Glasul unui român

 

La ceriu, părinte bune, de caut cu umilire,
În darn 'mi este ruga, deșert al meu suspin!
Un vierme, de se mișcă, tu scii de a lui clătire;
Dar luptele, ce cercă un nem, de unde vin?

Se poate, că străbunii s'au mormîntat în crime;
Dar răul străvechimii dor nu-l cerți^[1] pân'la noi!
Căci altfel era bine, ca fiii de sclăvime
Să vie orbi pe lume, născuți pentru nevoi!

Eșiți, voi umbre moarte, eroii gintei mele!
Și dați dovezi la lume, ce atât v'a înegrit;
Strigați în gura mare, că voi de-atâtea rele,
Ce cercă strănepoții, nu v'ați vinovățit!

Să spuie Retezatul, acel asil de pace,
D'a fost Românul trândav în timpuri de nevoi?
De n'a păzit credința, de n'a vrut toate-a face,
Să scape numai țara din curse de războiu!

La undele de sânge, ce-au curs în Câmpul Pânii,
Vărsat prin iatagane și paloș de Osman:
Au n'au învins Corvinul p'acel cumplit dușman?
Au n'au avut în parte amestec și Românii?

Ah ! căci nu-mi pot răspunde străvechile morminte!
Spunând, ce țin în sînuși: Român, au gen străin?
Atunci s'ar frânge cearta, ce curge acum fierbinte,
S'ar șterge atunci ca ceața și vechiul meu suspin!

De tace omenimea, glas va da stânca'n munte,
Și apele nu vuet prin ton nepomenit.
Nu mai e timp s'apuie un gen, ce-a mers în frunte,
La toată năvălirea, ce țara-a copleșit.

Numai e timp s'apuie un gen faimos în lume,
Nutrit prin o minune, din zei provenitor,
A căruia mărire, virtute și renume
Pusese sub picioare p'ai lumei domnitori.

Nu mai e timp s'apuie o viță strălucită,
Ce-a dat în zeci de secoli din sînul său eroi!
De-a și supus'o soarta a fi nefericită:
Răsare-i însă steaua și scapă din nevoi!

E verde încă bradul și umed după fire;
Dar' razele căldurei au nu-l vor sci usca?
E nor încă pe ceriuri; dar norul e subțire,
Si-un vînt de primăvară au nu-l va depărta?

La ceriu, părinte sfinte, căzând cu umilire,
O ginte părăsită tu n'o vei lăpăda!
Ești drept și ierți păcatul, văzând o pocăire!
Ești bun și 'ți este milă de tot ce-i mâna ta!

Note

1. pedepsești