiva panachideri sau ucenici din școalele din Colțea și Sfântul Gheorghe. Aceștia abia știau să slovenească, și Lazăr trebuia negreșit să iasă cu dânșii la câmp, cu masa de inginer și cu astrolabul, ca să ardice harte din triunghi în triunghi; trebuia să le spuie că tustrele unghiurile unui triunghi sunt dopotrivă unui jumătate de cerc, că unghiurile alterne și întivitoare la vârf sunt dopotrivă; să fi-ndrăznit numai a nu-i învăța deodată d-alde astea și a nu-i pune să caute cu un ochi închis prin crăpătura dioptrii, arătând că trebuiesc copiii pregătiți spre aceasta cu alte învățături, că numaidecât l-ar fi botezat, după cum îl și botezaseră, de cearlatan ce nu știe să învețe ingineria. "Inginerie vrem noi, dascăle, să ne măsoare băieții moșiile, și de inginerie apucă-te să-i înveți, că socoteală învață ei în toate băcăniile." Se bătea omul cu pumnii în piept și ardica mâinile la cer strigând: "Doamne! până când anii blestemului?" Acestea erau curate vorbele lui în ceasurile mâhnirii.

Mai în toamnă, în același an, părăsi Caragea scaunul domniei; Veniamin, prin hotărârea guvernului vremelnic sau a căimăcăniei pământești, se exilă pentru un cuvânt ce făcuse cu un an mai nainte la slujba de îngropare a răposatului banului C. Filipescul. Clasele grecești de filozofie și matematică se sparseră; școlarii începură a deosebi că alta este limba elenică și alta sunt științele, care se pot învăța în orice limbă. La Veniamin trecuseră aritmetica, o parte din geometrie și câteva capete din filozofie. Lipsa unui profesor de a-i conduce până în sfârșit cu lucrul început, curiozitatea de a vedea practica la câteva principe de matematică teoretică ce luaseră, acea practică cu care se căznea bietul Lazăr să facă din niște bucheri ingineri din cap până-n picioare de porunceală, telios telefteon, traseră în Sfântul Sava pe toți școlarii din clasele dintâi ale școalei grecești, în capul cărora era I. Pandeli (ce a murit la Paris), Nănești, Cernovodeni, Orești, Darvari, Merișești, Ștefanopoli, Tomești, Crăsnari, Mălinești, Paladi, Măinești și alții, și eu în urma lor, umplură băncile clasului de inginerie. Se bucura Lazăr când văzu pe Pandeli cu creta în mână făcând pe tablă expoziții matematice. Tocănea creta pe tablă, mâna mergea iute făcând deosebite formule, dar gura se îngâna, pentru că în momentul acela se căznea să-și facă niște fraze dibuite românești; încurca din întâmplare niște vorbe câte pot veni în gura unui școlar ce abia a început știința și va să se exprime în altă limbă, iar nu în ceea ce a învățat.

Îndată Lazăr începu a traduce cursul de matematică al lui Wolf și de filozofie al lui Kant. În vreme de un an, școlarii ajunseră departe. Pe moșiile Tării Românești începură a flutura steagurile noilor ingineri; începură a se trage de mâna românilor triunghiuri înțelese. Era o bucurie să vază cineva copiii, unii îndreptând linia cu momâi, scoțând pălăria și făcând semn strigând: "la dreapta, la stânga"; alții îndreptând și scuturând lanțul ce șerpuia prin iarbă; alții așezând și nivilind masa. Se trăgeau linii, se făceau triunghiuri, din triunghi în triunghi se încheia planul, compasul începea a păși pe hartă și spunea stânjenii de la o momâie până la alta; lanțul făcea încercarea, și sătenii, ce erau spre slujbă, începeau a-și da coate și a șopti că dracul din sticluliță îi face să ghicească (așa li se părea lor acul magnetic sau busola, ce-l vedeau jucând). Bietul Lazăr aprindea pipa și, petrecându-și mâna asupra pieptului, i se inundau obrajii de lacrimi.

N-a trecut mult, și la moșiile de măsurătoare nu mai era trebuință de ființa de față a profesorului. Câte un școlar, doi împlinea slujba cu cea mai mare scumpătate. Epitropii de la mănăstiri, egumenii veneau cu mulțumire la școlarii din Sfântul Sava ca să le scoată copii după hartele moșiilor mănăstirești, pentru că acești școlari lucrau ieftin, pentru două pricini: întâi pentru că erau băieți, și a doua pentru că erau români, și știi, lucrul românesc nu e așa scump. Mă tot miram într-o zi de duhul meu, când epitropului din Colțea i-am făcut trei copii de harte, pentru care am putut să-i iau șase rubiele. Mi se părea că l-am înșelat; mi se părea că de mi-ar încăpea pă mână câțiva oameni așa de simpli, care să nu știe de câte parale vopsele pot să meargă la o hartă, eu m-aș face în scurtă vreme un om cu căpitălașul meu, care să treacă și peste o sută de lei.

Școlarii deteră învederate probe de capacitatea și râvna profesorului. Eforia școalelor începu a se gândi ca să înmulțească catedrele românești, și spre aceasta să trimită câțiva tineri în Europa spre învățătură. Se aleseră: părintele Ef. Poteca, L. Pandeli, S. Marcovici și C. Moroi. Eu, după cum venisem în urmă, rămăsei și acum pe dinafară, tocmai la vremea mesei. Dar mai mi se mulțumi ambiția când văzui că mă aleseră de tare și mare profesor ajutor lui Lazăr de aritmetică și geometrie, cu plată de 100 lei pe lună, și când văzui că pe fiecare lună o să am câte un capital ce îmi închipuiam să mi-l fac înșelând la epitropi, făcându-le harte.

Pe lângă acestea, Eforia a mai așezat două catedre în școala românească: una de limba latină și alta de cea franțuzească; pentru amândouă a numit profesor pe răposatul Erdeli. Acesta își începu învățăturile sale și traduse întâiași dată în limba românească pe Zgârcitul de la Molier și pe Pompei de la Corneil, pentru tinerii ce se întreceau să facă și ei teatru românesc, în vreme ce grecii făceau pe al lor.

Lazăr trecu cu filozofia în metafizică, și fiindcă avea și alt clas, de trigonometrie, clasul de logică rămase vacant. Ca să îndestuleze și pe alți tineri ce erau pregătiți a asculta logica, fu însărcinat și cu clasul acesta tot Erdeli, și începu logica lui Condiliac.

Aceasta fu o ispită lui Lazăr; îl supără să nu vază o sistemă urmată; simțea și cunoștea amestecul ce ar fi urmat în învățătură; se vede silit sau el a schimba pe Kant, sau Erdeli pe Condiliac; cu toate că, ce este drept, vrea mai bine să rămâie jos Condiliac pe lângă Kant. Lazăr, cu toate că cunoștea bine limba franțuzească, cu toate că trăise între francezi în vremea armiei lui Napoleon, pe care îl iubea dimpreună cu francezii lui și vorbea adesea de dânșii, însă filozofia franțuzească zicea că trebuie să-și scoată căciula înaintea celei nemțești, și prin urmare pe Condiliac, cu toate descoperirile sale, nu-l avea de mare lucru în filozofia veacului.

Copiii cei noi n-au făcut mare treabă cu acea logică; ea însă și-a dat foloasele sale școlarilor celor vechi ce mergeau să o asculte de curiozitate ca auditori; că, pe de o parte, aceștia începură a compara în duhul lor aceste două sisteme și, trăgând oarecare adevăruri din alăturarea ideilor, alergară numaidecât ca auditori și în clasele grecești, ce se restatorniciseră atunci sub răposatul Vardalah.

Acesta, pe lângă lectura și analisul poeților greci, a făcut un curs de retorică a sa și cursul de ideologie al lui Trasi.

Iatropul, mai dinainte încă, făcuse acest curs de ideologie și de matematică al lui Lacroa. Canela începuse matematica lui Francheor și o istorie naturală, culegere a sa. Ghenadie, pe lângă analisul oratorilor greci, a făcut și un curs de istoria universală. Îndrăznesc a zice că niciodată, de când este Țara Românească, școlile n-au împrăștiat atâtea cunoștințe ca atunci.

Trei filozofi se auzeau pe catedrele capitalei: Kant, Condiliac și Trasi, și trei matematici: Wolf, Lacroa și Francheor.

Clasul de retorică și literatură avea peste 50 școlari filozofi. Școalele cu adevărat nu erau patriotice, dar prin dreapta judecată a profesorilor greci de atunci ajunseseră cosmopolite. Filozofia înfrățise pe școlarii greci cu români, pierzând grecii rugina pedantismului vechi și cunoscând prin filozofie folosul științelor învățate în orice nație în limba sa. Farmecul frumuseții limbii grecești vechi și fanatismul ce putea ea să insufle celor ce se nășteau numai într-însa didese loc adevărului filozofic. Profesorii spuneau în clas că școlarii greci trebuie să fie recunoscători țării că cu a sa cheltuială ține învățători spre cultivarea lor, și românii trebuie să fie blânzi și vrednici de acel sentiment care mișca a se face niște asemenea așezăminte, adică vrednici de sentimentul ospitalității și al generozității. Școalele atunci abia aveau un venit peste tot de vreo 60 mii lei. Ce lipsea din venitul școalelor se adăuga la râvna profesorilor, și se potrivea lucrul.

Lazăr a fost profesor la Sfântul Sava patru ani cu mare râvnă. El slujba sa niciodată nu și-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de școlari regulați; dar când făcea lecție de filozofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl ofițerilor Tel. Toată destoinicia avea acest învățător atât de făcător de bine românilor. Pare că era într-adins preursit pentru a deschide un drum de regenerație. El își simțea vocația sa. Când se afla în clas, el vorbea însuflat. Catedra lui semăna un amvon; vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mâini pline în orice ocazie, arunca semințele românismului și naționalității. Poate cineva să vază energia și hotărârea lui din cuvântul următor, ce l-a compus la înscăunarea de mitropolit al Tării Românești a răposatului Dionisie. Până atunci pe scaunul mitropoliei stătuseră mitropoliți greci. În vremea răposatului domn Suțu s-a restatornicit mitropolia românească. Poate oricine socoti câtă era hotărârea acestui bărbat când, în vreme de domnie străină și sub un guvern ca cel de atunci, a avut curajul a rosti un astfel de cuvânt. Nu era așa lesne a haracteriza cineva pe acele vremi ce va să zică fanariot; el însă, vorbind de români, în acest cuvânt zice: "bine gătiți spre slujba vrăjmașului omenirii, răpitorul casei părintești".

Cum putea altul mai bine sub două nume atât de însemnătoare și de îndrăznețe să arate acel machiavelism infernal ce a stat biciul și ticăloșia a două nații întregi, românilor și grecilor?

Cuvântul acesta, ca să-l rostească în adunarea boierilor la Mitropolie, s-a dat să-l învețe părintele David, cel acuma în ființă econom al sfintei Mitropolii. Se pierduse acest Cuvânt, dar mulțumită părintelui economului David că a știut să-l păstreze.

La 1822 Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri și nenorociri. A scris fraților săi la Avrig să vie să-l vază. Aceștia, sosind în București, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în prejmă unde îmi am casele și tipografia. L-au ardicat bolnav și l-au dus în locul nașterii sale. Acolo peste curând și-a și dat obștescul sfârșit.

Călătorule român, când treci de la Brașov la Sibiu, în satul Avrig, în mâna dreaptă d-alăturea drumului este o bisericuță. Acolo e mormântul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă de marmură este frumosul lui monument, monument vrednic de un om ce a știut răbda în viața sa. Sărută acea cruce și vei citi pe dânsa următorul epitaf:

CITITORULE, CE EȘTI AM FOST;

CE SUNT VEI FI;

GATEȘTE-TE DAR.

GHEORGHE LAZĂR

Frumos epitaf și frumos adevăr, vrednic de acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop, și Dumnezeu, când toate ajunseseră degenerație și amorțeală, îl hotărâse pentru regenerația românilor.

1839