Hîrtia albă și hîrtia vînătă

 

La un colț de drum,

P-un vîrf de gunoi,

Petici de hîrtie, afumate, scrum,

Date prin noroi,

S-aflau răvășite. Două rupturele

Mai mari dintre ele,

Una albă ; ș-una vînătă-fusese,

Gîra,

Mîra,

Iată, la sfadă — ajunsese.

„Chioambo, teșmenito! Îmi sporovoia

Hîrtia cea albă și se rățoia,

Mie cutezat-ai să te potrivești?

Află că ținut-am hrisoave domnești.

Pe mine se scrise cu slove-aurite

Documente sînte, legi cu legătură

De cele lumești,

Ori bisericești,

Și adeverite cu vro semnătură

Naltă și cu marturi jurați întărite.

Iară tu, otreapă, terfelog ai fost

Și-ntrebuințată la tot ce-e mai prost.”

Vînăta hîrtie adînc se pătrunse

Ș-astfel îi răspunse:

,,Iacă, na, vorbiși

Pîn’ te isprăviși;

Dară strîmb să stăm,

Drept să judecăm.

Cu aceleași unelte ambele făcute,

Un cazan ș-o cocă ne-a fost plămădit.

Dacă fabricantul mi te-a sclivisit,

Mi te-a făcut albă, și în mîini avute

Apoi încăput-ai, fu al tău noroc.

Pentru asta nu te-am pizmuit de loc.

Însă la nevoie slujba ce cu tine,

S-ar fi putut, iaca, face și cu mine.

Las-acum mîndria; ne-a trecut veleatul;

Alții judeca-vor cine-i vinovatul.”