Haiducii/Prezentarea haiducilor

 

ADĂPOSTUL DIN VÂLCEAUA ÎNTUNECATĂ

— Și acum, Adriene, zise Irimia, iată Haiducii. Iat-o mai întâi pe Floricica, căpitanul nostru, care din mândrie femeiască și-a lepădat numele și s-a chemat:

FLOAREA CODRILOR Căpitan de haiduci

— Voi vreți să aruncați greul răspunderii pe umerii mei de femeie și prețul pierzaniei pe capul meu. Primesc și una și alta… Pentru asta, însă, trebuie să ne cunoaștem: o să-mi spuneți fiecare cine sunteți. Ca să vă dau ghes, o să încep cu…

Floricica tăcu o bucată de vreme și se plimbă, îngândurată.

A doua zi de la sosirea noastră în Vâlceaua Întunecată, se împlinise șase săptămâni de la moartea lui Cosma. Și în această dimineață cețoasă din mijlocul lui octombrie, cuvintele căpitanului căzură grele, ca prăbușirea lui Cosma, ca risipirea unei jumătăți din ceata lui, în frunte cu vătaful, – grele, mai ales, ca singurătatea noastră în inima acestor munți înalți, neștiuți și neumblați.

Cei paisprezece inși care se juruiseră unei vieți noi, zăceau trântiți, printre armele și boarfele aruncate claie peste grămadă, înfășurați în cojoacele lor gros îmblănite, în timp ce caii pășteau slobozi, – fericită tihnă animală. Sfatul (alcătuit din călugărul misterios, Spilca; noul vătaf, Movilă; Ilie și eu) trebuia să hotărască asupra acestei „vieți noi”. Dar, dorința neașteptată de adineauri, a căpitanului, îl ului oleacă. Optsprezece perechi de ochi se ațintiră asupra femeii cu inima dintr-o bucată, bogată în încercări și gata de ispravă.

Cu un turban de cașmir pe cap, cu șuba de vulpe aruncată pe umeri, foarte sprintenă în mișcări, deși purta șalvari, Floricica se plimba înfrigurată, de la un cap la altul prin Peștera Urșilor – adăpostul nostru de iarnă – unde intrasem de cu seara. Vătaful se sculă și puse ceaunul la foc, să prepare cafeaua turcească, lux introdus de Floarea, pe care-l socotea trebuincios vieții, chiar și în haiducie.

Și fie ca să-și adune gândurile, fie ca să ne dea răgaz să ni le adunăm pe ale noastre, Floricica tăcea, se plimba și privea în neștire, când la mica-i ceată, când la pereții vâlcelii cotropiți de ceață. Fața-i prelungă era puțin palidă, ochii trași, iar buzele sale, de obicei asemănătoare cu doi fragi gemeni, erau arse și crăpate. Tovarășii o urmăreau cu o privire îngrijorată și respectuoasă în același timp. Această moștenire de la Cosma li se părea plină de mister și mai ales de noblețe. Se știa că hoinărise în lung și în lat și cunoștea cu de-amănuntul țara și călăii ei, cărora dânsa le jurase un război neînduplecat și îndreptățit.

Asta plăcea voinicilor. Totuși, era femeie. Femeie cu șalvari, e drept, dar femeie. Și, pe deasupra, frumoasă. Ce va face cu frumusețea ei în munții ăștia cu urși? E drept că de la moartea lui Cosma nimeni nu știuse să-i încalece telegarul mai abitir decât dânsa, nici să înfrunte mai bine oboseala și lipsurile, nici să se arate mai bărbătoasă în hotărâri. În fața sicriului singurului ei iubit, rostise: „De-acum încolo, voi fi Floarea Codrilor și răzbunătoarea nedreptății, cu ajutorul vostru”.

Movilă, vătaful, îi întinse feligeana cu cafea fumegândă și tabacherea sa, la vederea cărora privirea Floarei se însufleți. I se făcu în grabă un scăunel. Floricica bău și fumă și-și continuă vorba lăsată:

POVESTEA FLOAREI CODRILOR

— O să vă spun eu, cea dintâi, cine sunt:

Sunt o femeie prefăcută, care poate fi sinceră când vrea și când celălalt merită osteneala. Tată n-am avut, ceea ce înseamnă că am fost făcută din flori. Maică-mea, păstoriță de când s-a născut până a murit, n-a cunoscut, cât a trăit, decât câmpurile, vânturile, fluierul său, câinii săi, oile ce păzea și râia ce-o spăla. Afară de râie – care adesea îi umplea chiar mâinile – totul îi plăcea. Ei, dar viața nu-i făcută numai din plăceri. Biata femeie suferi un necaz, unul singur, dar care îi zdruncină toată viața: copilă, jucându-se, își scoase un ochi.

De obicei, ne uităm beteșugurile, mai ales cele ce ni se întâmplă în copilărie. Mama, nu trecea zi, să nu-și amintească de această nenorocire.

Nu se văicări, dar, de-atunci, nu mai râse niciodată din toată inima. Ceea ce uită fu lumea, – lumea care habar n-a avut nici de necazul ei, nici de socotelile ei cu viața. Mama căută și-și găsi alinarea în ființele și lucrurile de care pomenii adineauri.

Până la treizeci de ani fu liniștită. Totuși, o săgetau unele neliniști, tulburări, fierbințeli. Ca să se răcorească, mama socotea de ajuns să-și frece iarna trupul cu zăpadă. Vara se da de-a rostogolul, ca un trunchi de copac, pe câte-o coastă înverzită. Dar toate astea îi ațâțau slăbiciunile, până într-o zi când, rostogolindu-se, căzu peste un cioban și ăsta-i fu leacul.

Lecuirea, dar nu și liniștea. Fiindcă dracul ăsta de cioban cu căpățână de „berbec de Astrahan” avea, ca și mama, un beteșug. Nu c-ar fi fost chior sau ciung; dimpotrivă, întreg, prea întreg, avea nevoie de-un harem, când nu păzea vreo stână. Mai mult, meteahna i se mărea, fiindcă era năzuros, trufaș, disprețuitor în gusturile sale. Mama, care n-avea nevoie de bună ziua nimănui, trăi în bună prietenie cu flăcăul până-ntr-o zi de april, când, din pricina primăverii năvalnice, el se plânse „chioarei” de viața de călugăr ce-i silit s-o ducă. „Chioara”, împletind la cârlige, întrebă ca o bună tovarășe, la curent cu dragostele prietenului ei:

— Nu te mai joci cu Sultana, fata rotarului?

— Ba da, dar o doare burta…

— Și Maria după care te prăpădeai?

— Nu se mai poate mișca…

— Dă-te, atunci, pe lângă Catrina. Te mănâncă din ochi.

— M-o fi mâncând ea din ochi… dar nu se lasă mâncată. I-e teamă…

— Cu toate astea, știi vorba cântecului ăla:

Femeia-i o cățea mereu gata la iubit,

Bărbatul o fiară ușor de zgândărit.

…Așa că tu poți găsi cât îți cere inima.

Ciobanul se supără:

— Și de ce aș fi, mă rog, „o fiară”? Pentru că-mi place aia? Și atunci ce să-mi placă? Gura unei știuci? Pielea unui arici? Ori ai vrea, poate, să mă plimb gol prin urzicile înalte până la bărbie? Sau să mă frec, ca tine, cu zăpadă? Sau să mi se întâmple să-mi intre vreun par în burtă, dându-mă de-a berbeleacul pe coaste, ca tine, care încă n-ai pățit nimic?

În sfârșit, iată – după spusa mamei – cum se scurseră clipele tulburătoare care urmară după supărarea ciobanului cu căpățână de „berbec de Astrahan”. Fu clipa când „clopotul ceresc” bătu începutul vieții mele.

Aveam treizeci de ani, fără vreo două săptămâni… Venisem pe lume cu două săptămâni înainte de Sfântul Gheorghe, care cade totdeauna în aceeași zi. Ne aflam acum în prima săptămână a lui Prier. Trecându-i mânia, Achim prinse a-mi privi lung gleznele și zise:

— Bag de seamă, Rado, că ai niște glezne de căprioară, care, pe legea mea, sunt destul de frumoase… N-ai vrea să-mi arăți un genunchi? De-o fi tot așa de frumos ca gleznele, te iau de nevastă, Rado!

Când Achim rosti vorbele astea, stam jos pe iarbă și împleteam la cârlige, în timp ce el sta-n picioare, sprijinindu-se în bâtă. De când nu mai aveam decât un ochi, nu-l privisem, în cinci ani, de trei ori în față, nici pe el, nici altă lume. Auzindu-l, însă, îndrugând că m-ar lua de nevastă dacă aș avea un genunchi frumos, da! am ridicat capul, crezând c-a-nnebunit. Atunci văzui că Achim avea o mustață neagră, frumoasă și niște ochi minunați de armăsar întărâtat. Nu l-am privit decât o clipă. Nici nu poți privi așa ceva o veșnicie. Dar puținul ăsta mi-ajunse ca să mă hotărăsc să-i arăt genunchiul, zicând în sinea mea: „Acum, Rado, fata mea, s-a sfârșit cu zăpada și cu berbeleacul. Acum o să fie cu totul altceva”. Totuși, știindu-mă umilită de beteșugul meu, spusei ca să-l întărât:

— Of, sărman Achime… De-ar fi fost să iei de nevastă pe toate câte ți-au arătat genunchiul, ți-ar fi trebuit o cazarmă.

— Rado, mă jur că te iau de nevastă!… Să-mi mănânce lupii oile, de nu te iau!

— Nu-i nevoie să te juri, Achime… Bărbatul trebuie să făgăduiască totul, fiindcă femeia cere câte-n lună și-n soare, de cum și-a arătat genunchiul. Dar eu nu sunt de alea. Poftim, Achime…

Și i-l arătai, fără să-l privesc în față. Apoi continuai să împletesc la cârlige. Atunci Achim își luă căciula, mare cât o baniță, și-o izbi de pământ cu atâta putere, că ea plesni ca o bășică de porc. Pe dată mă simții ridicată, încleștată de mijloc de un braț tare ca lemnul. Mă lăsai îmbrățișată, dar, cum mă puse jos, o rupsei la fugă, nu ca să scap de el, ci ca să-l întărât și mai mult și să-l fac să uite că-s chioară.

Uită așa de bine, încât după ce fugii valvârtej peste câmpuri și coline, fără să mă prindă, mi-aruncă bâta între picioare și căzui. Dealtminteri, n-așteptam decât asta: să cad din pricina lui. Bărbatul trebuie să iasă pururea vinovat, căci altfel, cu vânjoșenia lui, de-ar mai avea și dreptate, ce ne-am face noi, femeile? Dacă Achim n-ar fi fost el vinovatul în seara aceea, în crângul de ulmi – când oile behăiau ca-n pustiu, iar cei doi măgari păreau mirați de lunga noastră lipsă – ce m-aș fi făcut eu, biata Rada, cu Floricica în brațe, iarna următoare, cu durerea de burtă ca Sultana, fata rotarului și neputând să mă mișc ca Maria, după care se înnebunea Achim?

Pe când așa, trebui să se descurce aproape singur cu amândouă turmele de oi ale stăpânilor noștri, să facă brânză, să caute vreascuri uscate, să facă mămăligă și borș de pește și chiar să spele rufele în zer, ca să nu se prindă păduchii.

Curând, însă, bietul Achim se sătură până peste cap și de muncă și de femeie bolnavă. Eu, la rândul meu, mă săturasem și de pat și de un bărbat peste măsură de voinic. De aceea, după doi ani de căsnicie, într-o zi îmi zise ceea ce voiam eu însumi să-i spun:

— Ascultă, Rado: am brodit-o prost amândoi. Eu te-am îmbolnăvit, tu m-ai robit. Ori, acum doi ani, amândoi eram mai bine ca acum. Hai să îndreptăm greșeala. Iată: am douăzeci de oi, toată averea mea. Ai și tu, tot cam atât. Ți le dau pe-ale mele drept zestre pentru fata noastră, dar lasă-mă să mă duc în plata Domnului. În chipul ăsta, Floricica o să aibă curând o mamă zdravănă, care s-o îngrijească. Eu m-oi duce în lume după alt stăpân. Și-ți jur, Rado, că n-o să mai cer femeilor să-mi arate genunchiul, nici n-o să mai azvârl cu bâta între picioarele celor ce-or fugi de mine.

Așa glăsui sărmanul meu Achim. Mă sărută. Își sărută prelung copilul, care-i apucă părul din creștet cu mânuța sa și-l făcu să plângă întâiași dată-n viața lui. După care se duse în plata Domnului și nu mai auzii nimic despre el.

Floarea Codrilor se opri să-și alunge un năduf. În tot timpul povestirii sale de până acum, ca și de-acum încolo, cinsti cu privirea sa pe fiecare din cei ce-o ascultau, fie el cel mai neînsemnat dintre haiduci. Dar, mai degrabă asupra mea se îndreptau ochii ei, părând să spună: „Tu, Irimio, copilul pădurii și al meu, tu ești viața mea întreagă… Pentru tine sunt aici”.

Haiducii, respectuoși în fața sincerității ei, ascultau tăcuți. Spilca o privea cu atenție încordată, îi sorbea vorbele, în vreme ce Ilie, totdeauna de-o liniște neclintită, i-arăta fața-i de apostol, într-o uimită înmărmurire. Mai puțin priceput, mai prostuț, dar tot așa de lacom ca să știe, ca și noi, Movilă, vătaful o urmărea cu luare aminte, îngrijind să nu se stingă un foc de vreascuri.

Întâia mea patimă, de când am deschis ochii asupra vieții, fu să alerg, desfătându-mă, cu pieptul desfăcut în vânt. Acest tovarăș al copilăriei mele n-are decât doi prieteni ce se împătimesc de dânsul: omul liber și câinele. Ei fură primii mei prieteni. Omul meu liber era un băiat din sat, cu vreo trei ani mai măricel ca mine, îndărătnic și crud, dascălul meu în tainele libertății. O să cădeți de-a berbeleacul, când vă voi spune că el este în clipa asta căpitanul de haiduci care stăpânește munții Buzăului, la o poștă de noi, băgând spaima în mișeii care făuresc legile. Numele lui: Groza.

— Groza?! strigară haiducii.

— Groza cu inima de piatră? întrebă vătaful.

— De ce „cu inima de piatră”? Pentru că a jupuit de viu pe unul din ceata lui și pe un gospodar? Haiducul care a murit în felul ăsta era un trădător, dovedit cu o nelegiuire ce era cât pe-aci să-l coste viața pe Groza. Cât despre gospodar, pe legea mea, a căpătat ce-a meritat. Duceți-vă numai de vorbiți cu oamenii, îngroziți de acest strigoi. O să dați peste femei care aprind lumânări și se roagă de sănătatea vajnicului haiduc.

L-am cunoscut copil și băiețandru. Era crud, dar bun la inimă. Aveam nouă ani, el, doisprezece, când într-o zi, pe când alergam cu pieptul desfăcut în bătaia vântului, cu câinele după mine, mă întâlni, mă luă de mână și mă făcu s-alerg mai tare. În vârful coastei, unde ne oprirăm gâfâind, vântul îmi ridică rochița atât de nesocotit, că mă rușinai în fața acestui băiețaș frumos. Dar, spre deosebire de alții, nu se uita pe furiș la pulpele-mi goale, ci sta de vorbă cu câinele meu, ceea ce-mi alungă stinghereala.

Nu-l cunoșteam, nu-l mai văzusem până-n ziua aceea și observai că era curat, tot așa de curat ca și mine. Asta-mi plăcu, fiindcă niciodată n-am putut suferi murdăria. În picioarele goale, cu pulpele goale, dar spălate și numai prăfuite. Mâinile, gâtul, fața, proaspăt spălate. Izmenele și cămașa, la fel de curate, deși cârpite. Toate astea îmi plăcură, ca și ochii lui albaștri ca seninul. Numai roșeața părului, a genelor și sprâncenelor nu-mi fură pe plac.

Dânsul păru la fel de mulțumit de înfățișarea mea, asemănătoare cu a lui, dar pentru încredințare îi fu de-ajuns o aruncătură scurtă de ochi. Fiind curioasă să știu de unde era, îl întrebai!…

— De la Cârligi, spuse c-o voce aproape bărbătească, fără să mă privească și mângâind capul dulăului meu.

Se numeau Cârligi, vreo treizeci de case răzlețe, așezate cam la vreo doi kilometri de noi, pe șoseaua care duce de la Râmnic la Buzău și se încrucișează în locul ăsta cu un drumeag. Nu fusesem niciodată la Cârligi, fiindcă se spunea că băieții de-acolo aruncau cu pietre în spatele trecătorilor.

— Și cum te cheamă? Mie mi se spune Floricica.

— Ai nume frumos, zise, sculându-se în picioare și privindu-mă în față. Ești tot atât de frumoasă ca și numele ce-l porți. Al meu e Groza… Și, odată și odată, o să fiu haiduc.

— Ce-i aia haiduc?

— Nu știi? Ei bine, haiduc este omul care nu suferă asuprirea, nici slugile; trăiește în pădure și omoară pe gospodarii cruzi, apărând pe cel sărac.

— N-am văzut niciodată pe haiducii tăi.

— Nici n-ai să-i poți vedea… Sunt hăituiți de potere.

— Și potera ce-i?

— Poterașii sunt vrăjmașii haiducilor și ai libertății, oastea care-i apără pe gospodari, pentru o simbrie de Iudă. Acum trei ani, am fost de față la o bătălie între haiduci și poterași, aproape de noi, în pădurea Cerbului. Haiducii au fost bătuți. Eu când o să fiu haiduc, n-o să mă biruie nimeni. Dar, să nu spui nimănui, nici chiar maică-tii, că eu „țin” cu haiducii. Nici la ai mei n-am spus-o. Hei, drace! așa trebuie. Părinții sunt toți flecari, iar pereții au urechi.

Și zicând asta, Groza a făcut un gest de dispreț, pentru părinți și pereți. Atunci văzui că avea un fluier vârât pe mâneca dreaptă a cămășii. Întrebai:

— Cânți din fluier?

— Da, cânt din fluier!… Dar nici asta să n-o spui nimănui.

— De ce?… Nu-i un păcat să știi cânta din fluier.

Groza mă cercetă o clipă furios:

— Nu! Nu-i o nelegiuire să cânți, dar să bați toba la toți este una, și încă una mare… pentru cine-i place fluierul.

— Tuturor le place…

— Ești o proastă, Floricico! Îi place lumii fluierul, cum îi place câinelui ca să fie pus în lanț; cum îi place privighetorii, ca s-o puie-n colivie; florii, ca s-o rupă de unde Dumnezeu a lăsat-o să crească și libertății ca să fie schimbată-n sclavie. Dacă toată lumea ar iubi fluierul ca mine, n-ar mai fi nici haiduci, nici poterași, nici gospodari, ci numai frați. Ori, frați, nu se află nicăieri…

— Cum știi tu toate astea, Groza?

— Of, prea vrei să afli totul… Ți-o voi spune doar ție, căci de când te măsor cu privirea, mi-am dat seama că ești la fel ca mine… tu, singura din opt sate câte cunosc. Dar ai nevoie de-un dascăl, și voi fi dascălul tău. Vrei ca Groza să-ți fie dascăl, Groza care va fi într-o zi haiduc?

— Da, Groza, vreau! Fii dascălul meu. Spune-mi cum de știi toate astea?

— Iată cum. Am un frate mai mare, de vârsta însurătorii. E mare și prost. Cântă din fluier la hora satului și face pe proști să joace. A avut un câine pe care-l ținea în lanț, o privighetoare pe care o puse-n colivie. Sărmanele făpturi au murit de inimă rea. Atunci i-am spus lui frate-meu că-i un măgar, un măgar care cântă din fluier. Pentru că i-am spus asta, primii o palmă atât de puțin frățească, încât îmi învineți obrazul. Și-i trase înainte cu fluierul, ca să țopăie proștii, vârî în colivie altă privighetoare și puse în lanț alt câine. Dar eu sfărâmai colivia și aruncai lanțul în puț. Atunci crezui că o să fiu ucis. Nu mai era un măgar, ci un bun poteraș, ceea ce o să fie, desigur. Eu o să mă fac haiduc și atunci o să-l fac „să-și aducă aminte de laptele ce l-a supt de la maică-sa”. Asta-i.

Până-n ziua când l-am cunoscut pe Groza, eram singură. Mama mă silea să-mi trec copilăria brodând la gherghef, cu ochii întruna pe o canava, petec minunat și ticălos care înghite cei mai frumoși ani ai unei fete și care la rândul lui e mâncat de molii, după ce a fost minunat două generații de nepricepuți. Mă războii cu mama și cu satul; treceam drept o puturoasă.

Ei, și-apoi ce? Să nesocotești raza de soare ce lasă pete de argint pe drumul din pădure? Să nu știi niciodată cum își face privighetoarea cuibul? Să te lipsești de alintarea vântului ce-ți umflă cămașa? Să renunți la murmurul pârâului, care galopează surd la chemările primăverii, vestind viața nouă; la ale verii gemând sub povara belșugului; să uiți de toamna cea plină de tristețe și să trăiești fără să te uimească zăbranicul alb al iernii? Și pentru ce, oare, atâta renunțare totală?

Ca să țeși ștergare lungi de borangic pentru labele unui bărbat care o să-ți pălmuiască fața; sau macate frumoase numai din in și horbote pentru un bețivan de bărbat ce-o să se trântească peste ele cu ciubotele pline de noroi; sau scoarțe de lână, groasă ca pe mână, pentru „alesul inimii” care o să-și verse vinul negru și pastrama peste anii tinereții tale, petrecuți țesând aceste minunate daruri și visând în așteptarea acestei zile frumoase? O! ispititoare nădejde a oricărei sărmane copile de la țară, sunt fericită că n-ai fost și a mea. N-am vrut să-mi pironesc ochii pe un gherghef, de dragul unui vis pe care viața-l tăgăduia în jurul meu.

Ochii mei, care ar fi trebuit să lăcrimeze, aplecați pe un gherghef, i-am lăsat să se umple de lumina câmpiilor, pe unde îmi mânam oițele; i-am lăsat să cerceteze albastrul cerului, adâncul prăpastiilor și desișul brazilor. Și dacă am lăcrimat, a fost din pricina asprimii primului meu iubit: vântul!

Vântule! Vântule!

Putere prietenă a omului liber!

Crainic ce străbați depărtările cu valul tău primenitor;

De-ai fi zefirul ce mângâie fața,

Sau crivățul ce biciuie obrajii,

Ori de-ai bate-n vijelie

Ca să ne mărturisești inima-ți bună,

Rămâi pururea puterea prietenă a omului liber,

Care unește inimile!

Vântule! Vântule! Prietenul omului,

De ți-ar fi cărarea cu dragoste plină,

Presărând petale în loc de sărutări;

Sau fie că avânturile tale ar umfla buciumul

Tuturor mâniilor, tuturor bucuriilor,

Ești pururea crainicul tristeții mele,

Al suspinului meu după doru-mi îndepărtat.

Tu ești purtătorul strigătului de durere

Al lacrimei fierbinți, al râsului răsunător…

Tu ești puterea, prietenă omului liber,

Vântule! Vântule!

— Știi tu, îmi zise într-o zi Groza, după o goană nebună peste câmp, știi că odinioară vântul era cât p-aci să devie socrul șoarecelui?

— Nu, nu știu!…

— Da, vântul a fost la un pas ca să-și dea frumoasa lui fată după animalul cel mai fricos de pe pământ și care nu scăpă decât datorită unui vicleșug.

Într-o zi, șoarecele merse la Sfântu-Soare și-i vorbi cam așa:

— Ascultă, Prea-Puternice. Sunt făptura cea mai nenorocită de pe fața pământului, veșnic hăituit de oameni, de câini și de pisici, zi și noapte stând cu ochii-n patru, gata oricând să cad într-o cursă și murind de frică. Și care-i crima mea? Că rod, uneori, cu prețul vieții mele, vreun știulete de porumb sau un burduf de brânză.

— Asta, dragul meu, spuse soarele, căruia nu-i plac șoarecii, asta-i de neiertat.

— Haida de! strigă pretendentul. Uiți oare că stăpânii lumii fac la fel? Și încă fără nici o teamă sau primejdie. Numai că, vezi, am observat că pentru a se pune la adăpost de orice primejdie, se însoară totdeauna cu fata vreunui puternic al pământului și se pun sub pavăza socrilor lor. Ei bine, m-am hotărât să fac la fel ca ei și te-am ales pe tine, cel mai puternic dintre toți. Dă-mi pe fiică-ta de nevastă și ocrotește-mă… M-am săturat de viața asta.

Soarele, înspăimântat, făcu îndată pe niznaiul:

— Te înșeli. Nu-s eu cel mai puternic în univers!

— Atunci, cine?

— Norul. Ai văzut: în miezul zilei, când mi-ar fi pofta să prăjesc pământul, Norul îmi acoperă fața și mă dă gata. Du-te, dragul meu, la Nor. Cere-i fata; el e cel mai tare.

Șoarecele, cu coada în aer, dă fuga până la Nor și-i destăinuie necazul:

— Tu ești cel mai puternic! Dă-mi-o pe fie-ta!

— Eu?! Eu, cel mai puternic? Îți bați joc de mine?

— Nicidecum, Soarele mi-a spus-o. Și așa e. Numai să vrei și-l întuneci!

— Eu să-l întunec? Pentru câtă vreme? Un vântuleț, și praful se alege de mine. Vântul, firește, este cel mai puternic. De altfel, îndată ce o să-i vorbești, va fi mulțumit, căci e tare îngâmfat. Dar bagă de seamă că-i foarte nestatornic în sentimente. Un ușuratic!

— Oricât de ușuratec ar fi, va trebui totuși să-mi dea fata.

Și iată-l pe șoarece la Vânt, care tocmai se distra, dându-și fata într-un leagăn. Îi spuse păsul și scopul venirii lui.

— Să nu mă iei drept o secătură, conchise șoarecele. Vreau să muncesc ca să-mi câștig pâinea, dar văd că fără sprijinul unui puternic viața o să-mi devină cu neputință. Tot porumbul, toată brânza, sunt în mâinile celor tari; cei slabi n-au decât să-și strângă cureaua.

— Dar tu nu ești cel mai slab pe lumea asta! strigă Vântul. Dimpotrivă, ești mai tare ca mine!

— Ce? făcu șoarecele, foarte măgulit.

— Vezi tu stânca aia din mare? Înainte de-a fi unde o vezi, era cățărată pe muntele ăsta, ce se înfige ca un colț în mare. Acum vreo câteva mii de ani, niște boieri puternici, dar tâmpiți, se-apucară să dureze, colo sus, o cetățuie puternică și tâmpită, ca și stăpânii ei. Frumosul munte fu jefuit de vânatul său, marea pustiită de acest cuib de prădalnici, iar zidurile înalte sluțiră mândra priveliște. Tu știi că nu-mi plac stavilele puse libertății. Îmi place să gonesc și să gonească, odată cu mine, tot ce-mi iese-n cale. Mă pusei, dar, să suflu din toate puterile asupra acestui cuib de jecmănitori. Erau înfipți strașnic! Ah! câte mii de ani de trudă risipii ca să nărui această viermuială. Din veac în veac, se tot înmulțeau și deveneau mai sfidători. Nici chip să-i clintești. Stânca nu se urnea de fel, cu mare greutate, ici-colo, se rostogolea o bucățică de zid, dar era dres îndată. Mâhnit, doborât, mă odihneam într-o dimineață pe celălalt țărm al strâmtorii, când, deodată, un huruit îngrozitor mă făcu să săr în sus!… Marea se ridică precum un zid și era cât p-aci sa mă înghită! Era stânca pe care stătuse cuibul jecmănitorilor, care se prăvălise singură! Singură? Vorbă să fie! Alergai, scotocii și mă cătrănii când văzui că ceea ce nu fusesem în stare, în câteva mii de ani, săvârșiseră-ți voi, șoarecii, în câteva generații. Pricepi: boierii de-acolo îngrămădiseră în beciurile lor tot belșugul pământului și când zici boieri și belșug, zici șoareci. E tot un drac! Și neamul șoricesc lucrase așa de bine la împărțeala belșugului cu șoarecii-boieri, încât stânca, sfârtecată de unii ca să se cuibărească, iar de alții ca să-i stârpească, sfârși prin a se nărui!

Iată de ce-ți spuneam adineauri că tu ești mai tare ca mine! Întoarce-te de unde ai venit, prietene, ia de nevastă o fată din neamul tău și află că Dumnezeu a împărțit așa de bine puterea printre făpturile sale, încât, cu nițel obraz, toată lumea ar putea fi mulțumită!

*

Groza ajunse curând sufletul zilelor mele și avui bucuria să observ că-i eram singura prietenă. Amândoi ne dam seama de-un lucru despre care habar n-avea nici un copil din preajma locului, de un lucru neobservat nici chiar de înșiși mai-vârstnicii noștri. Era vorba despre josnicia acestei vieți țărănești, făurită în întregime din muncă de rob și plăceri mărunte. În vremea marilor munci de vară să te cocârjești, din zori și până-n noapte, asupra unui ogor a cărui roadă se ducea, trei părți din cinci, să umple hambarele stăpânului; din toamnă și până primăvara să-ți frângi mijlocul la războiul de țesut, a cărui nesfârșită pânză devenea un fel de fruct oprit, care trebuia păstrat totdeauna pentru viitor; sau să petreci seri lungi și plicticoase pălăvrăgind pe la clăci, tot curățând la porumb, dezghiocând la fasole sau scărmănând lână la un vecin; să coși la zestrea vreunei surate proaste și mândră de cârpele ei. Și, drept orice plăcere, hora tâmpă de duminică, la care te plictisești după o scurtă vreme de joc, mereu același; sau întâlnirea la fântână cu vreun iubit, care să-ți toace verzi și uscate, cu un anume scop.

O scârbă înnăscută ne-ndepărta, pe mine și pe Groza, de trudele astea și de plăcerile ce le răsplăteau. Dar nu te poți abate nepedepsit de la viața hotărâtă de cei mărginiți, îndată ce fu observată înțelegerea noastră, devenirăm ținta tuturor zeflemelelor, prilej de zavistii. Fiindcă prostimea, fie că nu te amesteci în ciorba ei, fie că te dai în lături din cale-i, nu îngăduie ca cineva să i se deosebească. Ea nu se împacă decât cu ea însăși, nu-și suportă decât propria-i piele.

Of, Dumnezeule! nu sfătuiam pe nimeni să trăiască în felul nostru, nu rugam pe nimeni să ne facă seri de clacă. Groza, la șaptesprezece ani, își avea brișca și calul, câștigate prin sudoarea frunții. Era, pe atunci, singurul mijloc prin care omul se dezrobea de muncă de slugă și-și dădea o umbră de libertate. De două ori pe săptămână, prietenul meu ducea la târgul Buzăului rodul muncii noastre în devălmășie: lână, caș, miei, grâne, legume, ouă, pometuri, păsări, – după anotimp.

Această duioasă frăție între doi copii care nu voiau să sărute mâna popii, unealta boierului, nici să-și scoată căciula când ar fi trecut cine știe ce slugoi de la „curte”, fu socotită drept o crimă, nu numai de cei cointeresați, ci chiar și de cei care, ei înșiși robi, ar fi trebuit să urmeze pilda noastră. Ne învinuiau că trăim împreună, fără să avem vârsta. Cu toate astea, deși prea bine împlinită pentru cei cincisprezece ani ai mei, nu eram decât o fetiță, iar Groza, de-o nevinovăție cu adevărat copilărească. Rătăcirile prin pădure, lungile lipsuri din sat însemnară pentru cei răi tot atâtea șiretlicuri desfrânate.

Duceam o viață minunată, înjghebată de noi până în cele mai mici nimicuri, o insulă însorită în mijlocul unui ocean de întuneric. Fură anii când Groza mă învăță să cânt din fluier și să gust, cu mintea, viața în haiducie, pe care o simțeam doar cu inima.

Când, prin desișurile de mesteceni și pini, degetele lui se-nduplecară să cânte pentru prima oară în fața mea doinele noastre vrăjite, mi se păru un Făt-Frumos din poveste. Uitai de roșeața părului său, îmi uitai mândria, mă prăvălii la picioarele lui și i le sărutai.

Doină, doină, cântec dulce

Cin-te-aude nu se mai duce,

Doină, doină, cânt cu foc,

Cin-te-aude șade-n loc.

Mărite Doamne!… Sunt sigură că ți-ai început desăvârșita operă, cântând din fluier celor în neființă!… Căci, oricât de puțin au ascuns tainele întunericului, un grăunte din geniul tău neîntrecut, Necuprinsul ce ieșea din mâinile tale trebuia, fără doar și poate, să pară un cântec minunat, sub strunirea acestui iureș de imnuri vrăjite.

Tot în vremea acelor ani, mă deprinsei a citi și scrie în grecește. Și tot lui Groza îi datorai și-acest dar.

Învățase în limba asta, departe de sat și mulțumită călătoriilor lui la Buzău.

— Vrei, îmi zise într-o zi, să înveți grecește? Limba noastră nu-și are încă alfabetul ei. Ca să citești și să scrii trebuie să alegi între slavonă și grecească. Eu am învățat grecește și acum parcă aș avea patru ochi. Fă ca mine. O să afli lucruri nemaiauzite!

— Vreau, dar unde? Cum?

— Cu ajutorul vestitului cântăreț Ioachim, de la Mânăstirea dintr-un lemn, la Buzău. Mi-i prieten, cu toate că gurile rele șoptesc c-ar fi un desfrânat. Eu n-o cred și nici tu n-ai s-o crezi. Drept e că părintele Ioachim e un om învățat, ce-ți dă fiori, când îl vezi și-l asculți. Dar numai proștii n-au în ei nici un fior. Dealtminteri, cu toate șoaptele, a rămas victorios și prețuit. Mai de mult, i-am vorbit de tine. Te-ar primi cu bucurie. O să fie mulțumit să aibă o prietenă, căci și dânsul e ca noi: n-are pe nimeni.

Duminica următoare, zi frumoasă de primăvară, mă urcai în brișca lui Groza. Era mândru de calul lui, frumos, într-adevăr, iar eu mândră de Groza, care mâna ca un stăpân și sta nemișcat, ca un bărbat în toată firea.

Eram amândoi gătiți, ca de sărbătoare. El, cu cizme lustruite, cămașă de borangic, cojoc înflorat și căciulă țurcană; eu, în fustă albă cu fote, brodate cu mâna, ilic și pantofi de catifea, încărcați cu desene în culori vii, cu capul gol. Eram frumoși ca niște tineri după nuntă.

Priveliștea ce ni se înfățișă dinaintea ochilor, pe un drum de aproape o poștă, necunoscut mie, mi se păru tot așa de frumoasă precum eram și noi. Și anume: gătită și ea, tot ca de sărbătoare. Era primul meu drum lung și nu mai conteneam minunându-mă de coastele împodobite cu vița de vie, de podurile acelea nemaivăzute, de râurile și pâraiele, de potecile întortocheate și chiar de păsări și dobitoace. Totul, lucruri și vietăți, apăreau ca după niște șiruri de perdele, pe care o mână nevăzută le ridica una după alta, la apropierea noastră.

Stăteam în leagănul brișcii, alăturea de prietenul meu care tăcea. Dar când vorbi – pe coasta unui deal pustiu – fu ca să-mi sădească în suflet sâmburele răzvrătirii lui firești, coaptă, gata să țâșnească.

— Tot cât vezi și ce-ți place așa de mult, rosti el, învârtindu-și biciul pe deasupra capetelor noastre, întreg acest minunat pământ, larg și întins, trebuie să fie al nostru, al tuturor, căci venim pe lume goi și el se dăruie ca să-l lucrăm și să ne bucurăm de roadele sale. Nu-i încă al nostru. Trebuie să fie. Trebuie să-l smulgem din mâinile celor care-l țin, fără să-l lucreze. Trebuie!

Asta-i tot ce mi-a spus Groza vreodată despre sclavia pământului sub călcâiul gospodarilor. Atunci am priceput că dânsul va fi într-o zi haiduc, căci numai haiducii cugetă alt fel decât toată lumea. Luându-te după lume, Dumnezeu a lăsat să fie robi și gospodari, săraci și bogați, biciuiți și biciuitori. Dar haiducii trec peste această voință a lui Dumnezeu, nu-i mai calcă pragul bisericilor și se cuibăresc în păduri, de unde ies, dând iureșe fulgerătoare în averile asupritorilor și chiar într-ale bisericilor, prădând, ucigând și ajutând pe cei nevoiași.

Buzăul, orașul isprăvnicesc al județului, mi se păru ca o fată care nu face altceva, decât să se gătească întruna. Se aflau acolo două ulițe drăgălașe, parc-ar fi fost două sprâncene încondeiate. Noroiul și praful erau cu îngrijire date la o parte; peste tot, pământul era podit cu lemn. Prăvăliile, rânduite unele lângă altele, aveau ferestre cu geamuri mari, înapoia cărora stăteau în galantar, și puteau fi admirate: într-unele, lucruri de-ale noastre; într-altele, mătăsuri străine de mare lux, foc de scumpe; mai departe, o expoziție de armurării cu încrustături de mare preț; în altă parte tutun tăiat, ca tivul de mătase, risipit printre ciubuce și narghilele de Stambul. Prăvălii înțesate cu scoarțe. Altele oferind icoane, candele de argint bătut, patrafire, potcapuri, cărți sfinte. Într-o puzderie de cârciumi se bea și se mânca. Cafenelele erau ticsite de lume, care sorbea din cafeaua înmiresmată, fuma din ciubuce și vorbea tot felul de limbi.

Toate prăvăliile astea aveau firme cu felurite numiri, potrivite cam așa: „La țăranca buzoiancă”, „La cașmirul de aur”, „La pușca de Damasc”, „Covorul persian”, „Ciubucul Vizirului”, „Hanul bun sosit”, „Cafeneaua micului Bei”, și așa mai departe.

Groza își lăsă brișca în grajdul unui han țărănesc de la marginea orașului. Trecerea căruțelor de rând era oprită pe podeaua de lemn. Numai trăsurile puteau să pătrundă acolo. Speriați de atâtea bogății și nesimțindu-ne în largul nostru, mergeam minunându-ne printre plimbăreții înfumurați care veneau și se duceau, vorbeau, învârteau între degete mătănii mari de chilimbar și se uitau la noi ca la alte alea. Cei mai mulți dintre boierii ăștia erau îmbrăcați în caftan și ișlic, împodobite cu cele mai frumoase motive. Alții aveau o îmbrăcăminte care nu se purta decât prin țările lui „Soare-apune”. Ăștia erau mai degrabă tineri feciori de boieri, întorși de pe la școlile înalte din străinătăți. Aveau mustățile rase și câte un geam la ochi, ceea ce mă făcu să cred că au chiorât cu toții din pricina învățăturii.

Femei, puține, dar dumnezeiesc de frumoase, cu meșteșug drese, toate în capul gol, cu părul lins pe spate și lăsat pe tâmple, fața ușor acoperită cu văluri subțiri și străvezii, cu talia foarte strânsă și rochii largi, mari ca niște clopote, atingând pământul. Își târau pașii, galeșe, la brațul bărbaților lor și vorbeau pe nas, ca niște papagali.

— Aici, îmi zise Groza, nu poți intra nicăieri, dacă n-ai în pungă atâția bani cât câștigăm noi într-o vară. Pentru ca gospodarii ăștia și neamurile lor să poată trăi în asemenea orașe, ca și-ntr-altele și mai mari, trebuie ca noi, șerbii, să le aducem apa la moară. De aceea au poterași care să-i apere și ne silesc pe noi să muncim pentru fericirea lor. Eu unul nu vreau să fiu șerb. Curând, o să mă fac haiduc. Atunci noi, toți haiducii, o să ridicăm satele și o să punem capăt nedreptății!…

Mânăstirea dintr-un lemn se zice că fusese făcută dintr-un singur stejar, de la acoperiș până la tâmpla altarului.

Era vremea liturghiei, puțin înaintea prânzului. La-nceput nu îndrăznirăm să pășim înăuntru, întrucât intrarea în această casă a lui Dumnezeu, întocmai ca și în a prăvăliilor bogat încărcate, nu era îngăduită decât gospodarilor.

Docare, calești, cai de călărie, vizitii, servitorime, așteptau, într-un talmeș-balmeș nemaivăzut, ieșirea stăpânilor. Aceștia se rugau într-o biserică a lor (fie ea „dintr-un lemn”), după cum se duceau la desfrâu prin anumite case d-ale lor, cu fățărnicie numite „cocioabe”.

Așteptarăm sfârșitul slujbei și plecarea acestor vrednici creștini care îndulceau poruncile lui Christos, însușindu-și pământurile. Ieșiră cu aere de cârnățari smeriți și se urcară în trăsurile lor, în sunetul clopotelor împărătești și a freamătului de spaimă pricinuit de apariția lor în rândurile slugilor istovite. Noi ne strecurarăm pe după aceste brezăi^[1] și, ținându-ne de mână ca niște vinovați, Groza și cu mine pătrunserăm în biserica goală, unde mirosul de mosc, lăsat de veșmintele desfrâului, lupta din răsputeri cu cel de tămâie.

Aici, uimirea mea fu și mai mare decât aceea din fața prăvăliilor bogate. Ce deosebire între sărăcia bisericii din satul nostru și bogăția acesteia! Era tot așa de regesc încărcată ca și prăvăliile din târg.

În lumina ferestrelor cu geamuri pictate, văzui mai întâi tâmpla întunecată a altarului, încărcată de sculpturi și ciubuce. La mijloc și drept deasupra, un Dumnezeu țanțoș, strălucind de sănătate, cu toată barba-i albă, ținea în mâna stângă un biet glob pământesc, făcut după chipul și asemănarea sa, în vreme ce cu degetul arătător al dreptei sale ne amenința cu nu știu ce pedeapsă. Pe cele două canate ale ușii de la altar, sfinții apostoli Petru și Pavel, tot așa de grăsuni ca și stăpânul lor, făceau pe temnicerii, unul susținând fabrica de credință, celălalt cu cheile raiului în mână. Apoi un șir întreg de sfinți, cu priviri de polițiști, mucenici și jandarmi ai bisericii, ale căror veșminte erau de argint și aur plin. Două rânduri de jilțuri, bogat sculptate, având fiecare scris pe spetează numele fericitului mirean; trei candelabre, spânzurate de tavan, două candele arzând în fața lui Christos și a Sfintei Fecioare și două sfeșnice mari în fața stranelor, – toate încărcate cu lumânări de ceară curată, multe dintre ele uimindu-mă prin mărimea lor și făcându-mă să cred că păcatele celor care au adus atare daruri trebuia să fi fost tot atât de mari.

Groza mă lăsă o clipă în mijlocul fabricii de credință și se duse să bată la ușa sacristiei. Dascălul Ioachim își arătă fața. Era un om cam de vreo patruzeci de ani, mărunt, chel, cu ochii mari, bulbucați, față voioasă, gros în grumaz.

— Iat-o pe Floricica, prietena noastră, zise Groza, arătându-mă de departe dascălului.

Acesta se înțepeni pe picioarele-i scurte și rămase o clipă încurcat. Fața lui de ștrengar popesc scapără sub năvala unei raze de lumină portocalie. Își ridică mâinile în sus și rosti, c-o putere de se cutremurară ferestrele, această vorbă în grecește:

— Evloghimeni!… (Adică: Fii binecuvântată!)

Mă înfricoșai și-mi veni să fug, dar îl zării pe Groza că-mi zâmbește și-mi face cu ochiul. Dascălul îi trăgea însă înainte și cu toate că teama îmi creștea încetul cu încetul, pe măsură cu plăcerea de-a auzi acest glas, despre care se zicea c-ar fi printre cele fără pereche în Țara Românească, rămăsei pironită locului.

— Binecuvântați fie ochii tăi umezi… binecuvântate buzele tale umede… și binecuvântate să fie toate umezelile pământului, care fac să crească atare roade!…

Mă simții roșindu-mă la binecuvântarea atâtor umezeli, dar Ioachim vorbi îndată despre secetă. Cântă pe „glasul al optulea”:

— Căci, o, Doamne! umeze-e-lele tale fac pă-ă-mân-tu-ul să îndure seceta, o, Doamne, Atotputernice!

Groza îi puse mâna pe umeri și-l opri.

— Mai las-acum psalmii tăi mincinoși, plini de secetă și ajut-o să silabisească alfabetul. Ai uitat că n-o să tragem la hanul „Bun-venit”, ci c-o să ne ducem la colibele noastre!

Cântărețul îl privi o clipă cu nevinovăție, apoi reîncepu mai cu foc:

— Mai vârtos simți-vor căldura cei ce se vor culca împreună într-o coli-i-bă, decât cel ce doarme singur într-un pal-a-at!…

— Dar noi nu ne culcăm împreună, nebunule! strigă Groza.

— Tot pârî-îul me-erge la-a râu… Bă-ăr-ba-a-at și fe-me-ie me-erg…

— Merg la naiba! urlă prietenul meu, scuturându-l pe cântăreț de braț. Vrei sau nu s-o înveți alfabetul? Mi-ai făgăduit-o!

— Da! făcu Ioachim, apropiindu-se de mine ca un lunatec, da! am făgăduit și încep.

Apoi fixându-mă în ochi, cu privirea cea mai cinstită din lume:

— Floricico, neagră porumbiță… zi după mine: Al-fa… Vi-ta… Gam-ma… Delta… E-psilon…

Silabisii după dânsul, fără nici o sfială, până la sfârșitul alfabetului.

— Ehtahtos… Ehtahtos – (Minunat! minunat!) – prinse să strige în grecește. O singură greșeală, o nimica toată, trebuie îndreptată. Sunt cele trei slove greu de rostit: gamma, delta și thita. Pentru gamma trebuie să faci din gât ca și când ai vrea să gâlgâi. Pentru delta să bâzâi ca crivățul. Cât despre thita, așa cum sâsâie un gâscan înfuriat. Așadar, spune-le și arată-mi gura în timpul ăsta. Am să te ajut.

Mă supusei. El îmi privea de-aproape gura și-mi atingea, cu degetul, bărbia. Dar, ca fript de o arsură, îl văzurăm dându-se deodată înapoi și alergând prin biserică, văitându-se, cu mâinile împreunate pe chelie.

— Săracu’ de mine!… Săracu’ de mine!… Gura asta este însuși izvorul din care vechii zei au scos nectarul lor amețitor! E gura făcută nu să buchisească un alfabet, ci să împartă viața și moartea!… De bună seamă, despre o atare fetișcană a vorbit înțeleptul, în extazul său: „Porumbița mea, care stai printre crăpăturile stâncii, prin ascunzișurile locurilor prăpăstioase, arată-mi fața ta și lasă-mă să ascult glasul tău”… Da, privirea, glasul tău… și, de asemenea, gura ta, ar fi putut zice. Dar, Solomoane, la ce bun să ai o inimă care cere s-auză și să vază aceste lucruri încântătoare, când ești așa de slut, ca țâncul pământului?… Și de ce să fiu vinovat, dacă inima mi-i pusă la stânga, ca la cel nebun și nu la dreapta, cum spui tu că trebuie să fie la cel înțelept? O, Doamne, tu cunoști nebunia mea, iar greșelile mele nu-ți sunt tăinuite…

Dup-aceea, Ioachim veni repede la mine și mi se adresă cu vorbe hotărâte și alese, ca între boieri:

— Cori-mu… Corițachi-mu. (Fata-mea, fetița-mea.) Să nu-mi faci ocara, socotindu-mă neam prost! Nebunia mea nu-i primejdioasă și păcatul meu nu-i decât în vorbă… Asta-i toată vina mea… Să nu mă lipsești, așadar, de priveliștea harurilor tale. Acum du-te sănătoasă și să te întorci sănătoasă. Te voi învăța grecește cu priceperea învățatului și uitarea de sine a prietenului. Și vei fi înarmată c-o sabie, ce puțini sunt în stare s-o mânuiască.

Îl sărutai pe cântăreț pe amândoi obrajii și-i zisei:

— Ioachime, ești primul om pe care l-am sărutat în viața mea.

*

Vreme de un an încheiat, cântărețul de la Mânăstirea dintr-un lemn mă-nvăță greceasca și alte lucruri, – dascăl când politicos, copilăros, aproape rușinos, când scos din minți, îndrăzneț, aproape nebun. Totuși, felul lui îmi dezvăluia colțuri din firea omenească, vrednice de luat în seamă și cum mintea și firea mea erau cu totul altele decât ale fetelor de vârsta mea, îi făceam toate hatârurile – dealtminteri nevinovate – doar din plăcerea de a încerca dacă neprihana lui era adevărată sau numai chip mincinos.

Era adevărată.

Lecțiile le făceam de două ori pe săptămână și numai în biserica pustie, după slujba leturghiei de la ceasurile unsprezece. Adesea era de față și Groza. Câteodată ne lăsa singuri. Dar, fie că eram singuri sau cu el de față, Ioachim era același. Știind că glasul lui de psalt îmi plăcea atâta, dacă nu chiar mai mult decât învățătura limbii grecești, își începea regulat lecția cu o năvală de cântece bisericești, ce se revărsau peste sufletul meu, ca o cascadă de lumină. Era neobosit în cântece, în psalmi, în născociri ca și-n întorsături de voce. Cinstea lui sufletească mergea până la uitarea de sine, cum se-ntâmplă într-o zi, când, după ce cântase, măsurând biserica din prag până-n altar, uită de mine și fugi în sacristie, unde-l găsii plângând. Dar această cinste sufletească avea de asemenea și ieșiri, ce mă puneau în încurcătură. Căci, uneori, fără să-și întrerupă lecția, tot privindu-mă cu ochii săi buni ca de bou, îmi punea mâna pe pântece sau pe sâni, cerându-și iertare cam așa:

— N-am pus niciodată mâna pe atari lucruri plăcute și nu vreau să mor fără să simt căldura lor. Floricico, îngăduie-mi!… Toți neghiobii le cunosc, fără să le prețuiască, câtă vreme eu le prețuiesc, fără să le cunosc!… Tu mă faci fericit cu puțină cheltuială. În curând o să te risipești, fără să fii prețuită. Și nu te teme c-o să merg mai departe în fericirea mea, căci dacă Eclesiastul are dreptate să spună că sfârșitul unui lucru prețuiește mai mult decât începutul lui, nu-i mai puțin adevărat că-n viață multe începuturi fac mai mult decât sfârșitul lor. E drept iarăși că, pentru asta, trebuie să privești viața cu alți ochi decât ai Eclesiastului.

I-am îngăduit această fericire totdeauna, așteptându-mă că o să meargă mai departe. N-o făcu. Nu numai că nu-mi ceru mai mult, dar nu mai reveni asupra acestui fel de plăcere, îl uită, nu mai pomeni nimic. Cu toate acestea, cunoscând demult tainele vieții animale și dezgustată de minciuna voluntară ce se răsfăța în jurul meu, m-am întrebat adesea dac-ar fi trebuit să stau la tocmeală pentru un fapt atât de obișnuit, c-un om care mă făcea să trăiesc clipe atât de unice, încât nu le-am mai întâlnit în restul vieții mele. Aș fi vrut să-i arăt recunoștința mea, să-i dăruiesc ceva, să-i las o amintire, ca să mă ție minte.

Dar îmi spunea:

— Ce? Un paner cu ouă proaspete? Pui de găină? O oală cu unt? O doniță de miere? Casa mea e ticsită! De-ai putea să-mi dăruiești un sfânt cu cunună de aur bătut, sau niște metanii din cel mai prețuit chihlimbar, sau chiar și o narghilea scumpă de Smirna și nu le-aș primi. Gospodarii, cărora nu știu de ce Dumnezeu le-o fi plăcând glasul meu, mă copleșesc cu atari nimicuri. Ceea ce aș vrea, ceea ce m-ar face să mor de fericire, nici tu, nici Dumnezeu nu puteți să-mi dăruiți. Aș vrea să am un trup, o față mai vrednică de glasul și inima mea. Asta mi-ar îngădui să trăiesc viața, în lipsa căreia îmi dau sufletul în această hârcă de măgar! Asta, însă, Dumnezeu n-a vrut să-mi dăruiască. N-a vrut să-i dea privighetorii penele păunului. Poate c-o fi făcut bine, căci de-ar avea porcul coarne, ar răsturna pământul…

Astfel era omul ce-l descoperii în cântărețul Ioachim, ținta atâtor bârfeli. Pe la mijlocul verii ce urmă după anul de învățătură, îmi fu dat să cunosc într-însul un alt om. Această descoperire fu o surpriză de necrezut, atât pentru oraș ca și pentru mine și chiar pentru însuși Groza.

Aveam acum aproape șaptesprezece ani. Și frumoasă precum mă vedeți. Această frumusețe îmi aduse între alte atâtea atenții și pe aceea a feciorului gospodarului nostru, Boenarul, stăpânitor a peste patruzeci de mii de pogoane de pământ și păduri, ca și-a nenumărate herghelii și turme de vite. Pentru acest domnișor cu sticlă la ochi, de curând întors de la învățătură, nu eram decât o frumoasă oiță cu două picioare, ușor de păpat, fericită poate de a fi iscat o poftă așa de-naltă. Era departe să-și închipuie cea mai mică împotrivire din parte-mi. El era cineva; eu eram un lucru oarecare, care sta în picioare întâmplător și care trebuia să se răstoarne la primul semn al stăpânului. Și atât de zadarnică îi fusese învățătura, încât nu găsi nimic mai nimerit decât să-nceapă prin a mă înjura.

Într-o duminică din vara asta, hotărâtoare pentru soarta lui Groza, conașul Manolache – așa îl numeau robii lui – veni la hora satului, întovărășit de sora lui mai mică și conducând singur un cal minunat, înhămat la docarul lor. Venea acolo, el, Stăpânul nostru de mâine, ca să-și asigure popularitatea, cât și pentru a cerceta turma cealaltă, care-i da carne pentru plăceri. Stăpân atotputernic, din mila lui Dumnezeu și prostia oamenilor, își luă îndată un aer zeflemitor și de prost gust. Soră-sa, tot așa de proastă ca și el, nu se sinchisi, iar poporul o primi ca pe-o mană cerească. Bătrânii își scoteau căciulile, arătându-și frumoasa chică argintie. Tineretul se mulțumi să-și continue jocul, dar ceva mai acătării, ca să placă cinstiților musafiri, pe când pomojnicul^[2], făptură slugarnică, străjuindu-și stăpânul, îl copleșea cu temenele josnice. Din porunca lui, cârciumarul dădu de băut mai multe ocale de vin și băutorii urară, unul după altul, darnicilor oaspeți „sănătate și viață lungă”. Apoi aceștia coborâră și ciocniră jur împrejur, cu jucătorii, lăsându-și trăsura în paza unui țăran tânăr.

În clipa asta, folosindu-mă de lipsa lor, îl părăsii puțin pe Groza, neținând seama de povața lui, și mă dusei să mângâi frumosul dobitoc, care trăgea după el acele hoituri omenești. Mi-erau prea foarte dragi caii frumoși, ca să mă pot împotrivi plăcerii de a-mi plimba mâna pe greabănul lor. Plătii scump această plăcere, căci fui surprinsă de întoarcerea neașteptată a celor două lipitori și obligată să le ascult vorbele. Vorbeau despre frumoasa mea înfățișare și de dragostea ce aveam pentru cai. Vorbe politicoase. Dar „coconașul” nu se mulțumi numai cu atâta. Crezu că mă copleșește, aruncându-mi la picioare, de la înălțimea scaunului său, un ban de aur, hărăzit, zicea dânsul, „plăcerilor nevinovate”. Mi-acoperii fața cu mâinile și fugii, lăsând galbenul acolo unde picase, spre mirarea șerbilor și-a stăpânului lor.

Întins pe iarbă, departe de horă, Groza nu află de cele petrecute decât prin zarva ce se iscă printre săteni, după plecarea boierului. Alergă și mă găsi înecându-mă plânsul. Vărsăm primele lacrimi de durere.

Altele trebuiau să le urmeze, în curând.

Împotrivirea cinstită a femeii rămâne fără urmare în fața poftelor omului de rând. El nu pricepe până unde merg necazurile femeiuștii și unde începe adânca scârbă a mândriei femeiești. Totul îi pare îngăduit acestei bestii care stăpânește pământul.

În două luni, acest dobitoc încercă de patru ori să mă încredințeze că rostul vieții mele era să-i satisfac plăcerile. De patru ori mă întorsei, scuipându-l în față. Atunci vru să mă ia cu zorul. Întâmpină brațului gârbaciul lui Groza.

Păzeam acum aproape o sută cincizeci de oi, dintre care o treime erau ale prietenului meu din copilărie, celelalte ale mamei și-ale mele. Eram fericită, deși îngrijată de șerbia ce se întindea împrejurul nostru și neliniștită de apariția acestui monstru. Știam că mai curând ori mai târziu se va năpusti asupra mea, ca un erete asupra păsărilor. Groza mă înarmă cu un pistol și cu un junghi, ce le țineam ascunse la brâu. Pentru mai multă prevedere venea și Groza de la Cârligi, să-și petreacă un ceas-două serile cu mine, ajutându-mă să aduc oile acasă. Zile frumoase de prietenie duioasă, împărțită cu cei trei câini ai noștri, înveselită de inimile noastre darnice, înflăcărată de nădejdile noastre, legănată de fluierele noastre, – cât de departe-mi păreți voi astăzi…

Într-o seară de august, scăldat în raze aurii, sosi nenorocirea. Coconașul era singur, călare. Nesinchisindu-se că Groza era de față, se îndreptă spre mine, îmi dete bună-seara și mă întrebă:

— Astăzi mai ești rea?

Nu-i răspunsei deloc și mă îndepărtai, întorcându-i spatele. Groza, care sta la marginea unei bălți, începu de îndată să șfichiuiască apa cu un gârbaci. Ghicii că voia să-i întărească sfârcul, ca să se înfășoare mai bine pe șalele musafirului obraznic. O voluptate nemărginită îmi umfla pieptul, la gândul că voi fi răzbunată îndată de un prieten puternic și curajos. Dar, cugetul meu, năucit de mânie, habar n-avea de urmările unei atari fapte înfricoșătoare.

Boierul descălecă, dădu drumul calului și vru să se ia domol după mine. Groza îi răsări în față, drept ca un brad și liniștit ca un înțelept. Și celălalt era de asemeni drept, dar nicidecum liniștit. I se ridicase tot sângele în obraz.

— Ce vrei?

— Nimic, zise Groza, numai că nu știu ce vrei tu, tu…

Turbat de mânie, văzându-se tutuit de un mojic, nenorocitu-și duse mâna la pistol. Cât ai clipi din ochi, fu trântit la pământ, arma luată și, până să se dezmeticească, Groza încălecase pe calul stăpânului. Ceea ce se petrecu apoi, îmi dete măsura urii ce clocea în sufletul prietenului meu. În loc să fugă, cum o credeam, prinse a-l biciui pe coconaș, șfichiuindu-i mai ales capul, cu sfârcul de curea al gârbaciului său ud, fugărindu-l de colo până colo, peste câmpul pustiu, a cărui liniște era sfâșiată de țipetele celui biciuit, îndârjindu-se să-i sfârtece trupul, chiar atunci când a căzut la pământ și nu mai era decât un maldăr însângerat și fără viață.

Groza m-ajunse în goana calului. Nu mai era același om. Fața lui, lățită și neclintită, îmi păru galbenă ca ceara. Ochii înroșiți nu mai aveau nimic omenesc în ei. Vinele gâtului stăteau să-i crape. Buza de jos i-atârna, încă grea de mânie. Nici glasul nu-i mai era același, când îmi zise:

— Am sorbit prima înghițitură de răzbunare. E tot așa de răcoritoare precum e apa rece, pe care o sorbi când ești ars de friguri. Acum, Floricico, te părăsesc pentru totdeauna. Mă duc în haiducie. Nu sunt singur. Șapte flăcăi, toți din satul Cârligi, cu nume deocheate, mă întovărășesc. Nu sunt prieteni cu sufletul plin de duioșie, ca tine și ca bietul nostru Ioachim, și-asta mă întristează. Sunt necruțători, însetați de viață haiducească. Cunosc pădurile ca și mine și, la un semn al meu, ei sunt gata să se-arunce în foc. Pregătirile noastre sunt gata. Mâine, în zori de zi, ne vom găsi în pădurea Cerbului, în spatele stâncii povârnite. Vino să mă vezi. Acolo ți-oi vorbi mai pe îndelete despre ce-ți rămâne de făcut. Acum mă grăbesc să dau o fugă până la Buzău, să-l vestesc pe Ioachim și să-l îmbrățișez pentru ultima oară.

Apoi, arătându-mi prima sa jertfă, adăugă:

— Dihania nu-i moartă și nici n-am ținut să fie. Vreau ca domnișorul ăsta frumușel să-și aducă aminte de mine cât o trăi, ori de câte ori și-o vedea mutra în oglindă. I-am dres-o bine!… Calul său îl păstrez pentru mine. Câți-or mai trebui tovarășilor mei, îi vom găsi în hergheliile lui taică-său.

Aproape se întunecase… Turma, împrăștiată de goana lui Groza, behăia de ridica munții. Prietenul meu făcu un ocol cu calul, o strânse grămadă și-mi ajută să mă înapoiez. Foarte mâhnită de această întâmplare, parcă străină de ținut și de oi, mă despărții în seara ceea de Groza, înlănțuind gâtul câinelui meu drag. Plânsei mult, toată noaptea.

A doua zi, în zori, mă dusei la stânca povârnită. Groza și cei șapte tovarăși ai lui se aflau acolo. Mai era și un mare negustor de oi de la Buzău și Ioachim. Arătându-mi pe negustor, Groza îmi zise:

— Floricico, ca măsură de prevedere, m-am gândit să-l chem pe prietenul ăsta. Te sfătuiesc să-i vinzi turma de oi. Partea mea am și băgat-o în pungă. Restul, de vrei să-l vinzi, dumnealui se prinde să ți-l lase cât o să vrei, ca să trăiești din ea. Dacă însă asupritorii noștri ar vrea să se atingă de averea ta, n-ai decât să spui că nu mai e a ta, că turma-i a baciului Zamfir.

Primii cu dragă inimă. Baciul plecă, unchiaș bănuitor, dar, firește, de folos. Și iată sosită clipa despărțirii pentru totdeauna, când privii pentru cea din urmă oară pe cel mai bun prieten al vieții mele. Ochii i-se umplură de lacrimi. Glasul său, sugrumat de turburare, îi făcea vorbirea anevoioasă:

— S-a isprăvit, Floricico, cu viața noastră. Am fost prieteni adevărați… cum numai câinele singur știe să fie. Tu n-ai să mai întâlnești un alt Groza, iar eu, niciodată, o Floricică… Ce păcat că femeii nu-i e dat să ducă viața de haiduc!… Hei! să simt lângă mine, colo sus, în munți, în codru, prietenia și ura ta… Nu, Dumnezeu n-a vrut să fie așa… Am fi înnebunit amândoi…

Rămâi, așadar, însă ascultă: haiduc nu-i numai acela care ia drumul codrului, în oraș, printre gospodari, poți fi foarte bine haiduc și răzvrătit ca și cel ce trăiește „în creierul munților”, dar cu legământul de-a fi fățarnic cu cei mari și cinstit cu cei asupriți. Tu știi să fii prefăcută și sinceră. Haide dar, încearcă să mergi în mijlocul lupilor, să urli ca ei, observă-le obiceiurile, cunoaște-le slăbiciunile și pe urmă lovește-i în spate și fă bine norodului, răzbună-l… Cu alte cuvinte, ajută-mă! Tu ești mai înțeleaptă decât mine, mai isteață, mai vicleană și, pe deasupra, femeie frumoasă. Fă ca mine: jertfește-ți tinerețea, cum o jertfesc și eu pe a mea!… Poporul e nevolnic și laș, pentru că tot ce se ridică din sânul lui devine nevolnic și laș. Cei buni nu se ridică niciodată. Niciodată, de la zapciul Iancu Jianu și slugerul Tudor Vladimirescu – un boier cu inima bună, celălalt țăran inimos, amândoi haiduci și răzvrătiți, amândoi uciși mișelește – de atunci nu s-a mai ridicat nimeni din popor, decât ca să-l îngenunche și mai mult. Cei câțiva haiduci care pustiesc pe ici, colea, nu sunt decât niște răzvrătiți cu vederi înguste și despre ei se vorbește ca de niște pleșcari. Ar avea ei înșiși nevoie de un căpitan, care să le lărgească câmpul de activitate. Trebuie lovit sus!… Și nu numai în greci și turci, ci mai ales în boierul român. Dacă n-ai putea ierta străinului că suge sângele țării noastre, cum să-l ierți pe gospodar că se face unealta asupritorului venetic?

Iată. Am așteptat ziua asta, ca să-ți spun în ce scop te-am îndemnat să înveți a citi și a scrie, la Ioachim, și în ce scop am făcut-o eu însumi. Cărțile ne arată ceea ce mintea noastră singură nu-i în stare să ne facă a pătrunde. Trebuie să cunoaștem trecutul și prezentul, ca să ne dăm seama ce trebuie să dorim în viitor. Lucrează, așadar, pentru acest viitor mai bun. Nu învață nimeni grecește, doar ca să păzească oile. Fă ce te taie capul. Ești destul de șireată. Cu-n fir de păr din capul ei, femeia e în stare să spânzure un tiran. Cu-n deget pus pe-o gură, ea o poate face să vorbească sau să amuțească. Fii femeia asta!… Aur, o să-ți dau în curând.

Acum las locurile astea. Mergem prin părțile Brăilei, către îmbucătura Buzăului și a Siretului, unde trebuie să mă întâlnesc cu Cosma. Dar n-o să lucrez cu dânsul. De la el am unele lucruri de-nvățat. Încolo, vreau să fac ce m-o tăia capul. Așadar, oricare ar fi ziua când vei avea nevoie de mine, adresează-te la cârciumarul Ursu, care ține locandă la ieșirea din Vădeni, spre Galați. Iar dacă vrei vrea să vii și tu ca să trăiești în partea locului, fi-va și mai bine. Astă-seară, potera va fi aici. Ție nu-ți poate face nimic. Cât despre mine, n-are decât să mă caute.

Pe când îmi vorbea Groza, cercetai puțin fața tovarășilor lui. Da, precum o spusese, erau oameni cruzi, hotărâți, poate credincioși, dar nimic mai mult. Oh! dragoste! dragoste! De-ai stăpâni tu în inima omului, răzvrătirea ar fi o vorbă de neînțeles. Bietul Groza! Îl compătimeam, știindu-l înconjurat de oameni răzvrătiți, oameni numai răzvrătiți. Să urăști, e bine. Să iubești, e și mai bine. Numai cine știe să urască și să iubească cunoaște întreaga valoare a vieții!

Din fericire pentru Groza, dragostea veghea. Era lângă dânsul și, cu toate astea, n-o bănuia nimeni.

Băgai de seamă că Ioachim avea o înfățișare ciudată, îmbrăcat cu ghebă lungă până la călcâie, cu o căciulă țurcană ce-i cădea aproape pe nas, ținea la subsuoară o cutie mare de abanos, grea, după cât se vedea, întrucât o tot schimba întruna. Fața lui, de obicei colorată, era posacă, îngrijorată, suptă. Îl crezui mișcat de această despărțire și-i șoptii:

— Dragul meu Ioachim… ești tot așa de mâhnit ca și mine…

— Nu… făcu dânsul, scuturându-și capul cât o baniță. Nu… nu sunt mâhnit ca tine, ci ca Groza.

Haiducul mă privi nedumerit, dar nu pricepurăm nimic din taina asta.

— Ce vrei să spui, Ioachime? întrebă prietenul meu.

— Vreau să spun, Groza, că sunt mâhnit ca tine, nu ca dânsa.

— Bun… Auzirăm asta, dar lămurește-ne.

— Să vă lămuresc!

Ne lămuri cântând, serios, domol, cu voce joasă, fața alungită, ochii bleojdiți și tot trecându-și cutia dintr-o mână într-alta, în vreme ce noi îl ascultam, gâtuiți de uimire.

— Durerea mea-i ca a ta-a-a, voinice Groza-a-a, căci și eu o las pe Floricica-a-a… și eu plec în haiducie!… Ca și tine!… Cu tine-e, de mă vrei și pe mine-e… Iac-așa-a! De biserică, mi-e leha-ami-i-i-te!… Po-opi, protopo-opi, tămâie, parastas, porcărie, eh! Născuți și morți, dă-i dracului pe toți… Botez, cununii; nimicuri, prostii-i-i… Dumnezeul sfânt, lăcomie de gologani!… Dragoste de Dumnezeu, adio!

Sudoarea-i șiruia cu picături mari pe sub căciulă; se opri o clipă; deschise apoi cutia – plină de galbeni mari și mici, de pietre scumpe: diamante, rubine, safire, smaralde, topaze – o plimbă pe la nasul tuturor și strigă într-un elan de firească ciudă:

— Iată, asta-i tot ceea ce biserica, gospodarii și însuși Dumnezeu pot dărui omului care are nevoie de dragoste! Pentru că fusei înzestrat cu-n glas ce-nalță sufletul, fui smuls din munții mei, din plaiurile mele, de la oițele și câinii mei, și-n schimbul acestei întregi bogății mi-a dat metal, despre care se zice că e scump și pietre prețioase, nestemate!… N-aveam pe-atunci decât șaptesprezece ani. Multă vreme răbdai în așteptarea nobilei comori divine, despre care mi se vorbise atât, dar observai că totdeauna era vorba de metal și pietre. Iar dragostea? Dragostea duioasă și prietenia, pe care le părăsisem odată cu ciobăncuțele mele, oițele și diminețile mele minunate, cerul și pădurile mele? Despre această comoară, despre această avere adevărată? Nimic!… Un cuvânt măgulitor, o bătaie pe umăr, uneori o strângere de mână curtenitoare sau un zâmbet înalt-proteguitor și atât!… Iar eu, cu gura lăsându-mi apă în fața sânilor frumoși, zălogiți în ii frumoase, în fața acelor ochi care sunt opera unui diavol grațios, în fața unor buze gata să rostească cuvântul păcătos, care mișcă sufletul cuvios, eu, bietul Ioachim, înghițeam în sec și mă gândeam la zgârcenia casei lui Dumnezeu. Când și când ajungeam să nu mă mai pot stăpâni în fața acestei nedreptăți a vieții, care-ți cere ce ai mai bun și nu-ți dă în schimb decât ceea ce nu-i folositor sau de prisos. Atunci puneam mâna pe sânul ispititor și glăsuiam buzelor și ochilor cu prihană: „Și eu aș vrea să sorb din vinul ăsta și să gust din roadele astea”. Atunci suna sfârșitul. Nu mai eram „cântărețul nostru Ioachim, cum nu mai este altul decât la Mitropolie”, ci „un om scârbos”. Și de ce, „altarul și candela lor…!” de ce era scârboasă, la mine, o poftă pe care popii și gospodarii și-o îndestulau în toate zilele?

Vai, așa era!… A trebuit să mă încredințez însumi, că pofta mea era dezgustătoare, dacă nu caraghioasă. Dumnezeu mă făcuse să cânt, nu ca să fiu iubit de lumea în care cântam. Cred chiar că Dumnezeu cu bună-știință dăduse un glas de serafim unui trup de măgar. Neprihănitul nu poate rămâne curat, decât dacă-i înconjurat de urâțenie. Astfel, când cântam și-i transportam în cer, oamenii mă slăveau și mă copleșeau cu favoruri reci, dar pe dată ce mă atingeam de bunurile lor vii, mi-aduceau aminte că sunt un măgar. Îngerașii care veneau la biserică, ca să-l aducă pe dracul acolo și către care serafimul Ioachim își îndrepta glasul și dorințele sale, mi-o reamintii de asemeni că sunt un măgar. Căci femeia este ca soarele: se oglindește-n toate țestele de pe drum.

Mă-ntorc, așadar, în împărăția ce-o părăsisem din trufie, ca râul ce se revarsă și trebuie să vină totdeauna la matcă. Și glasul meu, care se irosea în pustiul orașului fudul, fără a zgândări cea mai mică milă, răsuna-va de acum încolo în inima oamenilor care se pun în afara legii și-și impun o viață aspră, spre binele semenilor lor. Și voi spune: „O! Doamne, Dumnezeule!… te caut în revărsatul zorilor. Sufletul meu e însetat de tine, carnea mea te dorește pe pământul ăsta pustiu, ca să-ți vază puterea și strălucirea, așa precum te-am contemplat în altar… Căci bunătatea ta e mai bună decât viața. De aceea buzele mele te vor lăuda. Cei trufași batjocoritu-m-au pân-la ultima împunsătură, dar nu mi-am întors fața de la tine. Alungă de la mine ocara și disprețul, căci am păzit mărturiile tale”.

După care iată-mă: cântărețul Ioachim, care nu găsea nici un pic de milă la Mânăstirea dintr-un lemn, va purcede cu Groza în haiducie, ca să-l reamintească acolo pe Dumnezeu și să caute dragostea!

*

Prietenul de care te desparți pentru veșnicie, ni-e mai scump decât cel care revine pentru totdeauna. Când mâinile iubite îmi trimise din depărtare ultimul semn de bun rămas, mă prăbușii peste câinele meu și-mi îngropai fața-n blana frunții lui cu ochi mirați. Apoi făcui calea întoarsă, care îmi păru ca o înmormântare. Îmi regăsii casa, pădurea, oile și toate-mi părură pustii, ca o țară prăpădită de-un pârjol.

Tristețea, care-mi era aproape necunoscută pân-atunci, se înstăpâni în inima mea. Tot ce fusese bucurie cu nesaț, deveni suferință cu nesaț. Doamne! unde-ai turnat mai multă voluptate? În bucuria sau în durerea sufletului împătimit? Foșnetul frunzișului, cântecul cocoșilor, lătratul câinilor, behăitul oilor, șoaptele nesfârșite ale vântului – prietenul meu – fură tot atâtea junghiuri pentru inima mea chinuită de dor. Umbră în căutarea sufletului său, rătăceam zi și noapte prin pădurea de pini și de mesteceni. Fluierul meu, care nu știa ce-i singurătatea sfâșietoare, umplea pădurile cu triluri prelungite, uimind păsărelele.

Dor singuratic, melancolie

A sufletelor bogate în dragoste.

Când norocul ni-i răpit,

Norocu-n dor ne-am regăsit!

Acest „nou noroc” nu-l aflai numai în dorul meu. Avea să fie întruchipat în chipul unui om, care fu un vis înșelător. Dar eu știam că e înșelător și sorbii acea amăgire cu setea unui suflet ce se pregătește pentru dezamăgire.

Într-o zi, un crainic trimis de Groza veni să-mi spună că Cosma o să treacă peste o săptămână să cerceteze ținutul nostru și să vadă de nu-i cu putință o lovitură. Răvașul prin care-mi vorbea de Cosma se sfârșea astfel: „Îți trimet o sărutare pe obrazul bărbos al acestui frate. Ia-o cum te-o-ndemna inima”.

Inima mă-ndemna să caut aceasta sărutare pe amândoi obrajii bărboși ai lui Cosma, ca să fiu sigură că o găsesc. Am găsit-o, firește, fiindcă omul nu are decât doi obraji și mai găsii și altceva, ce nu căutai, dar care veni nechemată, precum vine furtuna, de care nimeni nu e vinovat.

În săptămână aceea, fluierul meu răsuna prin pădurile de pini și de mesteceni, cum numai un dor turbat e-n stare să facă să răsune o biată țeavă de soc cu opt găuri, pe când ochii mei răscoleau pământul și deslușeau urme de copite cu potcoave, neobișnuite în părțile astea. Mă luai după ele și într-o dimineață dădui pe negândite peste poiana în care Cosma și frate-său Ilie își fumau pipele, fericiți și nesinchisindu-se de existența mea. Cosma făcu pe mândrul, iar eu îl luai peste picior. Totuși, îmi simții numaidecât stăpânul. Ca să-l ațâț, fugii. Se luă după mine, căci așa e scris. „Femeia care fuge de bărbat, se face și mai dorită” – și chiar în seara aceea, după ce se înflăcărase Cosma și pădurea de pini, mă lăsai cuprinsă peste mijloc de mâna care răspândise spaima printre gospodari.

Cosma mă luă, dar eu mă dădusem inimii lui Groza. Cosma avu ceea ce oricare om poate să ia. Groza îmi avea sufletul, la care dânsul ținea. Astfel trăii un vis neînchipuit într-o clipă de uitare. Apoi, încercai marea cu degetul. Cerui vieții, ceea ce nu poate să dea. Vrui pe Cosma, pe Groza și toată fericirea numai pentru mine. Și n-avui parte de nimic. Atunci îmi fărâmai fluierul de soc. Și urmă o altă viață ce ținu aproape trei ani, la capătul cărora mă dusei să dau pădurii, ceea ce culesesem din pădure.

Apoi, mi-am luat o înfățișare prefăcută și dispărui în lume, de unde mă reîntorc cu sufletul cinstit, gata să săvârșesc tot binele și tot răul trebuincios lumii ăștia.

Asta sunt eu.

ILIE ÎNȚELEPTUL

— Tu, ILIE ÎNȚELEPTUL, fratele lui Cosma și sfătuitorul meu, e rândul tău să ne spui cine ești și ce păsuri te-au făcut să-mbrățișezi viața de haiduc, zise Floarea Codrilor, căpitanul nostru.

Ilie își puse căciula domol la pământ. Să-și fi dat, oare, seama că dezvelindu-și fruntea-i netedă și chica-i de haiduc, ne-arăta un cap fără pereche, prin liniștea lui? Avea o figură de mitropolit războinic, știind să ucidă între două rugăciuni, să bea și să mănânce între două bătălii. Ochii săi negri, senini, hotărâți, deloc sfioși sau îndrăzneți, grăiau cu tărie: pace vouă sau vă ucid. Cu toate astea, o lumină de mucenic, șovăind între viață și moarte, plutea veșnic peste această barbă învârstată cu negru pana corbului și albul argintiului, în care se pierdea o mustață stufoasă, straje năpraznică a unei guri gata oricând să rostească acest cuvânt neînțeles: Dreptate…

Îl rosti, începându-și

POVESTEA LUI ILIE ÎNȚELEPTUL

— Am venit să stau în pădure, ca să aflu aici dreptatea alungată din oraș.

La Brăila, unde am deschis ochii, tata avea un han. Acest tată – dracu să-l ia – era-ntr-un fel om bun. Dar mulți care sunt într-un fel foarte cumsecade, la ei în casă sunt niște tirani, mai ales dacă țin cârma gospodăriei. Tata o ducea pe-a casei lui, corabie pântecoasă, ce ținea s-o vadă la adăpost de orice amenințare de furtună. Ca să fie-ncredințat de asta, o ancorase în niște ape moarte, cu toată împotrivirea unor călători cărora una ca asta nu le venea la socoteală.

— Nu vă place! zicea dânsul. Aveți răbdare, până ce o să mă cheme Allah la el. P-ormă, o să faceți cum v-o plăcea…

— Da, răspundeam noi – frate-meu Cosma, soru-mea Chira și eu – da, o să facem după gustul nostru, din ziua când te-o chema Allah la dânsul. Dar când o să te cheme?

— Asta-i treaba lui Allah!

Treaba lui Allah… Cam foarte plicticoasă treabă, căci ne ardea călcâiele să ne facem de cap, iar tata n-avea poftă să plece la cer și să lase cârma-n mâinile noastre. Deși bătrân, ținea cârma cu putere, călăuzindu-se după reguli făurite de dânsul.

Credea cu evlavie în Dumnezeu, în toți Dumnezeii și-i temea pe toți. Ca să le fie tuturor pe plac, și-aduse-n harem femei frumoase, înfățișând cele trei mari religii: musulmană, evreiască și creștină. În casa lui lăsă libertate desăvârșită întru alegerea credinței, dar cerea neapărat să faci această alegere, uitând că cea mai bună din toate credințele – aceea de a nu avea nici una – nu era înfățișată de nimeni.

Credea cu inima curată-n Dumnezeu, dar zicea după vorba românească: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.

Prin urmare, ca să fie și pe placul sfinților, le deschidea larg ușa cârciumii și-i găzduia pe toți. Firește, dânsul le cerea plata, ceea ce nu era ușor, întrucât acești diavoli de sfinți erau cam căpcăuni. Tata, însă, nu era omul să nu priceapă că, spre a-i place lui Dumnezeu, duhovnicește, era bine să le aducă sfinților fete mari și pungi doldora de mahmudele. Ceea ce era și mai bine.

Leacul era fără cusur. Stăpânul – care nu era altul decât Marele Vizir – îi dădu tatei un firman, numindu-l Hangiul Sublimei Porți, cu dreptul de-a zălogi și de-a vinde la mezat calabalâcul oricărui mușteriu rău platnic. Totuși, cum uneori veneau și mușterii răi, care poposeau fără nici un calabalâc, tata îi dăruia pe-atare musafiri cu câte-un calabalâc ciudat. De cum ticălosul își lua tălpășița, fără să-și ia măcar rămas bun, dânsul alerga la aga cel atotputernic, i se arunca la picioare, și-i punea dinainte un pachet, zicându-i nevinovat:

— Un efendi oarecare și l-a uitat la mine, când a plecat ieri-dimineață. A scăpat din vedere să-mi plătească, pentru cât l-am ospătat o lună, dar asta nu face nimic!…

Asta nu însemna nimic pentru tata, dar însemna foarte mult pentru bietul călător. Aga, ca toți aga, răscolea în pachet, afla lucruri buclucașe și tăia căpșorul efendiului uituc.

Da, tata era om de treabă, în gând.

Ca să ne asigure o avere, în viitor, ne silea să trăim în felul lui, însă numai partea obositoare a vieții lui. Toată casa trebuia să facă rugăciuni cu dânsul, să ție posturile lui, să facă salamalecuri, ca și el, în fața mai-marilor, după care se ducea apoi singurel să petreacă ceasuri plăcute în tovărășia prietenilor săi, fie la noi, fie la cârc-serdar sau la zapciu, unde se jucau nesfârșite partide de ghiulbahar, în pufăitul narghilelelor. Pentru noi, adevărata plăcere, adevărata sărbătoare, nu era decât o dată pe an, de bairam. Și-apoi și sărbătorile astea ne costau scump, întrucât veneau după ramazan, care ne strica burta, din pricina nesăbuitelor mâncăruri din timpul nopții și amarnica postire de peste zi. Dealtminteri, asta ne și făcu să pornim război împotriva căpeteniei casei.

Cosma, în vârstă de numai cincisprezece ani, cuteză cel dintâi să mănânce, să bea și să fumeze de cum începea ramazanul, ceea ce însemna începutul unei certe fără sfârșit. Mă folosii de această pricină și-i urmai pilda. Eram doi care să-i ținem piept tatei, care, mai întâi, cercă să ne facă să intrăm în rânduiala legii, spunându-ne că Profetul „nu ne va milostivi cu viața veșnică”.

— Cu atât mai rău pentru viața veșnică!

— Însuși Profetul a postit în luna asta! ne lămurea tata.

— Da, dar el ziua dormea. Îi convenea, deci, îi era lesne, câtă vreme noi, noi trebuie să muncim.

— Și dânsul muncea noaptea, să scrie Coranul, lumina noastră.

Cosma spunea atunci că vrea să devină creștin:

— E credința mamei și nu-i așa de aspră. Profetul creștinilor a mâncat barem în toate zilele!… Și-a făgăduit și el o viață veșnică. De bună seamă c-o fi la fel…

Tata, care se temea să nu supere pe ceilalți dumnezei, se îndupleca. Cosma și cu mine devenirăm creștini. Cu alte cuvinte, fără să se fi schimbat ceva, pentru că poți trece de la o credință la alta și să rămâi același. Dar iată-ne ajunși la postul mare dinaintea Paștilor creștinești, când trebuie să te hrănești cu ciorbă de fasole și mămăligă, timp de șapte până la opt săptămâni. Socotirăm asta o prostie. Prilej de ceartă și furtună:

— Să păziți legea care v-ați ales-o! tună tata…

— Da! noi am ales-o, răspunse Cosma, dar și aici trebuie să fie o greșeală. Nu se poate ca, pentru a dobândi viața veșnică, să fie nevoie să te îndopi cu fasole uscată, vreme de aproape două luni!…

— Trebuie!… Să mâncați numai fasole uscată fiartă-n apă. Altfel s-a dus credința creștină, s-a dus raiul!…

— Foarte bine, răspunse fratele meu. Ne lipsim și de una și de alta!… Fasolea, fiartă numai cu apă, nu-i de mâncat!…

Tata striga, scos din fire:

— De speriat!… De bună seamă, o să-mi atrag asupra capului mânia vreunui atotputernic ceresc. Aceștia doi nu vor să rămână în nici una din cele trei credințe pe care le-adăpostesc sub acoperișul meu!…

Primii doi nu voiau. Și, din doi, devenirăm în curând trei, cu sora noastră Chira, apoi patru, cu bietul frate-meu Ismail, care se spânzură-ntr-o zi din lăcomie. Murea după orice lucru bun de pus în gură, și cum toate bunătățile erau făcute să-i mulțumească pe mușterii, bunul Ismail le șterpelea din nasul bucătarului, urla de plăcere, înfulecându-le, și de durere, mistuindu-le, fiindcă tata-l biciuia tot timpul acesta.

Dar traiul nostru în această casă trebuia să se înrăutățească, odată cu ivirea poftelor trupești. Eu fui scutit. Niciodată n-am simțit nevoia să ridic năframa de pe fața unei femei. Cosma în schimb ridica partea lui de năframă, partea mea, partea lui frate-meu spânzuratul și a tuturor strămoșilor neamului, care fuseseră sfiicioși ca mine, sau care s-or fi spânzurat ca Ismail. Cosma ridica tot. Dealtminteri, avea și dreptul și nu m-am supărat niciodată.

Hanul era plin de femei. Ale tatei, ale prietenilor lui și cadânele ce le țineau chiaburii găzduiți la han. Mirosul lor umplea casa. Cosma, ca un ogar, umbla toată ziulica, adulmecând cu nasu-n vânt, așa precum făcea Ismail, când da târcoale pe lângă bucătărie. Dar dacă pagubele făcute de Ismail erau răbdate, cele ale lui Cosma se pare că nu.

În tot cazul, așa spuneau bărbații, cu taica-n frunte. Numai ei se plângeau de năpastă. Femeile nu se văitau deloc. De asta-i dam dreptate lui Cosma și femeilor, întrucât Cosma avea de partea lui Coranul, care-i dă bărbatului mai multe femei, iar femeile aveau cu ele pe-nțeleptul din Biblie, care spune: „Trei lucruri sunt prea minunate pentru mine, dacă nu chiar patru și pe care nu le cunosc: dâra vulturului în văzduh, dâra șarpelui pe stâncă, dâra corăbiei în apa mării și dâra bărbatului în femeie”.

Dacă, așadar, nu-i nici o dâră, de ce atâta zarvă? Căci din două lucruri, unul; sau Profetul a citit pe-nțeleptul din Biblie și i-a dat dreptate în Coranul lui, sau credincioșii nu respectă deloc învățăturile sale și atunci, fiind dânșii primii vinovați, n-ar trebui să se supere.

Totuși, se supărară. Cosma fu bătut. Sării să-l apăr. Fui bătut, la rândul meu. Frate-meu întrebă de unde-ar putea să-și ia ceea ce toate credințele-i îngăduiau. Deocamdată, de nicăieri. Femeia ăsta-i o mamă. (Erau acolo și mame!) Astălaltă-i o soră. (Erau de asemeni și surori!) Celelalte erau ale bărbaților lor. (Iar ele nu cereau altceva decât să fie și ale lui Cosma!) Fu lămurit:

— Toate femeile de-aici sunt ale casei și hrănite de bărbații lor. Tu trebuie să-ți cauți pe-afară, să le cumperi, să le hrănești cu banii tăi, când o să-i ai!…

Cosma nu pricepu nimic și veni să-mi spuie:

— Ilie, lămurește-mă de ce mă trimit ei pe afară? Cum? Nu sunt mai vrednice de iubit femeile din casă, decât străinele?

— Ba da, Cosma, tu ai dreptate. Femeile casei ne sunt mai scumpe.

— Nu-i așa? Acuma, mai lămurește-mi și asta, Ilie: de vreme ce femeile din casă sunt hrănite de stăpânii lor și nu-mi cer mie decât să le iubesc, pentru ce vor ei să-mi pierd vremea pe afară, s-alerg după cele care nu mă cunosc deloc și să lipsesc de această plăcere pe cele care mă cunosc și mă cheamă…?

— Ai dreptate, Cosma. Nu alerga pe-afară, nu lipsi de nici o plăcere oricui ți-o cere, lasă totul în casa-n care ești iubit.

— Nu-i așa? Să te mai întreb ceva, Ilie. Ei mă opresc să m-apropii de femeile care nu mă costă nimic și vor să cumpăr altele cu banii mei, când îi voi avea. Ce trebuie să faci, ca să ai bani?

— Știu eu, Cosma? Ar trebui, poate, să întrebi despre asta pe popă, pe hogea sau pe cârc-serdar. Ăștia-s toți de-ăi care nu fac nimic și au bani.

Cosma merse de-i întrebă. Câteșitrei îi răspunseră că numai munca îl face pe ban.

Răspunsul ăsta îl scoase pe frate-meu din sărite. Și eu mă mâniai, căci ăștia trei oameni nu se țineau decât de ghiulbahar cu tata, câtă vreme muncile de pe moșiile lor erau săvârșite de robii beilicului. Totuși, Cosma o luă drept bună și-i spuse tatei:

— Iată, trei din prietenii matale care întrupează stăpânirea și credința, pretind că munca ți-aduce banii. Ei bine, eu muncesc la matale. Dă-mi banii trebuincioși să cumpăr și să țiu trei femei. Am nevoie de trei femei!…

Tata ne vorbi atunci despre planurile lui:

— Da, tu muncești, Cosma, și frații tăi muncesc, și eu nu mai puțin, dar tot bănetul ce se adună-n senduc e pentru ziua de mâine. O să-l găsiți la moartea mea și-o să vă prindă bine!…

Cosma-i tăie vorba:

— Dă-mi pace cu prinsul d-tale de bine, de mai târziu… Eu am nevoie de trei femei acuma. Spui că trebuie să le cumpăr și să le hrănesc. Dă-mi, așadar, banii muncii mele!…

— Dar ești prea crud, copilul meu. Trei femei, la nouăsprezece ani. Nu… Trebuie să mai aștepți…

— Nu pot! Acum am mare nevoie!

Grăia adevărul… Îi trebuia… Câte? Trei sau șase, nu știu, dar văzui cu ochii mei pe toate femeile din han venind la Cosma și plecând toate voioase. Asta era nevoia care-l rodea.

Mai erau și-alte nevoi în casă. Cele ale Chirei, mai întâi. După spusa tatei, ruinătoare. Nu voia să se-mbrace decât cu mătase din Asia, nu-ntrebuința decât miresme, care se plăteau cu aur greu și voia o trăsură tot așa de bogată ca și a agăi. Numai cheltuielile ei se ridicau la zece galbeni pe lună. Tata o iubea și-o răsfăța mai mult decât pe noi ceilalți, dar țipa de atâta risipă.

— Tu mă duci la ruină. Cheltuielile tale sunt ca și-ale unei fete de bei, în timp ce rugăciunile tale către Dumnezeul tău creștin sunt de ștrengăriță… Nu-n felul ăsta am ajuns eu să vă strâng avere.

Chira, aproape toată ziulica în fața oglinzii, îi răspundea peste umăr:

— Nu mă privește ce-ai făcut ca să ne strângi avere, dar devreme ce ea există, îți voi arăta, în ce mă privește, că sunt vrednică de ea: ceea ce ușor vine, tot ușor se duce. Tu cunoști proverbul românesc: „Banii strângătorului, în mâna risipitorului”. La bănet mult sunt și lacrimi mai multe. Mă însărcinez să ți se ierte păcatele, presărând puțină bucurie pe unde bănetul d-tale a semănat deznădejdea. Asta va fi cea mai bună rugăciune a mea. Cât despre celelalte, de care nu fac risipă, fiindcă sunt zgârcită, Dumnezeu n-o să-mi poarte pică, deoarece știe ce suflet bun am.

Astea erau nevoile Chirei.

Veneau, în sfârșit, nevoile mele. La drept vorbind, nu erau ale mele, ci ale dreptății. În casă, pentru mine, aveam tot ce-mi trebuia, pentru că de lucru mare nici n-aveam trebuință. Blidul, patul și narghileaua, aceste trei fericiri nelipsite vieții, le dobândeam ușor, în schimbul muncii mele… Ce nu puteam căpăta lesne era dreptul de-a nu ține seama de ființa unui dumnezeu, care-mi cerea să nu mănânc când mi-era foame și să-l proslăvesc, cu pântecul gol. E drept că dumnezeul ăsta, mofturos și neghiob, niciodată nu a cerut așa ceva de la mine. Tata, popa și hogea se rosteau în numele lui. Mă ridicai împotriva lor și atunci mă pedepsiră, numai ca să-i fie pe plac dumnezeului lor.

Dar dumnezeul ăsta, așa de pretențios față de mine, nu găsea cu cale să spuie nimic despre cruzimea slujitorilor lui, care săvârșeau în jurul lor cele mai strigătoare nedreptăți. Oamenii bisericii, uitând că toate făpturile omenești sunt deopotrivă-n fața Domnului, îl robeau pe țăran la beilic, făcându-l să muncească jumătate de an, de pomană. Bietul cojan crăpa lângă vita lui. Popa îi arăta calea răbdării, îi făgăduia o viață mai bună în cer, și-l canonea cu postul și rugăciunea. Așa era vrerea lui Dumnezeu.

Zapciul, omul stăpânirii, care trebuia să vegheze buna rânduiala în ținutul lui, își trimitea ticăloșii săi să șterpelească vitele locuitorilor, le făceau „găsite” de aceiași ticăloși, apoi, drept participare la cheltuielile pricinuite de urmărirea „hoților”, îl silea pe țăran să-și răscumpere vita. Firește, caii și boii cei mai frumoși nu erau găsiți niciodată. În fața acestei crime, Dumnezeu rămânea nepăsător.

Cârc-serdarul pleca cu potera lui, alcătuită din două sute de simbriași, să hăituiască pe haiducii care-l răzbunau pe țăran. Foarte bucuroase, când nu-i întâlneau, lăcustele astea se năpusteau asupra satelor, prădau, pângăreau, schingiuiau, aruncau în deznădejde o grămadă de sate nevinovate, apoi se-ntorceau de la atari plimbări ca să-și primească simbria și să-și vază de ciubucul lăsat la plecare. Dumnezeu vedea și nu zicea nimic.

Atunci m-am mâniat pe acest Dumnezeu și pe acești asupritori. În privința asta, nevoile mele fură mari.

*

Cosma nu vedea nedreptățile astea decât cu jumătate ochi, iar Chira cu unul singur. Restul privirii lor era îndreptat numai asupra nevoilor lor. I-am rugat într-o zi să-și mai lase în pace, unul haremul, cealaltă dichiselile și să privească nedreptatea-n față, cu amândoi ochii. O priviră și se înfiorară, dar repede nevoile lor reveniră în frunte. Cosma nu putea trăi nici un ceas fără haremul lui, iar Chira fără gătelile ei. Rămăsei singur și devenii trist. Ești tare amărât, când ai dreptate și rămâi stingher.

Totuși, deși deosebiți prin firea gusturilor noastre, eram înțeleși asupra mijloacelor prin care să ni le satisfacem. Cei tari furau pe cei slabi. Hotărârăm să-i furăm și noi pe cei tari, oricare ar fi ei. Observarăm un fapt uimitor: pe când cei slabi se-mpărțeau după neamuri și credințe, ca să blesteme răul, cei tari – turci, greci sau români – trăiau în bună-nțelegere și striveau fără deosebire. Eu fui primul care îmi dădui seama de asta.

Potera era aproape în întregime alcătuită din venetici, însă zapciul era român neaoș, pasă-mi-te patriot și, cu toate astea, cârc-serdarul n-avea alt prieten mai bun decât pe zbirul ăsta care pustiia ținutul dat în paza lui. Tot așa de nemilos, ca și căpitanul poterei, bașibuzuc^[3]. Și unul și altul își cumpăraseră slujbele de la Divanul din București, cu prețul multor pungi doldora de aur și amândoi nu aveau decât un singur scop: să jefuiască țara, să-și scoată banii, să se-mbogățească cât mai repede cu putință, știind că erau la cheremul mai marilor de la centru, care, la rândul lor, atârnau de cheful celor de la Sublima Poartă.

Vlădica Dunării de Jos, tâlhar de drumul mare, ocrotea un număr de mânăstiri ce prădau țara, cu patima nebună pe care o au călugării la desfrâu. Vlădica ăsta, vrednic de spânzurătoare, venea adesea pe furiș la boierul Dumitrache Cârnul, din Brăila, stăpânitor de moșii întinse și sfetnic în Divan. În tovărășia agăi orașului, se-nchideau câteșitrei, până-n zori, într-o aripă mai dosnică a hanului nostru. Acolo erau îngăduite numai stârpiturile agăi să slujească: mâncarea, băutura și carnea trupului, pentru plăceri. Boier Dumitrache se mulțumea cu fetițe de câte treisprezece-paisprezece ani, însă bine făcute. Aga și vlădica, mai mofturoși, cu gusturi mai alese, aveau nevoie de agemoglani^[4]. Ca să nu fie stingheriți de țipetele nenorociților, se dedădeau păcătoșeniei lor, în fața slugilor, gata să înăbușe cel mai mic vaiet.

Fetițele îndurau ceea ce un copil de vârsta asta trebuie să-ndure-n ghearele unei bestii ca sfetnicul Divanului, cu faima lui de „om zdravăn” și „tată de familie”. Sărmanii agemoglani își blestemau însă ziua în care s-au născut, pentru că mai marele poliției și prea sfinția sa, istoviți până-n măduva oaselor, aveau nevoie de ațâțări și mai meșteșugite. Astfel, cei jertfiți lor erau siliți, prin caznele cele mai drăcești, să mănânce turte înmuiate nu în miere sau unt, ci-n scârnăviile proaspete ale călăilor lor. Cei mai mulți supraviețuiau acestui canon. Totuși, unul muri de-a binelea. Altul înnebuni. Un al treilea se aruncă pe fereastră și fu ucis în ogradă.

Această ultimă victimă prilejui izbucnirea tărăboiului. Aflarăm totul. Chira își ieși din minți și făcea pe grozava. Nu se mulțumi numai să fure de la tata și să dea aurul săracilor, ne ceru să răzbunăm jertfele, cu sângele schingiuitorilor.

Socotirăm că avea dreptate. Cosma, care se deda singur la lovituri primejdioase asupra drumeților, se lăsă păgubaș. Eu, care scormoneam prin lăzile din hanul nostru renunțai și eu. Din parte-mi, n-aveam nevoie de această culme a ticăloșiei. De mult ochii mei nu mai vedeau altceva decât pe cei puternici hălăduind în belșug, iar pe cei slabi încovrigați sub bici. Și mie și lui Cosma se jeluiau toți cei care aveau un păs. Eu eram acela care străbăteam câmpurile, ascultam gemetele și alinam rănile.

Frate-meu Cosma și sora mea Chira alinau și ei de asemenea rănile, dar când ai tu însuți grele suferințe de-ngrijit, nu poți face mare lucru pentru alții. Nu poți ține doi pepeni într-o mână, nici alerga după doi iepuri deodată, precum nu poți găzdui bucuria și durerea, de-a valma, în suflet. Între două întâlniri cu mulțimea de femei ce ținea, Cosma-și pleca urechea la țăranul ce-i grăia despre durerile lui. Apoi își golea buzunarele-n mâinile tremurânde ale nevoiașului, îi întorcea spatele și-l uita. Chira, împopoțonată și sulemenită ca o cadână de sultan, ieșea la plimbare în trăsura ei, tot așa de mândră ca a agăi, dar dacă jelania vreunui năpăstuit îi smulgea lacrimi, în timpul plimbării, știam că necazul de a-și fi stricat fața era la fel de mare ca și cel ce pricinuise nenorocirea calicului.

Grozăviile ce se petreceau în hanul nostru, îi răscoliră pe amândoi. Chira făcu valvârtej din locuința ei, își sparse oglinzile venețiene, își sfâșie rochiile. Când veni tata înspăimântat, îi azvârli cu borcanele ei de pomadă-n cap. Cosma se închise trei zile-n pivniță, propti ușile cu butoaie, înecă pământul cu vin licoros și rachiu. Eu nu făcui nimic. Îmi fumam narghileaua în hambar. În sfârșit, câteșitrei ne hotărârăm să-l omorâm pe episcop, pe aga și pe boier. Chira, îmbrăcată toată-n negru, ca o călugăriță, ne chemă-n odaia ei și ne zise:

— Priviți. Am distrus tot ce aveam mai scump. N-o să mai pui rochii colorate, nici dresuri pe obraz, până în ziua când aceste fiare nu vor fi ucise. Vă voi ajuta. De va fi nevoie să luați chiar și calea codrului. Eu o să vă fac rost de bani. Dac-o să trebuiască, voi merge cu voi.

Cosma, fierbând de mânie, răspunse:

— Iar eu jur că n-o să mai pun mâna pe nici o femeie, până ce nu mi-oi scălda cuțitul în sângele acestor trei bestii.

Era atât de frumos să-i vezi pe cei doi în culmea răzvrătirii, încât nu putui să scot o vorbă și mă simțeam prost. Îmi luai narghileaua să fumez și așteptai.

Trebuia așteptat, căci nu se omoară trei boieri, înarmați până-n dinți, cum ai tăia trei curcani. Dar, mă rog, dacă eu puteam s-aștept, frate-meu și soră-mea nu puteau. A doua zi chiar, îmi reamintiră de răzbunare.

— Ei, frate Ilie, ce facem?

— Așteptăm, Cosma, așteptăm clipa prielnică.

Chira, tot în negru-mbrăcată, se oțărî:

— Și de ce s-așteptăm, Ilie?

— Pentru că, vedeți voi, vlădica, aga și boier Dumitrache nu știu că noi vrem să-i omorâm, și când vor afla, n-o să vie să ne întinză gâturile să le tăiem.

— Ce plictiseală! făcu Cosma.

— Ce canon! întări surioara.

Cu drept cuvânt, era și plictisitor și canon. Biata soră nu ținea la îmbrăcămintea cernită, iar Cosma nu putea sta prea mult fără să-și alinte femeile.

Mi se făcu milă de ei.

— Haide, dragii mei, luați-vă din nou viața de toate zilele. Nimeni nu v-a impus nici posturi și rugăciuni, nici să vă chinuiți trupul până în ceasul când se va-mplini dreptatea. Nimic nu-i mai dureros, decât să vrei binele altuia, cu prețul jertfelor tale. Prea multă virtute otrăvește inima, și inimile otrăvite nu cunosc bucuria jertfei. Așadar, înapoiați-vă la obiceiurile voastre. Eu mă țiu de ale mele.

Se înapoiară și se simțiră foarte bine. Cel care nu se simțea bine fui eu. Prilej să fiu încă o dată singur și trist ca mai-nainte.

Mai era cineva care nu se simțea bine: tata. Își dase seama că proverbul „ce naște din pisică șoareci mănâncă”, nu se cam potrivea-n casa lui. Astfel, întâia lui grijă, după isprava păgubitoare a Chirei și a lui Cosma, fu să-i caute ei un bărbat strașnic. Cât despre noi, făcu ce-i stătu în putință: ne dădu-n paza stăpânirii. Strălucit viitor pentru trei răzvrătiți ce vroiau să purceadă la război împotriva celor puternici!…

Încrucișai brațele în fața imposibilului. Nu mai era chip s-alin o durere. Veneau năpăstuiții să-și povestească amarurile și să ceară ajutor lui „Ilie cel bun”, și Ilie nu le putea da decât firimituri. Răutatea domnea stăpână, de la cel mai mișel poteraș până la sfetnicii Divanului. Noapte fără stele. Întuneric sfâșiat de gemete.

Așa cunoscui nenorocirea de-a nu-i fi semănat tatei. Fui mai nenorocit decât robii beilicului. Ăștia îndurau, fiecare, necazul său. Eu, pe al tuturora. Și-aveam o soră, care vărsa lacrimi la auzul unei dureri. Și-aveam un frate, care-și deșerta buzunările în mâinile tremurânde ale asupritului. Vai! una-și prăpădea toată viața cu cârpele de mătase, celălalt purta-ntr-însul fiorii tuturor armăsarilor din întreg ținutul!

Nu, nu se poate cineva lega de rănile altora, când el însuși are răni mari de îngrijit.

Cu toate astea, într-o bună zi buba crăpă. Cosma îmi spuse:

— Ilie, hai să sărim în cârca tatei. Să-i luăm toți banii!… Tu vrei? Chira vrea.

— Vreau, Cosma, dar ce-om face cu atâta bănet? Să ținem iepe care să fete raiale pentru beilic? Să cumpărăm cârpe scumpe? Să strecurăm câteva milostenii pe ici, pe colo? Apoi să ne bage la gherlă zapciul? Mi-e lehamite de asta!…

— Nu, Ilie, n-o să facem nimic din toate astea. Și eu m-am săturat. Chira la fel. Tata vrea s-o mărite c-un ticălos de rotar, negru la inimă. Să plecăm cu toții în haiducie!… Vom răzbuna pe cei umiliți. Și vom trăi liberi, până-n ziua când ne vom legăna într-o spânzurătoare… Vrei, Ilie? Am zece oameni, gata să ne urmeze.

Primii. Ne îmbrățișarăm, ne sărutarăm frumoasele noastre bărbi negre. Dar nu fui de părere să meargă și Chira cu noi. Dânsa trebuie să rămâie în oraș și să ne dea de știre despre planurile dușmanului. Primiră.

Ca să sărim în cârca tatei și să-i smulgem cheile senducului unde-și ascundea aurul, trebuia așteptat să-l apuce din nou durerea de măsele. În clipele alea înnebunea pe toți din casă, trimetea slugile după vracii care se pricepeau în fumuri și unsori descântate.

Răul îl apucă într-o zi ploioasă, de primăvară. Ca să ocolim orice bănuială asupra surorii noastre, o sfătuisem să plece în oraș, de cum o începe tata să se vaite. Dânsa se duse să-l aline. El o trimise la toți dracii și o făcu paceaură. La sosirea noastră, crezând că venim tot cu gândul acesta, zbieră la noi:

— Pieriți din ochii mei, pezevenghilor… N-am nevoie de mila voastră!…

— Se poate, grăi Cosma, dar noi avem nevoie de cheile d-tale…

Și zicând aceasta, i le smulse de la brâu. Pe dată, durerea de dinți îi trecu. Tata se sculă-n picioare. Atunci Cosma îl turti sub greutatea trupului său de șaptezeci de ocale, îi vârî un căluș în gură și-l legă fedeleș.

În seara acestei zile de pomină eram doisprezece care sărbătoream, în desișurile Dobrogei, ruptura noastră cu legea care apără numai pe cei care o fac. O traistă cu patru oca de aur trebuia să ne deschidă o viață nouă.

*

Aurul n-aduce nici o schimbare în sufletul omului. El nu schimbă aproape nimic în viața noastră cea nouă.

Cosma se avântă în contrabandă, treabă foarte bănoasă pentru cine vrea să se primejduiască puțin și să câștige mult. Dar asta nu era o viață de haiduc. Este drept, alinările pe care le aduceam asupriților, făcuseră numele lui Cosma vestit de la un cap la altul al Țării Românești. Pungile cu aur se topeau cu aceeași ușurință cum le și câștigam. Totuși, toate acestea erau numai leacuri trecătoare. Răul de care suferea țăranul, nu cerea numai bani, ca să fie tămăduit.

Să alini omul care trudește, înseamnă să-i faci truda în stare s-o rabde. Cosma nu vedea acest adevăr. Tovarășii noștri nu-l vedeau nici ei, cu toate că erau cei mai îndrituiți să vadă drept. Dar ce mi-e un om care suferă, de vreme ce nu simte decât suferința lui? Îndată ce suferința lui a trecut, a dispărut și răul de pe fața pământului. Așa că viața noastră cea nouă nu era decât o repetare a celei de până mai acum, însă cu mijloace de trai mai multe.

În vremea asta, sora noastră era dată omului iabraș, căruia o hărăzise tata. Copilul ei dintâi fu un dobitoc, ca și tată-său. Soră-mea îl tăgădui și-l depărtă de dânsa. Din fericire, urmă o fetiță, o Chiră, leit maică-sa, ca și un al treilea copil, un băiat. Amândoi copiii întruchipau pentru nefericita femeie o familie după gustul ei. Își trăiră viața ce le sta în fire, îndurară suferința pentru ea și muriră tustrei, fiindcă n-au vrut să renunțe la nimic.

Nu e nevoie să vă spun că, în ce mă privește, trecutul nu-mi dă dreptul să mă chem haiduc. Eram niște borfași. Răzbunările noastre erau josnice și prea de pricopseală. Cu toate astea, făcurăm o ispravă, una singură, la începutul activității noastre. Ne aduse mult bine în ochii norodului, iar eu mă umflai în pene, căci eu îl împinsei pe Cosma s-o săvârșească.

Iată despre ce-i vorba:

Pe vremea aceea, răpirea copiilor era în toi. Dintre toate nelegiuirile care apăsau poporul, această pacoste era cea mai greu îndurată. Țăranul le îndura pe celelalte, cu o inimă mai mult sau mai puțin sfâșiată: dări, clăci, bătăi, violuri. Dar, să-i răpești bucățica lui de carne nevinovată, era mai grozav decât dacă i-ar fi luat însăși viața, mai cu seamă că se știa ce soartă-l păștea pe micul nenorocit. Auzisem vorbindu-se de părinți care-și lăsau bordeiul, plecând razna ca niște câini turbați, în căutarea copilului lor și pierzându-și urma, la rându-le.

În ținutul nostru, aga de la Brăila era marele căpcăun. Prietenul său, vlădica de la Galați, făcea chef cu dânsul și-i plăceau mai mult băieții decât fetele, pe când al treilea prieten, boier Dumitrache Cârnu, avea – v-am mai spus-o – alt soi de gusturi. După zaiafet, micile victime erau încărcate pe corăbii pentru Țarigrad. Câte mame nu se prăpădeau, cerșind milă, pe la ușa puternicilor… Erau aruncate ca niște zdrențe de nimic.

Cum să nu te faci haiduc? Față de aceste trei fiare aveam una din acele uri ce-ți bucură inima în fața morții. Și iată că într-o zi – doi ani după cearta noastră cu legea și biserica – Chira ne trimise cuvântul acesta: Astă-seară, la noi, copiii vărsa-vor lacrimi de sânge. Fiți haiduci!… Ei vă cred tare departe și nu se tem de voi.

Eram, într-adevăr, tare departe de Brăila, pe malurile Babadagului. Și când omul ne-aduse vestea, era pe la toacă.

Îl privii pe Cosma în ochi. Păru că stă la îndoială. Atunci, îmi desfăcui pieptul și i-l întinsei:

— Străpunge-l, Cosma… O să curgă venin.

Cosma se sculă, încălecă calul și strigă:

— Hei, haiducilor sătui!… Cine vrea să mă urmeze zece ceasuri nemâncat? Cine vrea să-și primejduiască viața pentru o mamă care-și smulge părul? Pentru copii ce-și blesteamă viața.

Eram douăzeci. Toți douăzeci încălecasem pe cai, înainte să-și fi sfârșit Cosma vorba. Și la-ntâia cântare a cocoșilor, după o cale grea prin hățișuri și băltoace, ajunserăm la șanțul ce-nconjura Brăila.

Hanul era cufundat în somn. Nici o lumină, nici un semn de viață. O ploaie măruntă, ce ținea de cu seară, desfundase pământul clisos. Casa nenorocirii, albă ca zăpada, arunca o pată de nevinovăție blestemată pe cerul cernit. Streșinile largi își întindeau aripile lor negre și umede, ca ale unei păsări grozave de pradă, clocind un cuib blestemat, pe când balcoanele de lemn se înșiruiau pe albul pereților, ca niște pântece gata să nască un furnicar de aga și vlădici căpcăuni.

Niciodată hanul nostru nu mi s-a părut atât de înspăimântător. Mă cutremurai la gândul că m-am născut și am crescut în casa asta. A fost asta un act de dreptate dumnezeiască, pe care soarta o rezervase copiilor și nepoților acelui tată, ce voia să făurească fericirea alor săi, închizând ochii asupra crimelor ce-i aduceau foloase?

Luarăm cele mai dârze măsuri. Hanul era așezat în colțul pe care-l face podișul cu șanțul cel mare, ce împrejmuiește orașul ca într-o jumătate de cerc uriaș, ajungând la Dunăre cu capătul dinspre Karakioi. Caii fură pitiți în șanț și lăsați în paza a patru inși.

Urcușul podișului este, în partea asta, foarte repede, dar are folosul că este acoperit cu mărăcini și drobiță, care te ajută să-l urci, agățându-te de ei. Ai noștri se ascunseră în hățișul ăsta, înșiruiți pe malul ce învecinește peretele casei. Departe, portul dormea. Numai un turc îndrăgostit cânta de tristețe, pe puntea unei caravele ce nu se vedea. Din partea asta, nu ne temeam de nimic. În schimb, dinspre cetate, primejdia era mare, întrucât straja agăi veghea strașnic, câtă vreme stăpânul petrecea. Din fericire pentru noi, vremea rea ne veni în ajutor. Ceaușii, retrași sub streșinile porților, tremurau ca niște câini plouați, rostind încetișor hep-hep-ul lor monoton. Dar Cosma, cu îndrăzneala lui nemaipomenită, se duse de-a-dreptul să stea de vorbă cu unul din ei, îl atrase spre un altul, scoase plosca cu rachiu, băură împreună. Apoi, numai noi doi în mijlocul ăstor lupi, ne continuarăm plimbarea prin mahala și mai adunarăm câțiva paznici de noapte, cărora Cosma le vorbi glumeț, le dădu de băut. Un paznic român strigă, nu departe de noi, parola obișnuită:

— Te văd, te văd…

Cosma îi răspunse, în hazul ceaușilor:

— Nu vezi nimic, fac caca, acum! Vino mai bine să bei un rachiu, haide!…

Omul ieși din ascunziș, veni la noi, râse și bău. În sfârșit, împingând cu umărul ușa de care sta rezemat și care era locuită de un prieten credincios, Cosma zise:

— Și dacă ne-am încălzi un pic la adăpost?… N-ar fi oare mai bine?…

Cei cinci paznici ne urmară, recunoscători. Ne trezirăm într-o tindă mare, în fața bunului nostru Ibrahim, care ne ură „sănătate veșnică”. El aruncă câteva găteje peste jăraticul aproape stins din vatră și ne pofti pe câte un scăunel sau pe o rogojină mare pentru cei care voiau să se lungească.

Rachiul și căldura îngreuiară pleoapele. Sforăielile întocmiră cântecul cel mai nevinovat al vieții.

O șterserăm. Cocoșii cântau pentru a doua oară.

Cu multă părere de rău, furăm siliți să-l ucidem pe paznicul nostru de noapte, sluga ce ne văzuse venind pe lume, dar vina a fost numai a lui. Cosma bătuse la poarta cea mare. Portarul deschise cu felinarul în mână. Îi aruncarăm o ghebă în cap și-l sfătuirăm să tacă și să se lase legat. Nu vru și se zbătea. Anevoie-l împiedicarăm să nu urle. Atunci Cosma, înfuriat, îl înjunghie.

— Nici nu știm măcar dacă are loc desfrâul sau de nu s-o fi amânat! zise necăjit fratele meu. Te pomenești că l-am omorât degeaba.

Nu era așa. Crime și mai cumplite se petreceau în casa păzită de credinciosul portar. Pe când ne socoteam, fără să vrem, cu portarul, doi lefegii cruzi ai agăi cădeau în mâinile alor noștri, puși de pază la portița din dos, din partea cealaltă a porții celei mari, pe care o zăvorârăm pentru mai multă chezășie. Acești doi lefegii ai ispravnicului erau morți, la sosirea noastră. Situație proastă. Am fi vrut să le smulgem mai întâi ceva știri despre cele ce se petrec înăuntru. O a treia brută nu întârzie să ne facă pe plac. Fu târât în mărăciniș și tras de limbă! Era un grec de la Ianina, care zicea că nu știe defel altă limbă. De la dânsul aflarăm că și aga era de la Ianina. Ne-nțelegeam greu, dar lui Cosma nu-i venea să creadă că șarpele nu știe turcește sau greaca obișnuită. Vârfurile cuțitelor noastre îi dădură dreptate lui Cosma. Odioasa creatură vorbea bine turcește, iar mărturisirile făcute ne zbârliră părul.

Sus, spuse el, desfrâul era pe sfârșite. O fetiță și doi băiețași zăceau în nesimțire pe dușumea. Aga, vlădica și boier Dumitrache, beți morți, cerură trăsura ca să meargă să doarmă la isprăvnicie. Dintre slugi se mai aflau acolo alte trei, însărcinate să care cele trei victime, după plecarea stăpânilor.

Drept preț pentru aceste destăinuiri, fostul cioban de la Ianina ne rugă să-l iertăm:

— Nu sunt vinovat cu nimic… Fac ce mi se poruncește. Ca și mulți alții, am venit și eu în Valahia să-mi încerc norocul. Se povestește pe la noi c-aici e-o țară unde un bragagiu poate ajunge pașă, numai să…

— Numai să primească să înăbușe țipetele copiilor, pe când de-alde aga le sfâșie trupul, nu-i așa? întrebai eu, strângându-l de gât.

El fu cea dintâi fiară pe care mâinile mele o sugrumară cu sete.

Așteptarea ne fu lungă, până să pice vânatul cel mare. Nu mai cobora nimeni. Să fi năvălit în casă, s-ar fi putut să ne trezim cu o oaste de argați, să încingem o bătălie, să înfruntăm, poate, toată potera. Știam că înainte de revărsatul zorilor desfrâul se sfârșea. Tâlharii nu dormeau niciodată la han, de unde la ziuă orice urmă a blestemăției era ștearsă. Trebuia, așadar, să așteptăm ca sluga următoare să apară, ca să caute trăsura.

Ne pitirăm în mărăciniș, de unde puteam supraveghea portița din dos, aflată cam la vreo treizeci de pași de noi. Timp de mai bine de un ceas, frigul acelei nopți de aprilie ne-ngheță sângele în vine. În sfârșit, apăru un om și dispăru ca înnebunit. S-o fi ducând după trăsură sau stăpânii lui, cuprinși de îndoieli, i-or fi poruncit s-o aducă împreună cu straja? Orice s-ar fi întâmplat, hotărârăm să deschidem focul, oricât de mari ar fi fost întăririle ce-ar veni.

Temerile noastre se dovediră pe jumătate întemeiate. O strajă de zece până la douăsprezece pușcași călări se opri în fața ieșirii din han. Ea înconjură într-o clipă trăsura. Răsuflarăm mulțumiți și ne luarăm măsurile pregătitoare. Clipele ni se păreau lungi. Și iată că cei trei tartori apărură, unul după altul, trei putregaiuri mătăhăloase, înfășurate în șubele lor, târându-se cu greu, sprijinite de argățime. Poarta se închise după cel din urmă, trăsura era gata să pornească, în clipa când sute de cocoși întâmpinau zorile cu cântecele lor nesfârșite.

Ca un singur om, țâșnirăm ca din pământ, pe marginea platoului. Șaisprezece flinte scuipară în grămadă, alte șaptesprezece pistoale trântiră la pământ trei sferturi din ceată, pe când trăsura se răsuci în loc și se răsturnă izbită de un copac. În noaptea pătată de albul dimineții dinspre răsărit, doi lefegii călări și unul pe jos fugeau rupând pământul. Ceilalți zăceau la pământ, morți sau răniți. Cu o smucitură de mână, sfinția sa vlădica, puternicul aga și „vrednicul” sfetnic al Divanului, Dumitrache Cârnu, fură smulși din trăsură și din beția lor. Trei ștreanguri le fură petrecute pe după gât și iată-ne, vinovați și răzbunători, rostogolindu-ne claie peste grămadă, la vale, pe costișă, cu singura grijă să ajungem cât mai repede la cai.

He! He! Hei! Părinți îndurerați, copii care tremurați în poala mamelor voastre! Și voi căpcăuni care spurcați obrazul dat omului de Dumnezeu! Veniți, alergați să vedeți goana drăcească a haiducilor care mătură malul mlăștinos al Dunării, târând de coada cailor lor trei stăpânitori ai pământului! Treziți-vă țărani din bordeiele voastre și voi călăilor din iatacele voastre aurite… Priviți puțin la acești puternici sfârtecați, ale căror orbite, gură și urechi sunt astupate cu noroi.

Răzbunare!… Fii binecuvântată pentru binefacerile pe care le reverși în inima haiducilor!

Astfel își sfârși Ilie povestea sa.

Răspunse ropotului de aplauze ale tovarășilor lui, ploconindu-se în fața Floarei Codrilor, își luă căciula, se acoperi. Fața lui n-arăta deloc a martir.

SPILCA, CĂLUGĂRUL

— Îți trec cuvântul, Spilca. Ridică vălul care te-ascunde ochilor noștri, deschide-ți inima cinstit, povestește-ne viața, bucuriile, suferințele, urile tale!

Spilca păru luat pe neașteptate de vorbele Floarei Codrilor. Tresări ca omul rușinos ce-aude o vorbă de măscară! Ochii săi rotunzi, cenușii, întâmpinară bărbătește privirile ațintite asupra sa, dar asta ținu numai o clipă, apoi își îndreptă capul spre intrarea peșterii, cu un aer de neliniște disprețuitoare. Cercetă îndelung, în gând, pustiul cețos de afară, în timp ce bustul său, bine clădit, îmbrăcat în zdrențe călugărești, părea că nici nu respiră. Mâinile lui, sprijinite pe genunchi, nici nu clinteau; pulpele și picioarele stângaci acoperite, ascunse în obiele și opinci, stăteau și ele țepene. Spilca-și lepădase, parcă, făptura lui trupească. Numai fața-i cărnoasă, curată, cu barba roșie, pieptănată frumos, ca și țeasta lui descoperită, erau pline de viață. Numai capul lui, pe jumătate luminat, mărturisea lupta ce i se da în suflet.

Apoi, domol, își întoarse fața spre căpitan. Buzele cărnoase se mișcară, dar erau uscate. Gâtlejul răgușit bâigui ceva nedeslușit. Încurcătura asta păru că-l îndărătnicește pe haiducul-călugăr. Își umezi, cu demnitate gura cu scuipat și începu plin de curaj:

POVESTEA LUI SPILCA, CĂLUGĂRUL

— Mai înainte de-a fi Spilca „călugărul”, am fost un plutaș voinic pe Bistrița. Pe atunci, capul nu-mi chelise. O frumoasă chică bălaie mi se revărsa pe umerii ăștia largi, care mi-au rămas tot așa. Nu purtam barbă. Fața îmi era ca a unui flăcău neprihănit. Ochii mei n-aveau nici o pricină să se închidă triști, la trecerea vreunei amintiri. Buzele mele știau să râdă fără sfială. Eram Spilca „plutașul”.

Din locul unde-și încep plutele mersul pe Bistrița și până la vărsătură, plaiurile moldovenești mi-erau cunoscute ca pe degete. Bistrița, mândra, sălbatica domniță, râvnită de Prut și Siret, era ibovnica mea. Patul ei: un leagăn neastâmpărat, presărat cu stânci. Malurile ei, două brâie șerpuinde, împestrițate, pline de minunății. Primul o necăjește, face răni în trupul stăpânii. Celelalte două se apropie, adesea amenințătoare, o strâng, o sugrumă, îi smulg țipete. Apoi, ca într-o înțelegere, câteșitrei o lasă în voia ei. Atunci, cel mai minunat râu moldovenesc, unul din cele mai frumoase din lume, se desfășoară în voie, se oglindește într-un cer vrednic de ea, zâmbește drăgălaș locuitorilor săi.

Spilca, plutașul îndrăzneț, trăia viața stăpânii sale. Era ea strânsă, sfâșiată, mă luptam împreună cu ea în vârtejul curentului și urlam laolaltă. Descătușată, potolită, priveam cerul albastru, ne întindeam ciolanele la soare și, pe ici, pe colea, urmându-ne ursita, prindeam gust de cele ce se petreceau în jurul nostru.

În jurul nostru, țară binecuvântată de Cel-de-Sus, pământul făgăduinței! Fie că era vorba de trecători abrupte și întunecoase, unde pensula amurgului trăgea mii de culori vederii ochiului; sau că priveliștea creștea prin podoaba sa, amețitor de luminoasă, bogată în pajiști și turme de vite, țâșnind din toate zările, de peste dealuri, de peste păduri, – sufletul plutașului e pururea gata să se minuneze. E bucuria ce-o simți când cobori în cursul ei. Urcând la deal, în tovărășia cărăușilor, sufletul meu se înfiora de o altă bucurie, ce nu se lăsa mai prejos de prima. Lemnele vândute, banii la chimir, sănătate tun, poftă de mers la drum, de băut, de mâncat, de dormit. Ce-i trebuie omului mai mult?

Ei, sărmane Spilca!… De ce n-ai rămas tu la fericirea asta?

N-am rămas. N-am putut. Nu se putea.

Pe malurile Bistriței cristaline se aflau fete ce ghileau pânză de in și-și cântau dragostele împărtășite sau neîmpărtășite, cât le ținea gura. Totdeauna au fost fete care-și ghileau pânza, dar eu nu le vedeam decât cu ochi de băietan nevinovat: făpturi omenești cu fote în loc de ițari. Atâta tot. Așa merse ani de zile. Chiuiam la ele, când treceam cu pluta lin, la vale. Cele mai multe răspundeau. Altele rămâneau mofluze. Iar eu treceam. Într-o zi nu mai trecui.

Aveam aproape douăzeci și cinci de ani. Voios. Mușchi și sănătate de mistreț. Fiindcă trăiam pe apă, beam vin, mâncam două oca de carne pe zi și clinteam din loc copaci cât muntele. Nasul meu nu suferea alt miros decât al lemnului.

Într-o zi, un cârd de fete chiuiră ele întâi la mine. Îmi zisei: „Haide, Spilca, să privim mai de-aproape dihăniile astea!”…

Și, cu o lovitură de ghionder, îmi aruncai pluta cu putere la mal. Fugiră cu toatele, luându-și pânza sau lâna ce și-o spălau, afară de una, înaltă cât o gămălie. Era însă „ceva” atât de nou pentru mine, că nu mă săturam privind-o. Se ridicase de jos. Picioare goale, catrință scurtă, cămașă albă pe care o strângea cu amândouă mâinile la piept, părul bălai, micuță și niște ochi albaștri, mari, adânci, bătând din gene, ca niște aripioare de fluture. Asta fu acel „ceva” nou, pe care-l întrupa Sultana mea.

Mă măsură din ochi, fără sfială, ceea ce-mi plăcu și-mi zise îndată:

— Tu nu vii să ne faci rău. Ești de-ai noștri.

— Să vă fac rău? Sigur că nu!… Voi m-ați strigat. Am venit.

Sultana zâmbi.

— Ele au strigat, așa, ca să glumească. Ni se urăște, singure!

— Ai strigat și tu?

— Nu, n-am strigat. Dar te cunosc de astă-vară. Nu cred să fii om rău. De-asta am și rămas.

— Sunt și răi?

— Mulți, aproape toți.

— Chiar plutași?

— Adesea.

— Atunci mă duc. Numai spune-mi, cum te cheamă.

— Sultana.

— Pe mine, Spilca. Și de ce crezi tu, Sultano, că n-aș fi un om rău?

— Pentru că-ți vezi totdeauna de drumul tău și nu dai atenție la strigătele femeilor.

Răspunsul ăsta al Sultanei îmi plăcu nespus. Nu mai zisei nimic, împinsei pluta din nou pe apă și-o luai la vale, luat de curent, pe când dânsa-mi zâmbea.

De cum plecai, nu mai fui același om. Nu mai ești la fel, de îndată ce ți se cuibărește un gând în cap. Viața mi-era liniștită: un copac căruia nici o frunză nu i se mișcă. Acum, un vânt neașteptat prinse să bată. Și înfățișarea Bistriței se schimbă cu totul. Nu mai vedeam lumea decât printr-un chip de fată. Frumusețea nu-și pierdu nimic din strălucirea ei, dar aveam în ochi o privire ce nu mai era a mea.

Nu sufeream. Nici măcar astăzi nu cunosc ce-i durerea dragostei, care-ți încleștează inima. Mi-era dragă Sultana, cum i-i dragă copilului pasărea din colivie, căreia îi închină toate gândurile lui. „Dihania” asta plăpândă, îndrăznind să înfrunte singură o namilă ce-și repezea pluta la mal, mă cuceri în întregime. Știa că nu-s om rău. Era încredințată că nu i-aș face nimic rău. Tăria ochilor ei se măsurase cu tăria mușchilor mei și ieșise biruitoare. Trebuii să mă gândesc la Sultana, și nimic altceva. E oare puțin, să te muncești cu gândul, fără să iubești și fără să suferi? Poate, pentru cei ce iubesc și suferă cu ușurință. Pentru mine fu ceva nou. Mă zgudui. Abia despărțit, doream s-o văd iarăși, dorință ce-mi alungă pe toate celelalte, mă chinui, îmi nimici tabieturile. Nu mai mă sculam cântând, ci cu gândul dus la Sultana. Nu mai vedeam copaci, vite, zări… Sultana le înlocuia pe toate. În susul sau în josul râului, coborând pe cursul apei sau urcând împotriva curentului, totul îmi deveni lipsit de interes. Din toată această mare și frumoasă lume, un singur colț mă atrăgea, ținutul Sultanei. Și deodată mintea mi se tulbură, fapt ce nu mi se întâmplase până acum: începui să-mi uit treburile, pricină de supărări pentru mine și pentru ceilalți.

Spilca nu mai era un om liber.

Vreme de câteva săptămâni, tot credeam că ochișorii ei albaștri și nevinovați o să-mi dea pace, în cele din urmă.

Căpșorul ei bălai mă urmărea și mai stăruitor. Atunci îmi zisei:

„Spilca, băiete, nimeni nu poate fugi de ursita lui. Orice om trebuie să se lovească într-o zi de bolovanul care-l va abate din drum. Hai și-om da și noi peste bolovanul ăsta. O să vedem pe urmă, ce-o să se aleagă de noi”.

Așa că, spre sfârșitul verii aceleia, în ziua de Sfântă Mărie, mă îmbrăcai ca de sărbătoare și mă dusei să dau târcoale prin sătucul Sultanei. Sat de munte, ascuns în văgăuna dintre două dealuri și străbătut de-un pârâu, nu prea departe de pădurile de brazi bătrâni. Căsuțele toate albe, cu ferestrele date cu albastru marin, păreau o poiană smălțată cu margarete. Plăcute la vedere, curate, proaspăt văruite, acoperișul lor de șindrilă putredă și acoperit de mușchi trăda marea sărăcie a țăranului. Nu mă miră. Trăiam în vremea grozavă de robie și sărăcie, ce pecetluia sfârșitul cotropirii turcești. Și se mai știa că ținuturile ocrotite de munți erau cele mai puțin atinse de jecmăneală. Numai omul care se putea lipsi de vecinătatea aproapelui său, care lua poteca muntelui și trăia în tovărășia urșilor, era scăpat de beilic, de bici și de dăjdiile împovărătoare.

Ajunsei acolo în vremea leturghiei. Locuitorii erau cu toții la biserică. Mersei și mă închinai, ca un bun creștin ce-am fost totdeauna. Asta mă ușură. Preotul și dascălul, fiecare la locul lor, citeau și cântau cu tragere de inimă, cu smerenie, în mijlocul unei tăceri desăvârșite.

Nu-i puteam vedea la față pe credincioși, fiindcă mă oprisem în ușa bisericii, ticsită de lume. În schimb, la ieșire, îmi fu ușor ca să descopăr chipul iubit. Sultana era însoțită de-o bătrânică, pe care o crezui maică-sa, îmbrăcată simplu, cu o ie și-o fustă de pânză albă strânsă într-o catrință de stofă neagră, puțin brodată. Trecând pe lângă mine, îi dădui binețe cu capul, cam stânjenit. Dânsa-mi răspunse fără mirare, netulburată, cuviincioasă și cu un calm natural.

Ivirea unui străin într-un sătuc e remarcată totdeauna. Ne-au văzut, pe când ne dădeam bună-ziua. A fost de ajuns ca să ațâțe șoaptele, ochiadele, clevetirile, chiar în pragul casei lui Dumnezeu. Asta-mi răni curățenia gândurilor și mă sili să mă însor. Hotărâre luată-n pripă: voi merge să cer mâna Sultanei. Oricum, de-asta nu scapă nici un flăcău. Ce-o fi, să fie!…

Mă luai după cele două femei. Dânsele ieșiră din sat, urcară o coastă și intrară într-o casă așezată cam pe la jumătatea dealului din spatele muntelui. Tot timpul drumului, nici una din ele nu se uită îndărăt. Această bună-cuviință îmi dădu curaj. Urcai și bătui la ușă. Sultana deschise.

Nu fu mirată că mă vede, ceea ce mă cam încurcă. Ca și acum două luni, pe malul Bistriței, sta dreaptă și-mi puse aproape aceeași întrebare:

— Bună ziua, Spilca… Ce vânt te-abate pe la noi? De-ai venit cu gânduri curate, fii oaspetele nostru!…

— Curate, Sultano, ți-o jur în fața lui Dumnezeu. Am venit să te întreb dacă vrei să-l iei pe Spilca de bărbat…

Atunci îi văzui obrajii îmbujorându-se.

— Poftim în casă… Nu se cere o fată de nevastă, din pragul ușii.

— Mătușă!… Ăsta-i un lucrător voinic de pe Bistrița, Spilca plutașul.

Mătușa mă măsură c-o privire năucă și-mi făcu semn să m-așez.

— Tușica n-aude bine, îmi zise Sultana, și-i oarecum căzută „în mintea copiilor”. N-o să-ți fie ușor să vorbești cu dânsa. Biata femeie e văduvă de multă vreme. Acum trei ani și-a văzut pe singurul ei fecior pierind într-o încăierare. Din cauza geloziei. Băiatul ăsta era toată viața ei, singurul sprijin la bătrânețe. Atunci și-a vândut casa și-a venit să stea la noi. Îi aveam și pe tata și pe mama. Au murit în anul următor. De-atunci suntem singure. Trăim de pe urma mâinilor noastre, cu mare greutate. Vezi tu, Spilca, nu-i tocmai vesel pe la noi… Și dac-ar fi numai asta…

Nu putui răspunde nimic. Îmi spusese lucrurile astea „nu tocmai vesele”, aproape zâmbind. N-aveam în fața mea o fată tânără, sfioasă, fără vlagă, ca multe altele, ci un suflet viguros, călit în nenorocire. Și, totuși, duios.

Încă de la intrare, dintr-o aruncătură de ochi, mi-am dat seama că înăuntru totul era ținut în ordine. Nu era ca acele case țărănești, care, dacă nu-s ca un grajd de vite, sunt de o curățenie respingătoare, ordine severă, făcând ca musafirul să se simtă stingherit. Cele două odăi ce dădeau în tinda mare de la mijloc – unde familiile țărănești își fac veacul – aveau ușile deschise. Paturi mari și înalte, fiecare cu câte o velință vărgată, în care borangicul auriu se-nvrâsta cu albul și cu bagadelele late care aproape atingeau pământul. La căpătâiul fiecărui pat, câte un senduc cu desene simple, înghesuit sub un munte de lăicere, așternuturi, perne. De jur împrejurul pereților, pe lângă paturi, pernițe brodate, scoarțe de lână, grele, înflorate în tot felul. Pe jos, tot scoarțe, însă de calitate mai proastă. În fiecare odaie, câte-o oglindă mare, sprijinită pe o masă din lemn, acoperită cu fețe de masă, țesute la fel cu velințele. Scaune de lemn lustruit. Chipuri săpate în lemn, înfățișând felurite momente din viața țăranilor. În colțul dinspre răsărit, icoane împodobite cu busuioc, fiecare cu candela ei aprinsă. Icoanele, cadrele, ca și oglinzile erau împodobite cu ștergare, încărcate cu bagadele, impresionante prin lucrătura lor și bogăția borangicului. Pe la ferestre, perdele din pânză de in, aproape tot așa de mândre ca și fețele de masă. Și-n fiecare din aceste două odăi încăpătoare, câte un război în mișcare.

Se afla în căminul Sultanei, ceea ce se vede în orice casă țărănească de pe la noi, pe unde n-a pătruns sărăcia. Nimic mai mult. Dar orice lucru, orice dichis avea pecetea unei mâini, care dase un aer de gingășie, de vino-ncoace, lucruri rar de întâlnit prin casele noastre țărănești, unde găteala odăilor „curate” te-ngheață, unde totul îți mărește stinghereala, teama de-a nu strica tabietul cuiva.

Mă simții la largul meu, ca la părinții mei acasă, morți de pe când eram copil. Și-i mărturisii Sultanei ce gândeam.

— Sultana, lipsește aici o mână vânjoasă de voinic. Iat-o, și totul va fi vesel!…

Mă privi drept în albul ochilor, cu o privire ce-mi răscoli măruntaiele, dar mă ținui bine, căci aveam gânduri curate.

— Spilca, îmi zise dânsa cu o voce cristalină, toate nenorocirile noastre nu vin numai din nimicul ce-ți povestii și care, la urma urmei, a trecut. Mai sunt și altele. Nu vreau să ți le spun. La ce bun? Cei care, ca și tine, au dorit să mă ia de nevastă și le-au cunoscut, s-au dat înapoi. E mai bine să ne plecăm în fața ursitei.

Rămăsei puțin îngândurat. „Doamne, gândii, ei și ce?! Sărăcuța, o fi fost «înșelată» de vreun ticălos, care și-a râs de ea și-a părăsit-o. Sau poate o fi lăsat-o cu vreun copil din «flori» în brațe!… Și-apoi?”. Îi spusei:

— Nu, Sultano, nu mă crede așa de puțin omenos. Știu. Lumea se înverșunează pe fata tânără. Eu nu gândesc ca toată lumea. Dacă numai asta ți-i vina, toate bârfele care împiedică pe alții să te ia de nevastă, apoi putem să ne pregătim de logodnă, de acum în opt zile, numai să vrei și tu ca mine.

La vorbele astea, o văzui ridicându-se de pe scaun, ochii ei strălucitori clipiră repede:

— Bănuielile tale, Spilca, n-au temei. N-am greșit cu nimic; n-am nici o mustrare de cuget. La douăzeci și doi de ani, sunt tot așa cum m-a făcut mama. Răul e mai mare decât dacă aș fi așa cum bănuiești tu. Mai mare chiar decât dacă aș fi avut un „copil din flori”.

Așteptai să-mi grăiască despre ce rău era vorba, dar dânsa tăcu, neslăbindu-mă cu privirea-i fățișă, limpede ca cerul lui august.

Mătușa veni să ne cheme la masă. Sultana o luă de mână și-i strigă la ureche:

— Tușă… Spilca mă cere de nevastă. Mata ce zici?

Adusă de spate, cu părul cărunt, cu fața ciupită rău de vărsat, bătrâna mă privi o clipă cu milă și zise:

— Păcat!… Bietul băiat!… Nu-i de făcut nimic. Cine-ar îndrăzni să-i stea în cale logofătului?

— Cine-i logofătul ăsta? întrebai. Și despre ce-i vorba cu dânsul?

La întrebarea asta, fața Sultanei se umbri de amărăciune. Privirea i se întunecă, încadrată de părul ei, pieptănat pe spate și împletit într-o singură cosiță, fruntea-i albă, senină, păli:

— Este logofătul Costache, rosti sugrumată. Oi fi auzit, poate, vorbindu-se despre cruzimea și isprăvile lui. Atârnăm și noi de el, ca toți sătenii. Ne poate lăsa să trăim sau să ne omoare, dacă îi e placul. Iar fata care îi atrage privirea, nu poate să-i scape. Are de ales între necinstirea ei sau pierderea alor săi. Am avut nenorocul să-i cad cu tronc acestei fiare, acum doi ani. De atunci nu mai am pace. Până acum, am reușit să-i scap. Dar primejdia-i mai mare decât forțele mele, căci omul ăsta n-are nici inimă, nici rușine. E stăpânul nostru. Într-o zi sau alta, îmi va veni rândul ca să fiu pusă să aleg. Alegerea mea-i făcută. Un timp, am crezut într-un bărbat care să mă apere. Nimeni nu îndrăznește să stea în fața tiranului. Sunt socotită ca o pacoste. Iar pentru cei care, ca și tine, au venit de departe să mă ia de nevastă și apoi să mă ducă la ei acasă, s-a ivit un alt necaz mare. Mătușa nu vrea să plece cu mine; are toți morții îngropați aci. Vrea să se odihnească între ei. Acum, Spilca, știi tot, fără a cunoaște grozăvia în toate amănuntele ei. Îți foarte mulțumesc de gândurile tale bune, ele ar fi salvarea mea. Dar, precum a spus mătușa, nu-i nimic de făcut. Aș fi nenorocirea ta. Și de ce să-l înfrunți, când îți spun că asta n-ar sluji la nimic. Trebuie să ispășesc vreun blestem. Ei bine, o să-l ispășesc.

*

Stâncile pe care destinul le presară în această mare, care-i viața noastră, îndeamnă pe mulți oameni să-și ducă viața târâș-grăpiș, în niște luntrișoare ce plutesc cu grijă aproape de țărm. Spilca – „Spilca plutașul”, de pe Bistrița – cunoștea stâncile și nu-i păsa de ele. Și decât să piară cu nasul într-o baltă, îi plăcea mai bine să fie zdrobit de valuri.

Felul cum se moare, nu mă lasă nepăsător. Am gusturile mele. Ca atare, fără să șovăi pe gânduri, mă dusei, în după-amiaza duminicii următoare, să înfrunt stânca de care se temeau atâția voinici.

Mândra horă moldovenească își mlădia șirul în cântecul a trei dible țigănești. Treizeci de fete mari, printre care Sultana. Douăzeci de flăcăi. Era cam zăduf, căci soarele ardea, dar puțin le păsa dănțuitorilor.

Ținându-se de degetul cel mic (din respect pentru părinții ce-i priveau de pe lături) și având în mână câte o batistă frumos brodată, hora se avânta spre mijloc. Un voinic strigă: „Tot pe loc, pe loc!”… Piciorușele și picioarele izbesc pământul ca o grindină, mâinile aspre trag mânușițele în sus, deasupra capetelor, le lasă în jos spre genunchi, apoi cercul se desface într-un avânt, ce depărtează trupurile, întinde brațele și cununa omenească face câțiva pași la dreapta, apoi câțiva la stânga, toate picioarele bătând „tot pe loc, pe loc!” Mai trag un pic de aer în piept și o pornesc iarăși. Asta e hora românească. Trebuie să fii român și țăran, ca să-ți fie dragă. Nu-i cine știe ce, dar e plină de însuflețire mărinimoasă, învrâstată în fel de fel de culori, ca un curcubeu. Marame de borangic aurii sau albe, după soiul gândacilor de mătase, crescuți cu grijă de mamă. Iii și fote din pânză de in, albe ca neaua. Pestelci de catifea sau de lână neagră. Și broderii și dantele ce-au văzut lacrimi și au auzit suspine. Râsetele și cântecele n-au lipsit deloc, căci le place să treacă de la plâns la râs.

Frumoasă, frumușică sau urâtă, fata ieșită la horă este pururea plăcută privirii băieților. Ei știu că fata vine acolo să-și caute un bărbat, câtă vreme dânșii vin mai degrabă să caute femeia, rareori o nevastă. De unde și marea atenție la gesturi și șușoteli din partea mamei fetei. Flăcăii știu că sunt supravegheați și ăsta-i tâlcul batistei ce desparte mâinile, care mulțumește pe părinți și nu slujește la nimic, decât doar să întețească și mai abitir dorințele.

Îmbrăcat în zăbun înflorat, cu ițari albi strânși pe coapse, încălțat cu iminei lustruiți și pe cap cu o pălărie de pâslă, cu marginea lată și panglicuțe tricolore, flăcăul, mai întâi de toate, e mândru că-i bărbat. E bărbat și se crede voinic. Asta place mult fetei, care nu se crede decât frumoasă. Nevinovăției sale chibzuite, puțin vicleană, el îi răspunde cu o făgăduială imprudentă, categorică, care nu-l costă nimic. Dacă se prinde, cu atât mai bine. De nu, se pleacă legii, se înhamă la jug, întemeiază un cămin și devine paznicul dârz al obiceiurilor, mai ales când este tată de fete mari, care se duc la horă să-și caute acolo un bărbat.

Obișnuit, hora se face în apropierea vreunei cârciumi. Și-i firesc. Jocul te înfierbântă, trebuie să bei un pahar. Bei de sete, de fudulie, dar bei întruna. Și în timp ce bei, vorbești, ca să nu taci sau ca să faci pe grozavul. Numai bătrânii, cu pletele de zăpadă, stau la umbra vreunui nuc străvechi, beau de-adus aminte, vorbesc de dragoste și privesc, cu un ochi depărtat, frământările unei vieți ce nu-i mai turbură.

La sosirea mea, tot ce vă spusei până acum erau aidoma. Numaidecât, priviri cu înțeles mă făcură să pricep că satul trâmbițase vestea logodnei mele cu Sultana. Ca să întăresc zvonul, mă dusei să dau binețe viitoarei mele neveste și mătușii sale, după care singur, retras la o masă sub niște pruni, cerui o oca de vin și priveam liniștit la horă și la pălăvrăgelile mușteriilor în fața cârciumii.

Mă aflam destul de departe de ultimii dintre ei. Ocrotiți de gălăgia celor de la horă, vorbeau despre mine. O parte din vorbele lor, care nu erau rostite cu răutate, le auzii, pentru că depărtarea nu era prea mare. Unii ziceau: „El o să vie, de bunăseamă”, „el a aflat”. Acest el nu era altul decât logofătul Costache, stânca din cărarea mea, spaima ținutului. Îmi ziceam: „Să vie!”…

Veni. Goana unui cal ridică un nor de praf pe uliță, făcând să treacă un fior prin toți cei de față. Capetele băutorilor ca și ale celor de la horă și țiganilor lăutari se întoarseră repede, cu priviri îngrijorate, către călăreț, care, apropiindu-se de horă, își lăsă calul în buiestru. Toată lumea se minuna de cal. Mă minunam și eu, din toată inima. Era un armăsar vrednic de un stăpân mai bun.

Bondoc, negricios, cu mișcări neastâmpărate, ca argintul viu, stăpânul aruncă dârlogii frâului pe un trunchi de salcâm tăiat și se avântă printre tinerețea din fața cârciumii. Toți își scoaseră pălăriile de pe cap. Câțiva de-ai lui îl înconjurară îndată și-l înștiințară, fără zăbavă, că mă aflam acolo. Atunci mă înturnai să-l privesc drept în față. Voiam luptă dreaptă.

Logofătul, proțăpit pe picioarele lui slăbănoage, asculta ce i se toca la ureche, nepăsător și nu sufla o vorbă. Din când în când, arunca câte o privire furișe spre mine, apoi auzii deodată această sfidare, care mă privea, rostită c-o voce spartă:

— Trebuie să zdrobim țurloaiele veneticilor fără căpătâi!…

Drept orice răspuns la această sfidare pe față, mă dusei la hora ce începuse iar, o despărții pe Sultana de prietena care-o ținea de mână și începui să joc între cele două fete. Era cinstit. Ce făcu logofătul nu era tot așa.

Se știe că un flăcău, intrând în horă, nu trebuie să despartă un băiat de fata preferată. Când n-are loc între două fete, el nu poate intra decât între doi flăcăi. Asta-i regulă sfântă pentru toată lumea care nu caută gâlceavă. Logofătul Costache socoti că-i bine să calce regula, sub privirile încremenite ale tuturor. Când nici prin gând nu-mi trecea, cineva din spate îmi luă mâna de pe umărul Sultanei. Mă răsucii pe loc. Hora se opri. Țiganii tăcură. Vânăt, în fața mea, șarpele mă măsură cu niște ochi dușmănoși și-mi zise cu o voce sugrumată:

— Mă lași să mă prind și eu aici?

— Prinde-te într-altă parte.

— Eu aici vreau!

— Dacă vrei aici, poftim!…

O lovitură de genunchi în burtă îl rostogoli la pământ. Un geamăt de vită înjunghiată și voinicosul își pierdu cumpătul. Nimeni nu-i sări într-ajutor, cârciuma se goli. Femeile fugiră. Un bătrân glăsui:

— Mare dandana și asta!…

Strigai lăutarilor:

— Pe Duminica viitoare!… Vă tocmesc să-mi cântați la logodna mea cu Sultana…

Și o luai spre casa prietenei mele. O mamă, care-și ducea copilul de mână, își făcu cruce și rosti:

— Doamne, apără-ne de nenorocire!

Toată săptămâna următoare, n-a fost plutaș mai fericit pe Bistrița, ca Spilca. Logofătul nu se mai arătase prin sat. În toate serile mă duceam să-mi petrec câteva ceasuri cu Sultana. Și în fiecare seară, la despărțirea de mine, îmi spunea:

— Spilca, eu nu cred în fericirea la care visăm… „Câinele” n-o să ni-o îngăduie. Și mă gândesc că poate vreun blestem îmi apasă pe umeri.

O ridicam în brațe până în dreptul ochilor, mi-adânceam privirea în albastrul senin al ochilor ei vioi, îi sărutam fruntea neprihănită și plecam:

— Fii pe pace, Sultano!… O să hotărâm pe mătușica să meargă cu noi, departe de aici, în ținutul Sucevei, unde am o casă. Acolo o să fim fericiți.

Dânsa zâmbea cu tristețe:

— Tu nu știi cât e de tare legătura dintre ea și cei pe care i-a îngropat. Mătușa s-ar lăsa mai degrabă arsă de vie, decât să-și părăsească cimitirul cu mormintele celor dragi.

În duminica logodnei noastre, cârciumarul opri hora de teama scandalului. Mă dusei, pe la toacă, să vorbesc cu țiganii să fie gata să ne cânte la masa de seară, după ce ne-o schimba popa inelele. Mă întâmpinară mai mult decât prietenește. Flăcăii din sat beau și discutau liniștit. O parte din ei rămaseră în rezervă; dar alții îmi șoptiră că „tot satul se bucură de lecția dată câinelui”…

— El ți-a luat frica. Voi, ăștia, plutașii și pădurarii, sunteți o ceată tare de oameni liberi, prin frăția voastră, câtă vreme noi suntem îngenuncheați. Viața voastră aspră, sălbatică, vă pune la adăpost de asuprirea și biciul stăpânului. Noi… noi avem cinghelul în jurul gâtului. Dacă logofătul vrea să ne dea, primăvara, câteva prăjini de loc, ca să semănăm și noi, trebuie să ne socotim fericiți; dacă nu vrea, trebuie să mergem cu ziua, tot la el. De-asta nici un sătean nu îndrăznește să i se împotrivească. Cele mai frumoase fete ale noastre trec mai întâi prin mâinile lui. Apoi le luăm de neveste, uneori cu burta plină, din cauza lui.

Seara, în fața a două mese împreunate și acoperite c-o față de masă strălucitor de albă, câteva perechi de neamuri și prieteni – afară de bătrânul preot – aveau lacrimi în ochi când deschisei cutia cu darurile mele de logodnă. Beteala, o beteală bogată din treizeci de bobine, se revărsa ca un șuvoi de foc împrejurul micii comori primită ca moștenire de la biata maică-mea și care se alcătuia dintr-o pereche de cercei cu diamante, din două inele prețioase, două brățări bătute cu rubine și safire și mai ales vestita salbă, ce număra trei lefturi^[5] mari, doi galbeni imperiali austrieci, patru galbeni venețieni, patru poli de aur, șase lire turcești și zece galbeni.

Toți cei de față fură mișcați, afară de mătușa, care se gândea la morții ei scumpi, și logodnica mea care nu credea în visul fericirii noastre. Sultana, îmbrăcată în alb, își plimba privirea ațintită de la cutia cu daruri la ochii mei zâmbitori, ca o porumbiță neîmblânzită. Fiecare se căznea să-i alunge presimțirile urâte. Preotul rosti o rugăciune înflăcărată și binecuvântă dorința noastră de a ne uni. În vremea mesei se făcură glume. Țiganii cântară și ziseră de-ale lor. Nașa o puse pe Sultana să-și arate zestrea. Se supuse, fără tragere de inimă. Femei îndrăznețe se năpustiră la senducuri; cămăși brodate, de zi și de noapte, ștergare, fețe de pernă, cearceafuri, fețe de masă, prosoape, fură scoase, risipite prin odăi. Sultana avu bunătatea să zâmbească din când în când.

Plecând, către miezul nopții, îmi întrebai logodnica:

— De ce, Sultano, toate aceste gânduri negre?

— Nu sunt gânduri negre, Spilca. Știu c-o să-ți aduc nenorocire. O presimt venind.

O strânsei cu putere la piept. Dânsa se ghemui cu dragoste. O lacrimă fierbinte mi-alunecă pe mână. Apoi adierea înmiresmată cu miros de brad și noaptea umedă a unui sfârșit de august îmi învăluiră drumul.

A doua jumătate a lui septembrie vestea pe săraci că iarna va fi timpurie și aspră, când, într-o după-amiază rece, ploioasă, ajunsei într-o comună, cale de o jumătate de poștă de satul logodnicei mele.

Ardeam de dorul s-o văd, după o lipsă de șase zile. Eram încărcat cu tot soiul de cumpărături în vederea nunții, hotărâtă pentru prima duminică din octombrie. În tot timpul săptămânii ce trecuse, Sultana nu-și schimbase felul. Prevedere, asprime, lipsă de avânt, chiar răceală, în toate apucăturile ei. De n-aș fi fost încredințat despre curățenia ei sufletească și de dragostea ei față de mine, aș fi învinuit-o de nepăsare. Dar eram încredințat că suferea. Renunțase s-o convingă pe mătușa ca să vină cu noi, să părăsească satul. Toate încercările mele fură zadarnice: nefericita încăpățânată nu vorbea decât despre morții ei. Mă resemnasem, nădăjduind că n-o să mai trăiască mult, zi ce nu putea fi prea departe.

Un fapt, ce-l socotii îmbucurător, era dispariția logofătului. Din ziua în care primise lovitura în burtă, nu-l mai văzuse nimeni. Se zicea că-i bolnav. Alții spuneau că frica îl ținea departe. Numai Sultana era încredințată că „câinele” urzește o răzbunare cumplită.

— Mă tem de orice, dar nu sunt sigură decât de nenorocire. Din orice parte ar veni, știu că o să lovească în fericirea noastră și că tu o să fii cel care o să pătimești mai mult.

Acestea fură cuvintele cu care mă despărții de Sultana, în duminica dinaintea nunții. Nu mai puteam să ne revedem decât sâmbăta următoare. Un transport mare cu lemne, pe Bistrița, limpezirea unor socoteli încurcate, la capătul călătoriei, ca și cumpărarea de felurite lucruri, greu de găsit, mă forțau să lipsesc atât de mult. Urcam, acum, prin partea locului, ținând malul Bistriței. Mi-era foame. Eram obosit. Două lumânări cât lumea, fiecare cântărind câte trei ocale de ceară și care trebuiau să fie aprinse la slujba nunții noastre, mă copleșeau peste măsură. Niciodată grinzile ce le duceam pe umeri nu mă istoviseră atâta. E drept că grija să nu se rupă făcea să-mi crească oboseala. Cu toate că nu sunt superstițios, povara lumânărilor îmi dădu de gândit. Mi-adusei aminte de o credință a mamei: când „se lasă grele” lumânările de nuntă, e semn rău; care dintre soți va avea lumânarea mai mult arsă în timpul cununiei, acela o să moară primul. Și iată-mă gata să dau ascultare nu știu cărui glas lăuntric. Ca să-mi alung acest potop de gânduri negre, poposii într-un sat. Să mă odihnesc, să îmbuc ceva, să mă înveselesc puțin. O brodii: cârciumarul mi-era cunoscut ca om vesel. Haide!… Ducă-se pe pustii gândurile negre.

Da, ducă-se pe pustii!… Numai că se întâmplă uneori în viață să nu poți alunga ceea ce se petrece în jurul tău.

Deschid ușa cârciumii. Înăuntru, vreo șase săteni și negustorul. Toți șapte își înghițiră vorbele și amuțiră, la vederea mea. Totuși auzii pe unul care zicea:

— Bietul băiat!… El e cel de plâns…

Îmi lăsai desagii, lumânările și întrebai:

— Cine e de plâns?

Cârciumarul îmi ieși înainte, vesel:

— Bună seara, Spilca… Merge, merge?

— Merge, Lache, zic, dar ce-i de plâns?

— Ce să fie… s-a întâmplat o mică nenorocire în partea locului. Nevasta unui cojan și-a frânt un picior. Acum el trebuie să facă toate treburile femeii.

Mă gândesc: „Hm!… De ce ăilalți nu adaugă nimic? Și de ce privesc ciudat la lumânările lungite pe masă?”

— Ce-aveți, mă! de vă uitați la lumânările astea? Lumânări de nuntă!… S-ar spune că n-ați mai văzut!…

— Mari sunt! făcu un sătean, ocolindu-mi privirea.

— Da, mari…

— Și grele, poate…

— Destul de grele…

Nu mai adăugă nimic. Încerc să înghit puțină pâine, să beau un gât de vin. Nu merge. Mă ridic și pornesc la drum.

Afară, aproape noapte. Mă simt odihnit, dar lumânările sunt iarăși grele. Le schimb fără-ncetare dintr-o mână într-alta, dar nimic! Și mai e cale bună până acasă. Drumul e pustiu și desfundat. Urechile îmi țiuie, când una, când alta, semn că mă vorbește cineva de rău. Îmi trag cuțitul din teacă și-l las să atârne lângă pulpa dreaptă. Dar cât e de obositor să privești întruna, pe furiș, în jurul tău. Cuțitul, atârnat de cureaua lui, îmi lovește pulpa la fiecare pas. Îmi pare că o să-mi sape o gaură în locul acela. Îl vâr în teacă și-l pun la brâu. Tocmai în clipa aia, în noaptea neagră, un țap, tot așa de negru, răsare la doi pași de mine, îmi taie drumul și piere. Și deși știu bine că nu poate fi decât un țap, ca toți țapii, unul adevărat, pe care stăpânul l-o fi căutând prin toate părțile, rostesc cu glas tare.

— E dracu!…

Dau să-mi fac cruce. Mâna-mi cade grea, ca de plumb. Mă gândesc. „Era dracul. Din cauza lui, nu pot să-mi fac cruce! Și lumânările astea, ce se lasă grele, de nu știu cum să le mai țiu”…

Vreau să-mi trag din nou cuțitul din teacă, dar nu pot; degetul cel mare nu poate birui tăria arcului. Alt semn de prezența necuratului! Și noaptea care e atât de neagră, încât mă dor ochii.

În sfârșit, îmi las desagii jos, sprijin lumânările de un copac, lângă drum. Atunci îmi dau seama că apucasem un drum greșit, alăturea de cel bun. Copacii sunt niște plopșori tineri, drepți și aproape tot așa de lucioși ca și lumânările. Lumânări și iar lumânări! O pădure întreagă de lumânări!… Lumânări triste, stinse și negre!

— Nu, îmi zic, în noaptea asta s-a sfârșit cu mine… N-o să mor înghițit într-o vâltoare, ca un plutaș curajos; ci ca o babă, de frică.

Ajung, în cele din urmă, să-mi trag cuțitul din teacă și să-mi fac de trei ori semnul crucii. Iau din nou toată povara. Și iată-mă bălăcindu-mă prin noroiul unui câmp, ce-l tai de-a curmezișul ca să ajung la drumul cel bun. Deodată sticlesc doi ochi și vin spre mine. Simt că-mi îngheață inima. Desagii și lumânările-mi scapă din mâini. Urlu.

— Ma-mă-ă-ă!

Îmi răspunde un be-e-e-e!… Ochii ce sticleau pieriseră.

Târziu, noaptea, ajung, plin de noroi și lac de nădușeală. Casa Sultanei este foarte luminată, ard lumânări multe. De departe văd tinda deschisă și plină de lume.

— Asta-i, zic, a murit mătușa!… Acum pricep toate acele semne rele din drumul meu!…

Nu pricepeam nimic. Bătrâna sta în picioare, acolo, în odaia cea mare, îndeletnicindu-se, cu ochii storși de lacrimi, să tot așeze beteala logodnicii mele, care era întinsă pe două mese, așternute cu fețe de masă albe, gătită în hainele ei de mireasă, mai frumoasă ca niciodată, înconjurată de lumânări tremurătoare ce-i luminau fața trasă, albă, suptă de pliscul morții. Lungile ei gene nu mai clipeau. Ochii ei senini și sinceri n-aveam să-i mai privesc vreodată. Cununa de lămâiță îi încorona fruntea-i ca de ceară, pe care credeam să pun, în duminica următoare, în fața altarului, sărutul de nuntă. Părul, desfăcut și dat în două, se revărsa de-a lungul trupului rece, amestecându-se și pierzându-se în beteala de aur. Între mâinile puse pe piept, batista cu băncuța cerută morților la trecerea „vămilor”, spre a le deschide porțile spre lumea cealaltă. Deasupra ei, lințoiul.

Iar eu, Spilca, rămas înmărmurit în prag, privind totul, la fel ca ceilalți.

— Așa a fost scris! îmi zice mătușa. Dealtminteri, sărăcuța, o știa. S-aștepta. Și alaltăieri-seară, pe când Sultana strângea singură fânul pe câmp, el a venit fără veste, a târât-o în pădure și a „râs de ea”. Mititica mamei, n-a putut îndura necinstea. Noaptea, Dumnezeu știe cum, a topit gămăliile de la opt tocuri de chibrituri și a băut otrava. A murit ieri-seară, după toacă, nevrând să bea lapte ca să verse. Așa a fost scris!… Cel puțin o să se hodinească alăturea de părinții ei. Ei au chemat-o, poate. Morților nu le place să stea singuri.

Rostind astea, bătrâna luă lumânările de nuntă, le desfăcu, le aprinse și le puse la capul Sultanei, a cărei față de ceară se făcu și mai albă, când cele două mari flăcări luminară odaia. Apoi, îngenunchind, rosti cu glas lămurit: Tatăl nostru, carele ești în ceruri, facă-se voia ta…

Toți cei de față o imitară. Rămăsei singur în picioare, fără o vorbă, privindu-mi logodnica scăldată în lumină.

*

De șase zile, trăiam ca o sălbăticiune prin pădurea deasă ce-nvecinează conacul boieresc de pe moșia Bistriței de jos, unde domnea ca un stăpân logofătul Costache, călăul Sultanei și al altor altele. Nu era chip să fie văzut. Nu știu dacă mâncam, dacă beam, dacă mă hodineam. Știu că straiele mi-erau zdrențuite. Mâini, picioare și față, totul mi-era însângerat din pricina goanei, zi și noapte, de pe un drum pe altul, străbătând desișul.

Aceste nelegiuiri erau destul de departe de locul crimei. Logofătul nu se temea de ele. Era pădurea pe unde se întorcea din raitele ce le făcea pentru paza pădurilor, totdeauna singur și călare, pururea înarmat cu pistoale. N-aveam, drept armă, decât ura mea, sângele meu fierbând de dorul răzbunării. Cuțitul nu mi-ar fi fost de cine știe ce folos. Ca să cadă în mâinile-mi goale, aveam o frânghie, ce-o țineam gata s-o întind de la un copac la altul.

În seara a șasea, era ajunul primei duminici de octombrie, când trebuia să aibă loc nunta mea cu Sultana. În loc să mă aflu în frigurile celei mai fericite zile din viața mea, stăm într-o groapă, cu frânghia în mână, cu urechea ațintită, fără suflet, fără Dumnezeu, fără speranță. Erau clipe când nu mai știam nici eu cine sunt. Un țipăt sau bătaia aripilor vreunei păsări de noapte îmi trezeau creierul din toropeală. Atunci, întâiul gând, singura mea dorință, era el. Mi-l închipuiam apropiindu-se-n trapul sau galopul calului. Frânghia, întinsă la înălțimea genunchilor calului, aținea drumul. Dobitocul se împleticea. Dușmanul, în mâinile mele, îi săream în spate. Ce mai moarte grozavă îi pregăteam.

„Of, Dumnezeule!… Dacă exiști și vezi nedreptatea, lasă-mă să sorb din acest pahar cu apă răcoritoare!… Apoi voi îmbrăca anteriul și n-o să mai trăiesc decât ca să-ți cânt imnuri de slavă!”

Așa m-am rugat în seara ceea și Dumnezeu mi-ascultă ruga.

Locul ce-l alesesem pentru împlinirea planului meu era cel mai potrivit. Înainte de-a deveni netedă, îngăduind călărețului să se avânte, șoseaua făcea, puțin mai sus, o cotitură repede, îngustă și greu de trecut din pricina unui pârâiaș. Aici călărețul era silit să descalece și să meargă pe jos, cel puțin ca la vreo două sute de pași. În atare împrejurare, puteam să-l recunosc prin întuneric, ca să nu ucid vreun nevinovat, cu toate că eram încredințat că singurul călăreț ce bătea pustiurile astea era numai logofătul.

În amurgul înnorat, ce se lăsa domol peste pădurea de stejar, ascultam, tupilat în groapa mea, murmurul pârâiașului, când trapul unui cal se opri în loc, în fața stavilei. Călărețul sări jos. Calul strănută. Eu țâșnii cu inima nebună de bucurie. Din câteva sărituri, luând-o de-a dreptul prin hățișuri încâlcite, încercai să mă apropii, atât cât să pot deosebi bine statura mică a dușmanului meu. Calul, însă, îl ascundea vederii mele, deoarece mergea slobod, călărețul aflându-se de partea cealaltă a locului unde mă aflam. Noaptea se adâncea și mai mult, pe măsură ce ne-nfundam în desișul arborilor uriași. Trebuia, cu orice preț, așadar, ca aici să mă încredințez dacă era sau nu el. Ieșit din drumul ăsta îngust, mi-ar fi scăpat. Ce-i de făcut, ca să-i încetinesc mersul? Cea mai mică nesocotință din parte-mi, mi-ar fi fost fatală.

„Doamne, mă gândeam, să fii tu oare pavăza călăilor?”

Și repede rupsei o creangă uscată. Pocnitura opri în loc cal și om. O clipă rămaseră ca pironiți, apoi își continuară coborâșul. Nu înaintasem mare lucru.

Atunci, tot urmărindu-i de aproape, trecui poteca în urma lor. Întârzierea asta le îngădui să se depărteze. Îmi pierdui cumpătul, îmi vârâi două degete în gură și fluierai cu putere. Răspunsul fu o pocnitură de pistol. Urmă o înjurătură. Recunoscui glasul logofătului.

Niciodată n-a fost om mai fericit în nenorocire, ca mine în clipa aia!… Alergai ca un tigru în josul drumului și-l închisei cu frânghia, întinsă din toate puterile mele înzecite de ură.

Clipele mi se păreau veșnicii; noaptea, un iad. Și iată că în răstimpul acestei așteptări, neagră ca și ura mea, mi-aud dușmanul venind pe jos. Nu încăleca, înainta dibuind, ducându-și calul de dârlog, cu pistolul, negreșit, gata. Dumnezeule făr-de-inimă! la asta nu m-așteptam… O să-mi descopere frânghia. Adio, răzbunare!…

Scot frânghia și sar, ghemuindu-mă cu fața la pământ, de-a curmezișul drumului. „Poftim, logofete, descarcă-ți pistolul în capul meu, trimite-mă lângă Sultana!… Dar, dacă nu-ți vei nimeri ținta, vai ție!”…

Cu urechea lipită de pământ, ascult pasul legănat al calului ce se apropie, apoi îl deslușesc pe al stăpânului său. Țiu fața înfundată în podul palmei. Nu vreau să mai văd nimica. Nu mai răsuflu. Trăiesc clipa osânditului care, cu gâtul pe butuc, așteaptă căderea securei. Nu de moarte mă tem, ci de fuga neașteptată a logofătului.

Sosește, se oprește. Un pas, doi pași… Mâna lui o atinge pe a mea. Îmi ridică brațul și zice:

— Ei, n-auzi? Ești mort, rănit sau numai beat?

Nu răspund nimic, dar dintr-o săritură îi cuprind brațele și trupul, i le strâng, față-n față, răsuflet în răsuflet, amândoi în genunchi, pe când el strigă ajutor, iar oasele-i trosnesc, glasul i se stinge… Pieptul i se frânge ca o scândură și se dă pe spate.

*

Mânăstirea Pantelimon de la Sfântu Munte este o cazarmă întărită, care închide șase sute de călugări. A fost zidită de împărăteasa Caterina a doua a Rusiei. La târnosirea ei, împărăteasa nu fu îngăduită să-și puie piciorul în ținutul ăsta, de unde partea femeiască este izgonită până și la dobitoace și păsări.

E o cazarmă, Are tunuri pentru apărarea starețului, a sfetnicilor săi și a bogăției lor. Are soldați în comănac, ce-i numesc „frați”, dar care tremură în fața mai-marilor, ca orice soldați. Care-i prost și credincios, precum eram eu, taie lemne, prinde pește, pregătește untdelemnul și murează măslinele, lucrează via, îngrașă claponii, se roagă pentru el și pentru deștepții care pălăvrăgesc despre ființa lui Dumnezeu, care mănâncă de toate, beau de toate și-și descarcă trupul la Karea, unde sunt femei tăinuite sau între dânșii în dreaptă frăție. Cei care nu fac ca ăștia, se canonesc într-o pustnicie duhovnicească. Cu toți nădăjduiesc în iertarea Mântuitorului, care o dă tuturor, întrucât el însuși a fost răstignit.

Acolo am devenit eu haiduc!

MOVILĂ, VĂTAFUL

— Movilă, vătaful!…

— Ascult, căpitane!…

— Vorbește…

— Eu?

— Da, tu… Tu ești din statul nostru major. De ce te-ai făcut haiduc? Vorbește, în numele tău, în al tovarășilor noștri de care tu ești mai aproape decât noi și care sunt mai aproape de tine decât de noi. Povestea ta trebuie să fie aproape și a lor. Vorbește, Movilă…

Un murmur de mulțumire străbătu rândurile haiducilor, față de acest semn de atenție din partea căpitanului. Dintr-o mișcare cu capul, își dară căciulile pe ceafă. Fețele se înveseliră. Movilă se ridică, puțin stângaci, cam sfios, dar destul de chipeș, prin frumusețea lui neaoș românească, prin fața lui tăbăcită, privirea lui dârză, sprâncenele lui stufoase, ce-i porneau de la o ureche la alta, bărbia lui, fremătând de vigoare și neastâmpăr. Vătaful nostru era impunător, mai ales prin nasul său zdravăn, care în clipa primejdiei se lărgea și se ridică în văzduh ca o trompetă. Râdea rar, pe sub mustățile lui stufoase. Fruntea lui era încondeiată, între sprâncene, de o cută adâncă, ce stăruia și în vremea somnului, ceea ce-i făcea pe haiduci să spună că Movilă visa neîncetat potere și răzbunări. Adevărată sau nu, spusa asta îl lăsa rece pe Movilă. La ce visa, la ce gândea, nimeni nu-și bătea capul să știe. Om de cuvânt, retras, îndatoritor, Movilă nu-și dădea părerea decât dacă-și făcea socoteala că n-o să „vorbească în vânt”. În loc să-și facă de lucru cu cine știe ce destăinuri, mai de grabă i-ar fi plăcut să spele rufele la toată ceata, – corvoadă obositoare care strica dispoziția flăcăilor.

Curiozitatea fu foarte mare când își începu povestea:

POVESTEA LUI MOVILĂ VĂTAFUL

Am ajuns haiduc, fără să vreau.

La Stănești, aproape de Giurgiu, unde m-am născut, eram moșneni. Tata moștenise de la părinți peste treizeci de pogoane. Vite, vie, pomi roditori, pătule doldora de porumb, păsări, nimic din ce aduce buna-stare într-o mică gospodărie nu ne lipsea. Asta venea de-acolo că alde bunicu’ avusese fericirea să fie vecin c-un boier cum rar se-ntâlnește pe fața pământului. Pe acest boier, demnitar cu mare trecere în țară, l-am cunoscut și eu către sfârșitul zilelor sale, pe când aveam aproape cincisprezece ani. Era bun și se temea de Dumnezeu. Cu toate că făcea parte din protipendadă, coborâtor dintr-un strămoș care s-a luptat sub Mircea cel Bătrân, își făcea o plăcere să intre în bordeiul cojanului, să stea de vorbă cu el, să-i cunoască neamul, copiii, pe care-i boteza cu duzina în fiecare an.

Eu sunt finul lui. Movilă era numele unui frate al dânsului, mort de holeră. Mă îndrăgea, îndrăznesc s-o spun, ca pe fiu-său, întrucât semănăm la chip și suflet cu fratele său. Ne duceam cu toții, băieți și fete, finii săi sau nu, să-i urăm „la mulți ani”, cu sorcova. Ne primea pe toți, cu o figură frumoasă, pe care ședeau întipărite boieria și bunătatea. Toată liota sărea pe dânsul și-l bătea cu sorcova pe spate, chelălăind ca niște cățeluși flămânzi:

Sorcova, morcova,

Să trăiești, să-mbătrânești,

Ca un păr, ca un măr,

Ca un fir de trandafir,

La anu-și la mulți ani!…

În mijlocul acestei larme, în pridvorul lui mare, mozolit tot de opincile noastre pline de zăpadă, boierul sta în picioare, drept ca un stejar, ridica mâinile în sus, se apăra glumind de acest potop de urări și striga la rândul lui:

— Și eu, vă urez, copii, sănătate bună, viață frumoasă și ani mulți să trăiți!…

Apoi, chemându-și chelarul:

— Ia să le umpli traistele mititeilor ăștia, cu nuci, roșcove și covrigi…

Apoi, așezându-se pe divanul său, ne punea să trecem unul după altul prin fața lui, ne mângâia și ne punea în mânuțele noastre înghețate câte-un galben de aur, darul lui de Anul nou.

Galbenul ăsta nu era ceva rar în casele cojanilor din vremea aceea. Cu toate astea, fiecare țăran îl păstra ca pe niște moaște.

Am văzut acest suflet bun îngrijindu-se de traiul din casă și de afară al țăranului. Nu putea suferi pe omul care bea din patimă, dar știa să ierte mult. Astfel, când un locuitor scăpăta, îi adăpostea pe sărmana-i nevastă, îi da un petec bun de loc din pământurile lui, câteva vite și uneltele trebuincioase ca să-și refacă gospodăria. Cu cârciumarii ducea un război necruțător. Datoriile ce le făceau sătenii la el, dânsul le ștergea cu de la sine putere. Și dacă vreuna din aceste păsări de pradă se întrecea cu gluma în cămătărie, îi trimetea mumbașirul^[6], care o bătea la tălpi cu temutul topuz^[7].

*

Cu puțin înainte de moartea lui, acest mare boier veni să ne vadă pentru ultima oară. Sărbătoream primul an de la nașterea celui de al șaisprezecelea copil al nostru, toți șaisprezece în viață. Era finu-său. După obicei, tata îl vesti ca să vie să-i taie moțul cu foarfecele, cinste păstrată nașului, îl vestise din datorie, dar nu s-aștepta să vie, din pricina multelor sale treburi. Spre marea noastră bucurie, un călăreț de la curte veni să ne spuie că boierul ținea să taie cu mâna lui moțul finului său.

Fu o îndoită sărbătoare. Mama, ajutată de cele patru fete mari, se așternu pe lucru, la vatră și în casă. Fericitul prichindel fu scăldat, pieptănat, îmbrăcat ca o păpușă și șters necontenit la nas. Nașu-său veni, încărcat cu daruri bogate. Fu primit ca un Vodă. Tata-i înfățișă mănunchiul de șase fete și zece băieți, dintre care cel mai mare era de douăzeci de ani, iar prâslea în fașă, la mama în brațe.

Două surori și doi frați erau gemeni. Doisprezece din cei șaisprezece erau finii boierului.

La masă, mama fu așa de fericită, că bolborosi vorbe fără căpătâi, călcă pe caftanul boierului și-i răsturnă paharul. Om cumsecade, rosti atunci cuvinte ce mi-au rămas întipărite în minte: „Nu-ți pierde niciodată cumpătul în fața unui muritor, oricare ar fi el. Boier sau opincar, pe lumea cealaltă suntem o apă și un pământ. Aici, pe pământ, amândoi sunt la fel. Și dacă, de pildă, «Stan» e Domn, iar «Vlad» trage la jug, asta nu-i pentru că Dumnezeu o vrea, ci fiindcă omul o vrea, omul care-i nedrept, crud și lacom, împotriva acestui om trebuie, chiar cu prețul vieții, să ne răsculăm și să-l zdrobim, căci răutatea nu-i lucru de la Dumnezeu”.

Avui prilej să-mi duc aminte despre vorbele astea, nu mai târziu decât la o lună de la moartea boierului. Unicul său fecior și moștenitor veni din străinătate, să-și ia averea în primire. Fu omul nedrept, crud și lacom, despre care vorbise răposatul boier.

Pe vremea primei sale plimbări prin sate, nu știam cât îi poate osul. Îl primirăm cu toată cinstea cuvenită moștenitorului unui părinte pe care toată lumea-l regreta. Trecu, disprețuitor, în trăsura lui, ne ținu la distanță, nu vorbi nici chiar cu bătrânii și nici măcar nu le întinse mâna, așa cum făcea taică-su. Întovărășit de-un ispravnic, se mărgini să-i ceară lămuriri despre averea locuitorilor, însemnând-o în condicuța lui. Urmarea fu îndoirea haraciului în galbeni, pe care fiecare cap de gospodărie îi plătea pașei de la Rusciuc.

Acest haraciu ajunsese un obicei. Era plătit din tată în fiu. Boierul cel bătrân strângea partea noastră, o dubla cu a sa și trimetea totul laolaltă tiranului de peste Dunăre, ca să ne dea pace. În felul acesta, furăm scutiți de încălcările și prădăciunile ce pustiau alte ținuturi dunărene, din pricină că nu plătiseră atât cât trebuia puternicului.

Bine-nțeles că nici un boier nu plătea haraciul, nici Sultanului, nici lui Vodă, precum nici un alt soi de dare. Se știe că erau scutiți de orice sarcină de dajdie. Dar, de vreme ce bogatul nostru apărător se-nsărcinase, de la sine, cu jumătate din haraciu, sătenii luaseră această mărinimie drept o faptă de dreptate firească, fiindcă, la drept vorbind, de ce cel care avea treizeci de pogoane de pământ să fie strâns să plătească toate dările, iar cel ce-avea treizeci de mii să nu verse nici un ban în toate acele haznale, mari și mici? Astfel cugeta omul drept, care fusese fostul proprietar. Ca atare, traiul fericit al părinților noștri cuprinsese până și pe cel din urmă locuitor, până la țiganii robi, care trudeau pe pământurile stăpânului. Acești nenorociți, deși cumpărați și vânduți ca vitele, erau îngrijiți omenește. Boierul pedepsea, fără cruțare, pe oricine i-ar fi spetit cu munca. Veghea ca hrana lor să fie sănătoasă și îndestulătoare. Când se îmbolnăvea, le da pe datorie. Mi-aduc aminte de o întâmplare deosebit de mișcătoare:

Bântuia de câtăva vreme o molimă de friguri. Într-o zi, ducându-mă la conac să împrumut o grapă, nimerii în clipa când boierul cerceta starea robilor săi. Firește, din pricina molimei, cea mai mare parte dintre țigani căzuseră bolnavi. Ca să-i prinză în cursă pe cei cu ocaua mică, logofătul scornise un vicleșug prin care pururea-și atingea ținta. Le da să bea rachiu, știind că „țiganul nu mai bea, decât când este mort”. Cei care se prefăceau bolnavi, cădeau în cursă, beau și erau trimiși la muncă. Dar, în fața stăpânului, logofătul nu îndrăzni să recurgă la tertipul său. Un țigan, cu înfățișarea năucită, se prăjea la soare cu capul în mâini. La sosirea noastră, se aruncă la picioarele stăpânului său, care-l întrebă:

— Ce ai?

— Sunt bolnav, măria ta…

— Nu-i bolnav, se preface! zise logofătul.

— Mă prefac? strigă robul. Iaca, dă-mi să beau rachiu, și-ai să vezi că n-o să-l beau!… Când îți spun că sunt bolnav!…

Sinceritatea nenorocitului îl mișcă pe stăpân.

— Vrei să te fac om slobod? îi zise țiganului.

— Slobod? făcu acesta ca trăsnit. Vrei să mă alungi, stăpâne? Și unde o să mă duc? Să sar din lac în puț?

Depărtându-se, boierul înălță din umeri și zise ca pentru sine: „Vai de capul nostru! Un dobitoc lăsat slobod, se descurcă singur. O făptură omenească cată să se vândă din nou!”…

Iată omul căruia îi datorau propășirea zece sate, dacă nu un ținut întreg, într-una din vremurile cele mai dureroase din câte a petrecut țara noastră. Acest boier fu unul din ultimii care meritau numele de român. Își iubea neamul, trăia în sânul lui, împărtășea bucuriile și suferințele lui.

Moștenitorul nu călca pe urmele lui taică-său. Ne socotea prea fericiți. Deși bogat „să-și mănânce aurul cu lingura”, lăcomia lui n-avea margini. Străin de inimă și chiar de limbă – o vorbea-ncâlcit – ros de viața destrăbălată ce-o dusese prin părțile Apusului, urmă pilda acelor români sau străini pentru care țăranul nu era decât o vacă de muls.

La zarva pricinuită de dublarea haraciului, bătrânii ținutului se întruniră în casa preotului din Stănești. Mă aflam și eu acolo, tânăr, cu mustățile nemijite, și-i văd, parc-ar fi fost ieri, cu fețele lor îngândurate, încadrate de părul lor alb care li se revărsa pe umeri. Ne mărturisiră, pe dată, că vremea de pace și fericire s-a dus.

— Vindeți-vă vitele!… Nu mai arați și semănați decât cât vă face trebuință!… Făceți-vă care cu coviltir, ca acelea ale strămoșilor noștri, și țineți-le gata de înjugat, cu câte patru boi zdraveni, încărcate cu cei din casă și cu lucrurile mai de preț ce aveți. Voi, ăștia tinerii, o să luați calea muntelui. Cei care vor rămâne, sunt sortiți robiei. Noi, bătrânii, ne vom duce la odihnă veșnică. Facă-se voia Domnului!…

Și voia Domnului fu făcută. Noul stăpân își arendă moșiile unui grec, care deveni pecingenea ținutului. În mai puțin de-un an, toate autoritățile locale, conduse de băștinași, fură înlocuite printr-un stol de fanarioți, mai lacomi de sânge decât păduchii de lemn din casele pustii. Fu ca o ploaie de lăcuste peste-o holdă. Chipuri lihnite de oameni, cu ochii-nsângerați, se iveau pe la porți, bolboroseau o românească neînțeleasă, speriind femeile și copii. Totdeauna întovărășiți de lefegii armați, mereu întăriți de câte o poruncă domnească, acești lupi, flămânzi de hoituri, cutreierau satele și cereau plata a tot soiul de dăjdii noi: văcărit, oierit, vinărit, țuicărit, grânărit. Apoi, pe rând: pomărit, albinărit, asupra pescuitului, a vânatului, asupra gândacilor de mătase, asupra stupilor de albine, asupra abalelor, asupra uleiului, a ferestrelor și a hornurilor.

Piereau vitele ziua-n amiaza mare. Poterele se iveau, în treacăt fie zis, să-i pedepsească pe hoți. Trebui să le găzduim și să le hrănim. Ăle mai frumoase din fetele noastre fură necinstite de aceste fiare. Trimiserăm jalbe la Divan. Jălbarii se aleseră cu oasele sfărâmate de topuz.

Atunci aflarăm că grozăvia care abia acum se dezlănțuia asupra ținutului nostru, era demult lege obștească în toată Țara Românească, fie că o cârmuiau grecii ori românii. Dacă n-o cunoscusem mai devreme, asta se datora silințelor și cuvântului cu greutate al răposatului gospodar. Feciorul lui, ajuns în Divan, negustorea sângele și sudoarea neamului său însuși, vindea dregătoriile la mezat și da mână liberă cumpărătorilor să se despăgubească. Mai mult, arendașul lui, în înțelegere cu dânsul, băgă plugul în ogoarele oamenilor, bătându-și joc de răzoarele și hrisoavele noastre. Știa că la plângerile ce le vom trimite la Divan, copărtașul lui va răspunde cu topuzul.

*

În trei ani de zile, județul nostru ajunse de nerecunoscut. Teroarea singură făcu mai mult prăpăd decât molima, seceta, pârjolul și revărsarea de ape la un loc. Locuitorii tăiară și arseră până și pomii roditori. Păsările cântătoare și berzele dispărură. Nu se mai auzea decât zumzetul albinelor. Nu se mai zăreau marile paturi albe, acoperite de mii și mii de viermi de mătase, gata să ronțăie frunzele de dud. Nu se mai vedeau cirezile de vaci, ce se-ntorceau seara de la pășune. Nici nunți vesele, care să ție câte-o săptămână. Nici cumetrii, la care și trecătorii erau poftiți să se-nfrupte din curcanul fript și plosca cu vin bun. Nici parastase cu pomeni!… Neuitatele nopți din toamnele copilăriei noastre, pe care le petreceam făcând floricele și ascultând greierul, deveniră un priveghi. Odată pierdut pământul lui scump, casa lui pângărită, țăranul cel mai cumpătat se deda băuturii, își petrecea vremea prin puzderia de cârciumi răsărite ca ciupercile după ploaie. Topuzul, odinioară hărăzit numai cămătarilor, zdrobea în fiece săptămână mădularele vreunui locuitor ce nu mai era în stare să-și plătească angaralele. Bietul om abia putea să-și târască restul zilelor, în cârji. Alții erau spânzurați de picioare, cu capul în jos și afumați cu ardei roșu, aruncat peste jar aprins. Li se puneau ouă coapte, fierbinți, la subsori. Li se prindeau vârful degetelor în clește, li se înfigeau ghimpi pe sub unghii.

Ai noștri din casă fură înjumătățiți. Cum treceam drept bogați, urgia păgână se aruncă asupră-ne, cu furie de năvălitori. Tata muri sub loviturile topuzului, caznă mărită prin sufocarea cu ardei. Cei trei frați mai mari au fost uciși, voind să-l apere pe tata. Două surori pieriră într-o zi, fără urmă. Alte două, răpite și necinstite, se înapoiară acasă după șase luni, ca să cadă la pat bolnave de oftică, de unde nu se mai sculară. Prâslea se înecă din întâmplare. Astfel devenii la douăzeci de ani cel mai în vârstă din casă, înconjurat de cinci frați, două surori și-o mamă, ce nu mai conteneau zi și noapte din plâns.

Acum ne-ajunse, în sfârșit, cea mai mare dintre toate nenorocirile ce-l poate lovi pe român, nenorocire așteptată de altfel de toată lumea și care fu provocată de neplata haraciului pașei din Rusciuc. Hoardele turcești, slobozite de tiran, cotropiră țara.

Știți că țăranul nostru aduce mult cu câinele. A primi lovituri de picioare, a rămâne flămând zile întregi, asta nu-l descurajează, numai să-i fie lăsat căminul. Și acest cămin poate să fie chiar fără foc, prăpădit, o casă fără ferestre, bătătură fără uluci, soarta nemiloasă, el rămâne totuși pironit locului, îi dă târcoale, se frământă, nădăjduiește. E cuibul lui. Dar în ziua când soarta îl silește să se despartă de-acest cuib cu amintiri și să plece în lume, atunci s-a isprăvit cu credința în Dumnezeul strămoșilor săi.

Într-o dimineață posomorâtă de aprilie, văduvită de priveliștea arăturilor nesfârșite și de ciripitul ciocârliei, sosi, în goana calului, un om cu capul gol, zdrențăros, care striga la lume:

— Creștinilor!… Fugiți!… Repede!… De când a răsărit soarele, turcii trec Dunărea în fața Zimnicei și se îndreaptă spre noi. În calea lor, adună tot ce mai găsesc, omoară oamenii, necinstesc femeile, dau foc caselor!… Dați de veste mai departe și fugiți. Eu mă întorc de unde am venit. Amar de cel ce nu s-o afla printre băjenari, mai înainte de căderea nopții…

Dacă li s-ar fi spus că valurile Dunării, înalte cât casa, veneau să-i înghită, deznădejdea sătenilor n-ar fi fost atât de mare. Femeile alergară după copii. Bărbații ridicau pumnii la cer.

— Milostivule, Doamne!… Ce păcate săvârșit-am de ne pedepsești cu-această năpastă!…

Clopotele bisericii începură a suna fără întrerupere. Glas plângător de înmormântare, ce se-amesteca cu bocetele femeilor, cu plânsetul copiilor, cu înjurăturile bărbaților, cu lătratul câinilor întărâtați de nebunia stăpânilor. Tăiau purcei, păsări, să-și facă de-a-le gurii la drum. În tingiri și ceaune mari fierbeau mămăligile bejeniei, cu sare puțină, ca să nu le fie sete, pe Dumnezeu știe ce drumuri lipsite de apă. Făcându-le, femeile amestecară în ele multe lacrimi sărate.

Multe case erau lipsite de bărbat sau era beteag. Trebuia să le venim într-ajutor și să ajutăm femeilor la încărcat. Cei mai fericiți în această nenorocire fură cei care n-aveau nici car, nici vite, nici calabalâc de dus. Își luară traista și bățul.

Satul înfățișa o priveliște nemaipomenită pentru cei tineri. Toate casele se goleau, ca în fața pârjolului, dar nu ardea nici una. Femeile, neîndurându-se să se deslipească de lucrurile ce le costase atâtea trude, încărcau peste măsură carele. Bărbații aruncau la pământ ceea ce socoteau de prisos. Izbucneau certuri. Multe femei erau bătute. Preotul alerga din casă în casă, încuraja pe cei slabi, potolea pe cei furioși, zorea pe cei întârziați. Foarte bătrân și prea încercat în nenorociri, a fost pururea un om cu suflet. În ziua aceea fu trimisul lui Dumnezeu. Cu capul gol, părul alb, împletit în coadă și strâns la spate în coc, cu antiriul suflecat, cu fața luminată de focul credinții sale, cutreiera satul, sprinten ca un tânăr și striga din ogradă în ogradă:

— Primiți ceea ce vă trimite Cerul!… Ne aflăm în săptămâna Patimilor. Aduceți-vă aminte de chinurile Mântuitorului nostru!… Îndur și eu alăturea de voi… Nu vă părăsesc… Voi fi în fruntea băjenarilor pe drumul Golgotei noastre.

Se ținu de cuvânt.

Pe la amiază, șirul de care prinse a se urni. În frunte, carul preotului, devenit biserica noastră. Pe coviltirul lui se vedea crucea, ce stătuse timp de șaizeci de ani atârnată în odaia de culcare a preotului. Dânsul, îmbrăcat în odăjdii, cu cădelnița într-o mână, cu crucea în cealaltă, făcu semnul plecării, mergând înaintea boilor lui voinici și albi ca zăpada. Singurul său fecior și care, pentru a veni pe lume, răpise viața mamei lui, ducea boii de coarne.

După carul preoțesc urma gloata băjenarilor, pe jos, cu traista în spate, cu toiagul în mână. Apoi căruțele familiilor, ai căror capi erau betegi, văduvele și orfanii. În sfârșit, veneau neamurile mai puțin încercate, fiecare având mai mulți bărbați vânjoși în sânul lor.

Toate carele erau acoperite cu coviltire și încărcate să se rupă. Afară de calabalâcul lui, fiecare primise câte ceva de la vecinul nevoiaș, ce trebuia să meargă pe jos: veșminte, senducuri, mălai. La colțurile leucilor fiecărei căruțe atârnau știuleți de porumb uscat, hrană păstrată la nevoie pentru câini, când n-ar fi avut ce să le arunce. Aceste biete animale, prietene credincioase omului – spre deosebire de pisici, care nu presimțiră nimic și rămaseră prin casele pustii – se înfiorară repede, ghiciră prăpădul și-și urmară stăpânii. Acum, adăpostiți între roatele dinapoia carelor, mergeau triști, cu capul în jos, cu coada între picioare, cu urechile asurzite de scârțâitul osiilor neunse, în ciuda doniței ce se bălăbănea la crucea căruțelor.

Țipetele copiilor, suspinele femeilor, înjurăturile oamenilor ce mergeau pe jos și adunau lucrurile căzute, – asta era tot ce mai rămăsese din viața unui sat dintre cele mai înfloritoare odinioară în județul nostru. Viață de țigani, mergând ca o cireadă rătăcitoare, pe drumuri fără țintă. Și toate astea, din vina unui singur om, a unui boier, un român, coborât dintr-un strămoș vestit. Mi-aduc aminte de cuvintele rostite la masa noastră de către mărinimosul tată al acestui fiu neomenos: „Împotriva omului nedrept, crud și lacom, trebuie să te ridici și să-l zdrobești… Răutatea nu-i lucru de la Dumnezeu”.

Hotărârea mea fusese luată, dar mă dusei oricum să cer sfatul conducătorului sufletesc al băjenarilor, bătrânul preot, căruia-i spusei cuvintele boierului răposat.

După șase ceasuri de drum, ne aflam la cel dintâi popas mare, pe ridicăturile de la Călugăreni, ce predomină Dunărea. Noaptea cădea grea, întunecată ca și ursita noastră. Fiecare car avea câte un felinar aprins… Fiecare suflet căuta câte un sprijin… Chiar câinii cerșeau o privire mai blajină. O femeie și-l goni pe al ei, cu o lovitură de picior. Bietul dobitoc se depărtă puțin, în bezna nopții, se opri locului, privi înapoi umilit, nepricepând parcă nimic.

Preotul văzu această întâmplare și fu, ca și mine, îndurerat:

— De ce-i alungi, copila mea?

— Pentru că n-am ce-i da să mănânce, nici măcar un știulete de porumb!

— Dar el nu-ți cere de mâncare… El vrea să te urmeze… Ai, oare, inima să-l lipsești de-această mângâiere?

Față de-această dojană, femeia începu să plângă. Îl luai deoparte pe preot și-i mărturisii gândul meu de a pleca în haiducie.

— Vreau să răzbun pe tata, frații și surorile… și pe alți nenorociți…

— Cine vor fi cei pedepsiți?

— Toți. Ca la moară: români, greci, turci, – toți cei care sunt nedrepți, cruzi, lacomi.

Bătrânul nu răspunse nimic. Ședea, cât era de înalt, drept, în noaptea neagră. Ochii săi erau ațintiți asupra Dunării, asupra bisericii lui, a satului, pe când barba lungă îi flutura în vânt. Își întoarse domol capul către luminițele tremurânde, agățate la spatele căruțelor și cugetă. În clipa asta, flăcări izbucniră în zare, la început slabe, apoi tot mai mari. Îi atinsei umărul:

— Privește, părinte. Putineiul și Stăneștii ard…

Tresări ca trezit din somn și privi pârjolul, în mijlocul bocetelor ce se revărsau de prin toate căruțele. Atunci, punându-mi mâinile pe umeri, preotul îmi spuse cu glas înăbușit:

— Du-te, fiule, du-te în haiducie!… Și pedepsește-i pe cei răi… Este adevărat: răutatea nu-i opera lui Dumnezeu.

*

Am plecat, după ce-i pusei pe-ai mei la adăpost bun. Dar, în cincisprezece ani de haiducie, sub poruncile lui Cosma, n-am pedepsit decât niște răi neînsemnați. Cei mari stau mereu neclintiți pe picioarele lor.

Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu vreau să mor, până nu voi tăia ciozvârta mea din ei!

Toți haiducii se sculară în picioare:

— Trăiască Movilă!… Să-ți ajute Dumnezeu… Iar de n-o vrea Dumnezeu, te-om ajuta noi!…

IRIMIA, FECIORUL PĂDURII

În tăcerea tuturora, Floarea Codrilor mă măsură cu o privire îngrijorată, dar drăgăstoasă:

— Irimio, feciorul pădurii! Feciorul lui Cosma și-al meu. La haiduci nașterea nu dă nici un drept de întâietate, nici o deosebire, afară de aceea de-a fi, la luptă, în rândul întâi. Așadar, aici n-ai să faci pe beizadeaua. Dacă, în ciuda vârstei tale fragede, te număr printre sfetnicii mei, asta se datorește numai însușirilor și curajului tău, pe mărinimia sângelui tău, în ceasurile de restriște ce ne-așteaptă.

Cine ești, o știm cu toții. Spune-ne ce gândești, ce crezi.

Mă ridicai. Cam mândru de ceea ce mi se recunoștea, puțin țanțoș de cele ce nu mi se îngăduiau, foarte mulțumit de ceea ce eram.

Drept e că beizadea nu eram, deși avem aerul. Obârșia, la fel: Cosma fusese sultan din cap până-n picioare. Cele trei metehne ale lui Cosma le-au avut sultanii în toate vremurile, adică: trufie, neveste multe, nesocotință. Eram de neam.

Răspunsei invitației:

POVESTEA LUI IRIMIA

— Dumneavoastră spuneți că știți cine sunt. Habar n-aveți…

Sunt haiduc născut, iar nu făcut. Maica mea: pădurea. Viața mea: libertatea. Copilaș de doi ani, fui găsit de Cosma pe-o cărare neumblată. Nu plângeam. Eram doar uimit. Cosma mă bagă în dăsaga lui și mă hrăni cu suc de carne și vin. La șase ani știam să înot ca un pește. La unsprezece, slobozii întâiul foc de flintă (ceea ce-mi pricinui o strașnică durere la falcă); la doisprezece, înfruntam potera și căzui prins.

În vremea ăstor doi ani de grozavă zălogire, viața îmi făcu ucenicia. Da, prins la curtea arhontelui Samurakis, învățai să cunosc lumea. Și ceea ce gândeam atunci, ceea ce gândesc astăzi, pe legea mea, zău, n-o să vă facă multă plăcere.

Mai întâi de toate, dragostea mea de libertate merge până la nerecunoștința. Nu-mi place să datorez cuiva nimic, oricine ar fi el. Viața mi-a fost dată, fără să fiu întrebat. Și dacă făuritorii acestei vieți s-au putut bucura de toate bucuriile mele, le-ar fi fost peste putință să îndure o cât de mică parte din suferințele mele. Când fui rănit, Cosma mă părăsi și scăpă. Puteam să fiu ucis, el ar fi continuat să trăiască. Și a continuat-o foarte bine, pe când eu tânjeam la arhonte. Robia mea, mai rea ca moartea, nu-l împiedica nici să mânânce cât patru, nici să gonească după femei, ca un cotoi.

Același lucru pentru mama. Întâmplările vieții o aduseseră în casa care de doi ani devenise pentru fiul său un iad, dar unde dânsa trăia ca o domniță. Erau totuși părinții mei, iar eu copilul lor. De ce al lor și nu al oricărei alte ființe de pe pământ? Pentru că dânșilor le-ar fi plăcut mai bine să mă știe în libertate, decât în robie? Dar care-i ființa omenească vrednică de acest nume, căreia nu i-ar plăcea să-și vadă semenul sănătos decât bolnav? Sau în plinătatea trupului decât beteag? Asta-i, gândesc eu, ultima dintre virtuțile ce pot fi cerute omului. Și asta-i tot, căci încolo, cine are capul tăiat, singur poate să-și dea seama.

Atunci, pentru ce toată această poveste cu înrudirea? Nu cred să fie între părinți și copii legătura ce-i între cap și trup. Iar celelalte legături nu sunt decât înșelătorie. Mă lăsă rece. Nu-mi place să fiu înșelat, ca acei orfani cărora li se dau părinți vitregi.

Asta în ce privește înrudirea.

Sunt la fel de puțin milostiv și față de norodul pe care vreți să-l liberați sau să-l răzbunați. Nici în astă privință, sufletul meu nu cunoaște un pic de tragere de inimă. Nu-i nici o legătură între mine și turma omenească, ce behăia la curtea arhontelui Samurakis. Eu sunt haiduc pentru mine, nicidecum pentru semenii mei. Aceștia n-au decât să devină, dacă nu sunt născuți haiduci. Dealtminteri, stau și mă întreb: cum să fii haiduc pentru aproapele tău? O vorbă românească spune: „Omului poți să-i iei cu sila, dar să-i dai cu sila nu poți”. Și o alta. „Popa nu toacă de nouă ori pentru o babă surdă”.

La fel cu acest popă, tocați pentru surzi, până nu veți mai putea. Și dacă vă îndeamnă inima, haiduci, tocmiți-vă cu ziua la ăl care nu vrea să se scarpine în cap, când îl mănâncă. Poate că voi sunteți apostoli. Eu n-am nici o poftă de-a fi.

Cu toate astea, vă voi dovedi că nu mi-a lipsit dorința de a-l ajuta pe cel căzut.

*

Când am văzut că s-a scurs un an întreg și Cosma nu dădea nici un semn de viață, nu făcea nimic să mă scoată din închisoarea arhontelui, îmi trecu prin cap un gând nebun: să arunc sămânța răscoalei printre robi, să-i ridic să lovesc straja în toiul nopții, să dau foc la casă și să ne mântuim cu toții, tulind-o în pădure!

Îmi spuneam: oamenii ăștia, fie ei cea din urmă vită din cireadă, trebuie că preferă viața liberă în locul robirii. Se știe că sunt mișei. Dar dacă se ridică în fruntea lor un șef și-i împinge, ei vor merge. Voi fi eu acest șef.

Ah! Visule frumos! Vedeam straja nimicită; palatul, ruine fumegânde; arhontele la picioarele mele, rugându-mă să-i cruț viața. Toată țara în picioare, la auzul acestei isprăvi fără pereche. Cosma, uimit, umilit. Eu, viteaz, la paisprezece ani…

Îmi dam seama că viața-mi era în joc. Dar viața asta de captiv, într-o curte cu ziduri înalte, nu-mi ținea de cald. Zi și noapte, cugetul meu rumega întruna planul care deveni ținta vieții mele. În sfârșit, după o săptămână de înfrigurare, mă hotărâi să-mi încredințez gândul la doi oameni, aleși pe sprânceană. Erau doi tovarăși de la grajd, tot așa de isteți ca și mine, nu prea slugarnici, adesea răzvrătiți împotriva stării lor. Îi priveam cu oarecare stimă. Erau singurii cărora mă plânsesem de căderea mea în captivitate și care ascultaseră lacomi isprăvile mele cu haiduci. Crezui că-i cunosc.

Îndată ce pricepură despre ce e vorba, bieții prieteni îngălbeniră, li se lungiră mutrele, ochii lor spăimântați îi ocoleau pe ai mei. Cel mai îndrăzneț cuteză să zică:

— S-ar putea s-o pățim!… Vom fi descoperiți și spânzurați. Tu nu cunoști oamenii. Aici, toată lumea se roagă de sănătatea stăpânului ce le dă de mâncare și are grijă de toți. Nu poți merge prea departe cu oameni care toată ziulica spun: E rău cu rău, dar mai rău e fără rău!…

Minte de rob din naștere… Căzui din nori. Mă închisei în chilia mea și mă lăsai pradă deznădejdii.

A doua zi, la prânz, mă cheamă arhontele și, spre marea mea uimire, îmi spuse că are cunoștință de tot planul meu.

— Sărmane băiat… Te plâng, dar n-am ce-ți face! încheie dânsul.

Această îngăduință domnească, această milostivenie de sus, îmi mări peste măsură disprețul pentru pleava omenească. Răspunsei:

— Da, am vrut să te pui în lanțuri și să te târăsc în fața lui Cosma, dar asta nu se poate face decât cu oameni liberi, nu cu robi…

Și, îndârjit de liniștea lui, smulsei două pistoale dintr-un perete al odăii unde mă aflam și mă repezii la fereastră, ca să trag în gloata vitelor încălțate, adunată prin ogradă. Arhontele mă opri, zâmbind.

— Ce vrei să faci? Să-i sperii, nu-i nevoie de armă. Privește!

Privii. Își luă fesul brodat cu aur, puse o greutate în fund și-l aruncă-n furnicarul robilor. Căderea fesului în mijlocul ogrăzii fu ca o bombă. Fiecare-și acoperi fața cu mâinile și o luă razna în toate părțile. Se auziră strigăte:

— Păziți-vă!… S-a mâniat stăpânul!…

— Vezi? îmi zise arhontele, ascuns după perdea. Nu cu robi ai vrut să pornești război contra mea, ci cu niște vite!… Astea sunt. În hrisovul meu de stăpânire stă scris: „optzeci de mii de pogoane de pământ; două mii de vite cornute; patru sute de robi”. Ceea ce-i totuna. Iată de ce te căinam adineaori. Cine se pune în fruntea unei cirezi îndârjite, nu-i căpitan, ci un văcar. Și tu ești haiduc, iar haiducii sunt viteji. Să-i ia dracu, nu mi-s dragi; dar nu pot să nu-i prețuiesc, nici să nu-mi fie teamă de ei. Cum crezi că m-aș teme de oamenii care se înspăimântă de un fes? Zău, prostia ta mă jignește! Dacă n-aveam pentru tine respectul ce se cuvine oricărui voinic care desfide moartea, ei bine! te-aș fi aruncat ca hrană acestor haite și ai fi fost sfâșiat într-o clipită. Află de la un tiran că nu se poate cere robilor să se bată pentru o credință!… Cere-le să crape de frică, și vor crăpa cu toții. Asta e temelia puterii Sultanului, a lui Vodă și-a arhontelui Samurakis. Du-te acum în chilia ta și vezi-ți de treabă! Așteaptă-ți ceasul. O să vie…

Plecai umilit și-mi așteptai ceasul. A venit, precum știți, dar a venit cu ajutorul voinicilor.

De-atunci m-am vindecat de visul ce leagă soarta oamenilor liberi de-a robilor. Nu suntem făcuți toți din același aluat. Acela care îndură mai cu ușurință jugul decât pierderea libertății lui, să rămâie la jug. Eu unul nu i l-oi scoate. Libertatea cere să fie apărată. Și, zău, nu știu pe cine să urăsc și să disprețuiesc mai mult, pe cel ce sugrumă libertatea, sau pe cel căruia îi e frică s-o apere?

Eu nu sunt haiduc decât pentru haiduci!

UN HAIDUC

— Iar eu sunt haiduc, pentru a apăra pe robi!

Această replică neașteptată, pornită din rândurile tovarășilor noștri, ne atrase privirile în acea parte. Un om se ridicase în picioare:

UN HAIDUC

Era cel mai vârstnic dintre noi, dar n-ar fi putut-o spune nimeni, întrucât coama lui stufoasă, neagră ca pana corbului, n-avea decât puține fire argintii. Avea niște dinți să sfarme sâmburii de măsline. Sub pasul lui semeț se zguduia pământul. Avea un trecut de om neînvins.

Ochilor uimiți ce-l fixau, le răspunse astfel:

REPLICA UNUI HAIDUC

— Aș vrea să-i răspund acestui tânăr, așa de mândru de obârșia lui și care nu vrea să apere decât libertatea haiducilor.

Sărmanii robi… Le plâng soarta. Așadar, nu-și vor mai găsi sprijin nici printre apărătorii tuturor asupriților? Și să spui că ei îl adoră pe Dumnezeu și că se roagă pentru toată lumea: pentru stăpânii care-i strivesc, pentru haiducii care-i disprețuiesc. Atunci e adevărat că inima robului cunoaște generozitatea, că numai el știe să ierte!…

După o întreagă săptămână de muncă silnică, robul mai poate să râdă duminica, să cânte, să joace. După o viață întreagă de speranțe spulberate pe pământ, el știe să se mângâie, nădăjduind într-o viață mai bună pe lumea cealaltă. Ranchiuna și ura nu-l otrăvesc mult. Ca și câinele, un cuvânt bun din partea stăpânului, și uită loviturile de bici. Ba mai uită că plaiurile sunt stăpânite de boier, pădurile de haiduci și că el îndestulează cu pâine și trup de plăceri, și pe unii și pe alții.

La drept vorbind, e de întrebat, ce le-ar trebui mai mult stăpânilor ca să devie mai buni și haiducilor mai iertători?

Iată un tânăr fiu al pădurii ce se-mpăunează cu numele de haiduc, dar care ar fi putut tot așa de bine să se nască într-un palat. Codrul care luptă, zi și noapte, cu furtunile, cu iedera și găunoșenia, „codrule frate cu românul” nu l-a învățat nimic, nici despre luptele și frățietatea lui, încă mai puțin despre mărinimia lui. Atunci pentru ce să fii mândru de această naștere nobilă? De ce să te mândrești cu o mamă roabă, care dă, fără precupețire, umbra și căldura ei, hrana și adăpostul, celui nedreptățit, ca și răufăcătorului, dacă-i vorba s-o împroști cu dispreț și s-o zvârli cotropitorilor? Pădurea este marea sclavă, care trăiește pentru fericirea unei lumi nerecunoscătoare. La nenumăratele ei daruri, răspunsurile nu sunt decât nerecunoștințe, începând cu copilul care rupe tânăra mlădiță, cu vita ce-i roade mugurii, până la oaspeții ei într-aripați care o acoperă cu găinați, și cerul care-i trimite fulgerele sale. Și, cu toate astea, întocmai acestei turme omenești, urâtă de Irimia, ea nu încetează o clipă lupta cu viața dușmănoasă care o pustiește; nu încetează o clipă ca să adore acest Dumnezeu care-i mai binevoitor cu păduchii, decât cu cea mai măreață dintre operele lui.

Adică: pe când mărăcinele se înarmează cu o puzderie de ghimpi, ca să-și apere nefolosința și ticăloasa-i existență, pădurea, supusă menirii sale pe pământ, își îndeplinește destinul. Iar când toporul o lovește la rădăcină, vârful doinește cele din urmă cântări de laudă soarelui.

*

Irimio!… Haiducul ce-ți vorbește acum este copilul din flori al unei roabe, plodul unui fecior de boier (căci poate tu nu știi că boierii sunt oameni ca și noi; își leapădă sămânța pe unde se-ntâmplă).

Ei bine, n-am primit să-i slujesc pe boieri; am luat drumul pădurii la vârsta de zece ani și iată cincizeci de ani de când trăiesc în sânul ei. M-am bătut sub poruncile haiducului Jianu, l-am slujit pe marele pandur Tudor Vladimirescu, ca să cad la urmă în ceata lui Cosma, tatăl tău. Câteșitrei au fost niște tirani, iar eu robul lor. E drept că tirania lor a fost nobilă, dar robia mea n-a fost mai puțin aspră. Fie că ești spânzurat de Tudor ori de arhontele Samurakis, ești tot spânzurat. Și vezi tu, m-am plecat. Am îndurat adesea nedreptăți strigătoare. Am făcut-o, fiindcă era pentru o „idee”. Am făcut-o și pentru că… mi-era frică. Îmi ziceam: Rău cu rău, da’i mai rău făr’ de rău. Nu uita că sunt născut dintr-o mamă roabă, și robii sunt mișei. Dar cum ai vrea tu ca ei să fie viteji? De veacuri le-a intrat frica în sânge, de veacuri sunt bătuți și spânzurați, când de alde Tudor, când de arhonți.

Mă înțelegi, micul meu voinic; fie la câmp, fie în codru, pretutindeni se află stăpâni care domnesc.

Noaptea, pătrunsă de negură, se lăsa domol asupra Vâlcelei întunecate. În „Peștera Urșilor” nu se mai vedea față de haiduc.

---

Note

1. Persoană gătită cu prea multe dresuri și podoabe.
2. Subprefectul.
3. Voluntar turc.
4. Băieți creștini răpiți de turci.
5. Monedă timpurie de aur sau argint, în valoare de 5 ducați.
6. În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, slujbaș însărcinat cu încasări și cu execuții fiscale.
7. Măciucă ghintuită, instrument de tortură sub dominația turcilor.