Haita de cîini

 

Toamna, pe o noapte cu cerul senin,
Un haitic de șarle droaie mi se țin
După o cățea,
Care, rea din fire, pe cine-ntîlnea
Ca o-nfierbintată la toți mîrîia.
Locul era dosnic ș-un biet călător
C-un baston spre casă se-ntorcea de zor.
Cînd în față iată
Haita cea turbată.
Omu-ntoarce bățul și se pregătește
Ca să dea din față cît mai voinicește.
Fiindcă de la spate se afla ferit
De-un colț de zid.
Strigă, dă, se-ntoarce și se tot ferește,
Dar haita turbată mai rău se-ndîrjește.
Din vecinătate, un zăvoi din lanț,
Mirosind a danț,
Dodată își smulge țărușul de care
Era legat bine și, în fuga mare,
Tîrîindu-și lanțul vine de-ntîlnește
Haita lătrătoare și se dă orbește.
Călătorul nostru, știind din renume
Groaza ce zăvoiul răspîndea în lume,
Pălise de frică: credea că-i pierdut
Și-ntr-un colț, de frică, rămăsese mut;
Cînd, zăvoiul roată cu lanțul lovește
Pe cățeaua care rău chelălăiește
Și d-un picior șchioapă, și se depărtează.
Haita o urmează.
Și, de unde omul se credea perit,
Se văzu dodată deplin izbăvit.
Dator e oricine bine-a se lupta
Spre a înfrunta
Răul ce-ntîlnește. Ș-apoi, daca vine
Un rău și mai mare, el să nu suspine,
Nici să nu se piarză, căci chiar răul, care
Îi stă mai în față, e a lui scăpare.