Ghethesemani

 

Sub cerul plin de idealuri,
În limpezimea străvezie,
Răsare luna de pe dealuri
Iradiind melancolie.

E ceasul tainei. Ziua moare
În depărtările senine.
Se vede vremea trecătoare
În geana ultimei lumine.

Când cedrii vârfu-și încunună
Cu mlădieri de albe flamuri,
Pe sub copacii prinși de lună
Se mișcă umbrele pe ramuri.

Nedeslușită se ivește
În luminișul din grădină
Statura unui om. Ea crește,
Înaintează în lumină.

Și stă. Apoi pornește iară,
Și iarăși stă. În două rânduri
Se vede galben ca de ceară,
Cu ochi albaștri, plini de gânduri.

Cum îndelung brațe întinse
Spre bolta albelor misteruri,
De care sufletu-i se prinde
Cu dor neistovit de ceruri:

"Părinte, tu, ce toate cele
Le duci pe dreapta lor cărare,
Ce cârmuiești prin haos stele,
Talazuri pe pustiu de mare;

Tu, cel ce legi de lumi create
Pe cele ce vor fi să fie
Prin arcuri de singurătate
Și temelii de armonie;

Părinte, tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta ta ființă,
Mărește-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferință".

Și cade pe genunchi. Eteric
Sclipește luna peste dealuri,
Lăsându-i chipu-n întuneric.
Iar gândul sus, în idealuri.