Deschide meniul principal
Grația domniței
de Ion Luca Caragiale


Tânăra Domniță a încălecat:
Pentru prima oară merge la vânat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toți voinici băieți,
Intrarmați cu paloș, suliți și săgeți,
Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
Tremură de spaimă, tremură de milă,
Văzând că-mprejuru-i acea tinerime
Face-atâtea jertfe cu așa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
Din desiș, în față-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul ușor,
Asudat de goană, cu ochi rugător,
Vine și-ngenuchie l-ale ei picioare
Grație imploră, ca să nu-l omoare.
Dar și al ei mire, iată-l că sosește,
Arma-n sus ridică și ochind țintește,
Ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă,
Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! strigă Domnița! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genuche a venit să ceară
Grație... Eu nu pot ca să-l las să piară!”
Și zicând acestea ea a dezsarmat
Brațul ce-al său mire ține ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioși,
Către cerb se-ntoarce cu blândețe, și,
Când vin toți curtenii cu armele-ardicate,
Junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!... cu grația sa.
Orice răutate ea va dezarma!