Gospodărie

 

                                                                 Mărior

Frunzele din salcâmii cei mari, cu fața-ntoarsă,
întineresc prin geamuri, umbra odăii, roasă,
tăcerea: ca-n biserici, cu cimitire mici,
cu piatră veche, cu pustiu și cu urzici.
Cine a scris pe piatră cu litere slavone?
Clipele, în odaie, sunt reci și monotone,
ca niște muște moarte din ani, pe-un sul cu clei.
În porumbari - ții minte? - erau albi porumbei,
mirosul ce lipsește se dezlâna în oale
și sufletul, în lucruri de multă vreme goale.
În scândură sunt găuri negre, pentru guzgani.
Aș vrea să mă joc simplu cu iepurii bălani,
să pun storul, cu pete de soare, la fereastră,
și somnul tău, frumoasă, în camera turcească.
Dar nu deschide geamul spre aer. Să dormim
ca sub două vechi pietre. Iar micul țintirim
pe noi, crească urzică, buchi slavonești și pace.
Din mobile, odaia pustiul și-l desface
și liniștea-i o apă veche, care-a stătut.
Dar dacă poți, dă-mi mâna albă, să o sărut.