Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul

 

„Nu trebuie, domnul meu, să aibă omul judecăți extreme, fiindcă lumea trăiește din pornire, nu prin judecată. Omul cuminte, mai cu seamă având norocul să fie sus-pus, este totdeauna îngăduitor cu lumea lui; de aceea, avem și vorba veche foarte înțeleaptă: lumea n-o putem îndrepta cu umărul. Fiecare dintre noi vede lipsurile și cusururile societății noastre; fiecare este dator a căuta să le constate, să acopere lipsurile și să depărteze cusururile, și-ncet-încet, fiecare luptând în sfera lui de acțiune, să realizăm cu toții, dacă nu idealul unei societăți, măcar o societate mai cioplită, mai cuminte și mai morală. Firește, când vedem atâtea nedreptăți, atâtea prostii și greșeli, atâtea fapte urâte, unele deplorabile, altele ridicule, se revoltă în noi dreapta judecată, și fiecare dintre noi, după putere, protestează și-ncearcă să-nfiereze răul. Dar să nu credem vreodată că protestările și opintirile noastre vor face să sară lumea din făgaș deodată, și, de unde se zbătea-n mocirlă, să iasă curată și să pornească pe calea cea bună și dreaptă. Greu și foarte-ncet, stimatul meu domn, se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi... Cu toporul, se curăță pădurea; lumea se curăță cu vremea și cu răbdare... nu așa, de azi pe mâine!...”

Cam astfel de predică am ținut eu odată între patru ochi unui bărbat foarte sus-pus, și — deși, în naivitatea mea, credeam că am să-l ating și să obțiu de la el, nu vreo nedreptate, ci dreptate — mi-am răcit gura degeaba...

Un bărbat excesiv de scrupulos — o adevărată anomalie într-o vreme și într-o societate, care, dacă ne putem exprima astfel... — în fine, scrupulos prea din cale-afară!

Și ce așa de mare hatâr îi ceream?... Judece oricine.

Săptămâna trecută, venise la mine o vară bună a ilustrului meu... E o femeie foarte de ispravă; a rămas văduvă de tânără cu o pensioară de la bărbat, și n-a mai vrut să se mărite, ca să-și poată îngriji de copil, un băiat. A muncit, l-a crescut și, după atâta necaz, l-a văzut flăcău mare cu... cariera lui. Ceea ce e ciudat e că femeia asta are toate calitățile de inimă (cum ar zice un autor de novele, iubitor de amănunte psihice), toate calitățile morale; dar despre cele intelectuale, dacă vrem să fim drepți, trebuie să spunem că natura a fost foarte vitregă în privință-i... Și cu toate astea, femeia și-a crescut băiatul foarte bine; e un tânăr model: aplicat la-nvățătură; examene strălucite — cam timid — asta nu face nimica: puțină timiditate nu șade rău unui tânăr când face în lume cei dintâi pași.

Cum spusei, cucoana a venit să mă roage să merg la văru-său, bărbatul cel sus-pus, să-l rog a proteja pe băiatul ei, care de șase luni s-a întors din străinătate cu diploma de doctor în drept și... nu poate căpăta o slujbă cât de mică.

— Bine, zic, de ce nu te duci d-ta în persoană? îți este văr bun, și știu cât datorește părinților d-tale care l-au ajutat pe vremuri să ajungă așa de sus.

— M-am dus de trei-patru ori; dar mă tot amână; și, drept să-ți spun, o dată... nici n-a vrut să mă primească; nu mai îndrăznesc.

— De ce nu se duce tânărul? ca nepot.

— S-a dus o dată; dar l-a primit foarte brusc... și cum e el timid, nu mai are curaj să meargă...

— Atunci lasă, zic, mă duc eu...

Și m-am dus.

Ilustrul, care mă primește totdeauna bucuros, ca să mă bată pe umăr cu multă bunăvoință protectoare, de la primele mele cuvinte în favoarea nepotului său, mi-a răspuns:

— Mon cher, trebuie să isprăvim odată cu sistema asta nenorocită: care cum vine din școală cu un petec de hârtie, nici nu știe să se șteargă bine la nas, și pretinde a-nvăța bărbieria pe capul statului, cu leafă și diurnă din buget! Să meargă tânărul să muncească; să se lupte cu lumea! Până când, orice tânăr, cum iese de la țâța mamei, să treacă la țâța școalei, și pe urmă, de la țâța școalei, la țâța bugetului? D-ta înțelegi că nu mai merge cu vechea sistemă: românul să se nască bursier, să trăiască funcționar și să moară pensionar... E vreme să isprăvim odată...

— Dar în fine, zic, un băiat așa de distins... și nepotul dumitale...

— A! mă-ntrerupe ilustrul meu; un cuvânt mai mult... Trebuie să isprăvim odată și cu nepotismul!... Am fost și voi fi totdeauna contra nepotismului — este iar o bubă înveterată a societății noastre, o gangrenă a statului nostru, un dar funest pe care ni l-a lăsat epoca de neagră și infamă memorie a fanarioților!... Nu pot face nimic pentru protejatul d-tale, tocmai că mi-e nepot... Iartă-mă, am scrupulurile mele de conștiință...

— O, Doamne! am exclamat.

Și i-am ținut predica arătată mai sus. Pe urmă nu m-am lăsat și i-am adăugat:

— În fine, și eu sunt contra nepotismului, contra acestui nărav străvechi, de care este atât de bolnavă societatea noastră; și nu pot decât aplauda pe un bărbat de stat, care are, ca d-ta, în programul său, stârpirea acestui dar funest pe care ni l-a lăsat mizerabila epocă a infamelor domnii fanariote; dar dacă trebuie să fim cu toții contra nepotismului, asta nu însemnează, cred eu, că trebuie să fim și contra nepoților. Înțeleg, pe nepoți să nu-i protejăm îndeosebi; dar să-i persecutăm fiindcă ne sunt nepoți!... Atunci, la nașterea fiecărui român, părinții ar trebui să se roage lui Dumnezeu: „Ferește, Doamne, pe acest copil al nostru să n-ajungă vreun unchi al lui la putere!”

— Nu zic asta! mi-a răspuns ilustrul.

— Apoi, atunci, poate că are acest nepot vreun cusur ca om; căci, din faptul că întâmplarea l-a făcut nepotul d-tale, nu-i poate face nimini vreo vină... Și firește, dacă are protejatul meu vreun cusur, atunci altă vorbă... Aș dori însă să știu...

— Nu! zise cam nehotărât ilustrul; nu pot spune că are vreun cusur... dar... dar... oarecare veleități și pretențiuni de personalitate... de independență... de autoritate... cum am zice, fumuri juvenile... fiindcă așa sunt toți tinerii din ziua de azi... își închipuiesc că-n fața unei diplome, cu care vin de pe băncile școalei, are să le cază toată lumea-n genunchi și să-i urce-n cap... Asta nu merge!... Un tânăr trebuie să fie modest... În fine, deocamdată nu sunt locuri... Mai e vreme... e tânăr, poate să mai aibă răbdare... om mai vedea... să ne mai gândim...

— A! zic eu în gândul meu... atunci, partida nu-i pierdută!...

Și, prezentându-mi umărul să mi-l bată cu bunăvoință protectoare, am salutat cuviincios pe ilustrul meu, și imediat m-am dus drept la nepotu-său.

— Tânărule, i-am zis, viu acuma de la unchiul d-tale, pe care desigur d-ta l-ai cam supărat...

— Eu? cu ce?

— Cu ce? cu ce? știu eu?... poate cu... oarecare veleități, ori pretențiuni de personalitate... de independență... de autoritate... cum am zice, iartă-mă, fumuri juvenile... căci așa sunteți toți tinerii din ziua de astăzi... vă-nchipuiți că-n fața unei diplome, cu care veniți de pe băncile școalei, are să vă cază toată lumea-n genunchi și să vă urce în cap... Asta nu merge !... Un tânăr trebuie să fie, cum să zic?... modest...

— A! zice tânărul; am înțeles... Da! dumnealui, fiindcă dispune de putere și este unchiul meu, ar voi să renunț la scrupulurile mele de conștiință, să mă fac unealta oarbă a unor rancune de partid! În schimbul unui mizerabil salariu de magistrat inferior, să mă pretez la o infamie... la o înscenare contra unui adversar politic al regimului dumisale! Dar până când cu sistema asta a persecuțiunii? până când cu această bubă înveterată a societății noastre? cu această gangrenă a statului nostru? cu acest dar funest...

— ...pe care (îl întrerup eu) ni l-a lăsat epoca de neagră și infamă memorie a fanarioților!...

— Neapărat!...

— Ia ascultă-mă, tânărule, zic eu... Știi cât am ținut la răposatul d-tale tată, bunul meu prieten, știi cât țiu la mama d-tale și la d-ta, ascultă-mă...

Și-i repet, cu mici modificări de circumstanță, predica neroadă pe care am ținut-o adineaori și lui unchiu-său, începând cu: „Nu trebuie să aibă omul judecăți extreme, fiindcă lumea trăiește din pornire, iar nu prin judecată... lumea, n-o putem îndrepta cu umărul... etc.” sfârșind cu: „Greu și foarte-ncet, tânărul meu amic, se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi... Cu toporul, se curăță pădurea... lumea se curăță cu vremea și cu răbdare, nu așa, de azi pe mâine!...”

— În sfârșit, i-am adăugat, eu te povățuiesc părintește să mai mergi pe la unchiul d-tale, care am înțeles că te iubește mult...

— Eu? la el?

— Da, d-ta, la dumnealui, firește; că așa se cuvine: ăl mai mic la ăl mai mare... și... să nu-l mai iei așa de sus... cu darul funest de pe vremurile de neagră memorie... Să-i dăm odată dracului pe fanarioți, să nu mai pomenim de ei! Acu, slavă Domnului, suntem regat independent!...

— Niciodată, domnul meu!... sunt scrupuluri de conștiință peste care nu se calcă! Im-po-si-bil!

Care va să zică, și cu nepotul, mi-am răcit gura degeaba, ca și cu unchiul...

Un tânăr excesiv de scrupulos — o adevărată anomalie într-o vreme și într-o societate, care, dacă ne putem exprima astfel... în fine, scrupulos prea din cale-afară!

Am renunțat dar, cu părere de rău, a mă mai amesteca în această delicată afacere de familie... Cu oameni așa de căpățânoși în privința scrupulurilor de conștiință, nu e nimic de făcut...

A trecut câtăva vreme după nereușita tentativelor mele diplomatice, pe care aproape le uitasem — când...

Citim în micul «Ecoul Patriei», ebdomadar din urbea X..., titlu mare pe prima pagină:

„Panamaua de la noi!... Potlogăriile foastei administrații!... Mișeliile se dau la lumină!... Jaf în avutul public!... În sfârșit!... Jos masca!... Hoții la pușcărie!...”

Citim apoi în «Glasul Țării», tot mic, tot ebdomadar, tot din urbea X..., titlu tot mare și tot pe prima pagină:

„Mișeleasca înscenare!... Goana infamă contra cetățenilor onorabili!... Regimul proscripțiunilor și al terorii!... Cetățeni fruntași închiși ca tâlhari în ajunul alegerilor!... Ministrul fără-de-lege!... Procurorul zbir!... Nedemnul nepot demn de unchiul nedemn!... Vom vedea!... Sunt judecători la Berlin!...”

N-am avut curiozitatea să văd cine or fi potlogarii, nici ministrul, nici procurorul...

Mai la urmă, ce-mi pasă mie!... dacă sunt judecători la Berlin!...