Hatmanul Baltag (Gane)

 

În vremea de demult pe când cucoanele se numeau jupânese, iar boierii mergeau la Divan cu călămările în brâu, trăia în țara de jos a Moldovei un tânăr boier de starea întâi, cu numele Baltag. El avea toate drepturile pentru a se numi boier. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească, locuia pe malul Trotușului, într-o casă mare cât o cetate, încunjurată de ziduri groase, și avea o moșie care se întindea de jur-împrejur așa de departe, că nu-i mai știa hotarăle.

Se zice că în timpul lui Ciubăr Vodă un străbun al său ar fi tăiat într-o bătălie atâția turci cu un baltag de argint, încât Ciubăr Vodă, drept răsplată, îi dădu numele de Baltag, înaintându-l la rangul de hatman cu dreptul de a purta acest titlu din neam în neam, har de care nu se bucurau nici unul din ceilalți boieri și slugi credincioase a domniei lui. În acelaș timp Ciubăr Vodă, care era un domn cu dare de mână, îi dărui tot pământul ce el, hatmanul, putu să vază cu ochii roată împrejur de pe un vârf de deal, pământ în care se cuprindeau nenumărate păduri, șesuri, lacuri și ape curgătoare. Pe acel vârf de deal, el își clădi casa spre amintire de răsplata domnească; însă înre-o bună dimineață, părându-i-se moșia cam strâmtă, el mai înghiți o moșie răzășească de-alăturea, alungând pe toți răzeșii cu traista-n băț, iar pe cel mai colțos dintre dânșii îl liniști, spânzurându-l de un copac. De-atunci, de câte ori bătea cel mai mic vânt, hornurile casei sale șuierau așa de groaznic, încât păreau că se aud suspinuri și gemete de oameni; iar în timp de noapte, luna își deschidea drum prin ziduri, luminând ca ziua unele părți ale bolților și lăsând altele într-o fioroasă întunecime

Tânărul hatman, a cărui poveste o povestim, avea sângele războinic a străbunului său, nu însă și năravul de a înghiți moșii răzăști. Din contra, era darnic și cheltuitor. El avea ochii îndrăzneți, părul negru și tufos, și mustețele așa de lungi, încât îi împungeau urechile. La vânat el purta pe spete un mintean alb de abŕ, în picioare ciubote de iuft lungi pănă la genunchi și la brâu un cuțit și un corn de vânat, din care știa să scoată felurite sunete, și mai dulci și mai aspre.

La masă el prânzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai săi, boieri mai mici de casa Baltagilor, toți buni de pahar și vânători de meserie. Ei asemine purtau mintene albe, însă de-o abŕ mai proastă, și ciubote de iuft, cu talpa mai groasă.

Când hatmanul Baltag suna din corn în zori de ziuă pe vârful dealului, cei doisprezece ciraci ieșeau grabnic în calea sa, cu durdele în spate și cu ploștele la brâu, și din grăsimea celui întăi urs ucis în bârlog, hatmanul își ungea mustețele.

În toate sările ei beau vin vechi de Odobești pănă ce cădeau sub masă, iar hatmanul, care dintre toți era cel mai aprig sugător al gărăfilor pline, rămânea totdeauna cel din urmă în picioare, privind cu dispreț ciracii săi căzuți.

Dar plăcerile de la masă și de sub masă cer și ele oarecare schimbări. Astfel, în toate sările, aceeași masă încunjurată de aceleași obraze, care spun aceleași povești, devine pănă în sfârșit uricioasă, și hatmanul Baltag, nemaigăsind gust în asemene petreceri, casca de-și spinteca fălcile, și de multe ori își esprima urâtul cu pumnii grămădiți pe spinarea ciracilor săi. Într-o sară, după o zi de vânătoare, în care Baltag făcuse mari izbânzi înjunghiind cu cuțitul de la brâu un urs mare care trebuie să fi fost tata urșilor, el se puse mânios în capul mesei, ațintind mereu ochii pe podul afumat al salei. El înghiți în tăcere multe pahare, însă cu cât înghiți mai mult, cu atât devenea mai morăcănos. Acei dintre ciracii săi, care aveau locurile de cinste din dreapta și din stânga sa, se sileau pe cât puteau să nu rămâie în urmă cu înghițiturile inundând în acelaș timp și aerul său posomorât.

— Voiesc, strigă deodată hatmanul, lovind cu pumnul în masă și cu cealaltă mână răsucindu-și musteața, voiesc să beau în sănătatea hătmănesei Baltag!

Cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft se îngălbeniră groaznic la față, nu însă și la nasuri, a căror văpsea era neschimbată.

— În sănătatea hătmănesei Baltag, strigară în cor cei cu ciubote de iuft, și ale lor douăsprezece gâtlejuri înghițiră douăsprezece pahare pline ochi, cu un vin busuioc de la Baltag bătrânul, un vin așa de bun, că ei nu mai sfărșeau de a-și linge ale lor douăzeci și patru de buze.

— Fiica cea frumoasă a vornicului Smereanu, adause Baltag voind să-și esplice toastul. Înainte de-a asfinți soarele de mâne am să o cer în căsătorie de la părintele ei, și, dacă el se va împotrivi, baltagul meu strămoșesc îi va juca pe spate.

Un freamăt surd se răspândi în sală, și fiecare dintre ciracii lui Baltag, cunoscându-l om hotărât, gata a-și preface vorbele în faptă, se scărpină cu îngrijire pe spete.

Era pe atunci lucru frumos și vrednic de laudă ascultarea fetelor. În zilele noastre aceasta nu se mai vede.

Dacă fiica vornicului Smereanu ar fi zis, spre pildă, că inima ei este juruită altuia, și ar fi căzut în genunchi udând cu lacrămi amare picioarele părintelui ei, sau ar fi căzut leșinată după obicei, desigur pe spetele bătrânului vornic Smereanu ar fi jucat baltagul hatmanului. Însă buna copilă stătu smerită când se înfățișă pețitorul cu cererea din partea hatmanului Baltag; apoi se retrase tăcută în odaie, spre a vedea pe fereastră viind logodnicul ei, și nu bine se încredință că tânărul cel nalt cu mustețele mari este viitorul ei mire, că de îndată alergă la părintele ei spre a-i zice că este gata să se jertfească pentru liniștea lui. Bătrânul vornic o strânse cu duioșie la piept, și era cât pe ce să verse o lacrămă de bucurie.

În acea zi, mare serbare se făcu la moșia vornicului Smereanu. Mai mulți juncani și cârlani fură tăiați și împărțiți la oameni; mai multe poloboace cu vin fură supte pănă la cea din urmă picătură.

Lăutarii scoteau din gâturi și arcușe cântece de cele lungi bătrânești, și cu fesurile lor se cinstiră cu vin, și cobzele lor se umplură cu bani, iar horele în care gingașele fete de la țară își legănau sânurile, nu mai conteneau din răsărit și pănă în apus de soare.

În sfârșit, însurățeii, săturându-se de benchetuit, își luară ziua bună de la tata și mama Smereanu, și plecară acasă, încunjurați de cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft.

Timp de șase lungi săptămâni urșii și porcii sălbatici fură lăsați în pace; puștile ruginiră și cornul lui Baltag nu mai scotea decât sunete răgușite.

Dar dorul vânatului apucă din nou de inimă pe tânărul însurățel și, într-o bună dimineață, el porunci ciracilor să se pregătească pentru a merge la pădure.

— Iubitule!... zise hătmăneasa.

— Scumpă!... zise hatmanul.

— Ce gălăgie este acolo?...

— Unde, draga mea?... răspunse hatmanul tresărind.

Atunci, cu alba-i mână, ea arătă, de la fereastra unde se găseau amândoi, pe cei doisprezece ciraci care prânzeau și cinsteau, spre a-și întări picioarele pentru vânătoarea ce se pregătea.

— Tovarășii mei se pregătesc de vânat, doamnă, zise hatmanul.

— Alungă-i, dragă.

— Să-i alung!... strigă hatmanul necrezând auzului său.

— Dacă mă iubești, suflete.

— Dar pentre Dumnezeu!...

În acelaș moment hătmăneasa scoase un țipăt și căzu leșinată la picioarele soțului ei.

Ce credeți că a făcut vestitul, înfricoșatul hatman Baltag?

A chemat îndată slujnica spre a stropi cu apă pe soția sa; a trimis după un doctor; apoi repede s-a scoborât în curte și a alungat pe toți ciracii săi, dând, la care cum apuca, drept ziua bună câte un picior în spinare, întovărășit de câte o zdravănă sudalmă.

Știut este că multe femei au meșteșugul de a pune pe bărbații lor sub papuc. Din numărul acelora era și hătmăneasa. Astfel, prin un mijloc sau altul, ea puse o mare stăpânire pe hatmanul Baltag. Puțin câte puțin, zi cu zi, an cu an, ea tot mai mult îl supunea voințelor sale, și bietul hatman, la vârsta de 48 de ani, ajunse, fără să știe cum, a fi un lucru de prisos în casă. N-ar fi fost nimica dacă nenorocirile lui Baltag s-ar fi mărginit aice, însă un an după căsătoria sa un mic hătmănel intră cu pompă în lume, și în bucuria lui se deșertară multe gărăfi și se cheltuiră multe parale. În anul al doilea veni rândul unei mici hătmănițe; și așa în fiecare an rând pe rând, se înfățișă câte un hătmănel, câte o hătmăniță, ba uneori și câte doi împreună, pănă când numărul odraslelor lui Baltag se înmulți la doisprezece.

În fiecare zi de naștere mama soacră găsea de bănuit și de cârtit cum că se zdruncină sănătatea scumpei sale fiice; și dacă nu se făceau toate după cheful ei, ori că ciorba nu era destul de caldă, ori că muștile bâzâiau prin odaie, gura ei umbla ca o moară stricată, și nimene nu mai avea odihnă în casa lui Baltag. Sărmanul Baltag suferi cât putu, dar de la o vreme pierdu cheful și pofta de mâncare, și căzu într-o adâncă melancolie.

Spre culmea nenorocirilor sale, nici trebile nu-i mergeau tocmai bine. El făcuse datorii, și lăzile sale, pe care familia Smereanu le crezuse nesecate, ajunseră la fund.

Ce-mi mai rămâne de făcut? se întrebă hatmanul pe sine. Dacă m-aș ucide!...

Aceasta era o idee ca toate ideile. Iată-l, deci, că ia un cuțit de vânat dintr-un dulap; îl ascute pe ciubotă și-l îndreaptă spre gâtlej.

— Nu merge, zise hatmanul, oprindu-se în drum. Se vede că nu taie destul de bine. Apoi, mai ascuțindu-i tăiușul, ridică iarăș spre gâtiță ucigătoarea unealtă, care părea a nu pune îndestulă bunăvoință.

În acelaș moment însă, o mare larmă, care se auzi între copii în odaia de alăturea, îi opri mâna în loc.

— Dac-aș fi holtei, zise Baltag suspinând, n-aș avea nemulțămirea să fiu întrerupt în trebile mele.

— Hei! Băiete! adă-mi o garafă de vin și un ciubuc în odaia cea boltită de lângă paraclis.

O slugă îndeplini porunca cu grăbire, și, după câteva minute, Baltag intră în odaia cea boltită, se așeză pe un jilț dinaintea focului ce împrăștia în casă o lumină galbenă, și se rezămă cu cotul pe-o masă pe care erau așezate ciubucul și garafa cu vin.

— Aprinde lumânarea, zise Baltag.

— Mai aveți ceva să porunciți? întrebă sluga.

— Să mă lași singur.

Sluga credincioasă ieși, și Baltag închise ușa cu zăvorul.

— Să-mi fumez întăi ciubucul, zise hatmanul ș-apoi sara bună.

Punând cuțitul la îndemână, el se răsturnă pe jilț cu picioarele întinse spre foc, și, după fiecare înghițitură de vin slobozea câte un gât de fum din ciubuc.

El începu să gândească la fel de fel de lucruri, la supărările lui de față, la fericitul timp al holteirei sale, la ciracii săi cu ciubote de iuft, împrăștieți de mulți ani cine știe pe unde; cu toate că despre unul știa că a murit cu cinste pe șesul Frumoasei, că un altul și-a strămutat locuința la groapa Ocnei, iar că vro trei alții au răposat prin spitaluri. Apoi urșii și porcii sălbatici începură să-i frământe mintea; când, iată că, ducând cel din urmă pahar la gură, după care venea rândul cuțitului, văzu cu mirare că nu mai era singur în odaie. Da, nu, nu era singur! În fața focului o figură hâdă ședea zgribulită cu brațele încrucișate și tremura de frig. Ochii săi în fundul capului sticleau ca niște putregaiuri în întuneric; fața-i zbârcită era peste măsură de lungă și încadrată în niște păr negru, care spânzura drept în jos pe scăfârlia sa vânătă, întocmai ca feștila lumânărilor. Acest chip era îmbrăcat într-o lungă mantie neagră cu dungi albe pe margini și, cătărămile, în care era prinsă mantia, înfățișau cele două oase încrucișate, semnul morții de pe racle. Picioarele sale slabe se arătau ascuțite și sunau în încheiturile lor.

Fără să aibă grija hatmanului, ea ținea ochii ațintiți asupra focului.

— Sluga! strigă hatmanul în glas mare, spre a-i deștepta luareaaminte.

— Sluga! răspunse strania nălucă, îndreptându-și ochii asupra hatmanului, fără însă să se miște de pe scaunul ei. Ei!... Și!...

— Ei!... Și!... adause hatmanul înfruntând cu bărbăție privirea pironită a oaspetelui său. Pe unde ai intrat?...

— Pe ușă.

— Cine ești tu?

— Un om.

— Nu te cred.

— Atunci nu crede.

Figura se uită câtva timp la Baltag, care nu părea deloc înspăimăntat de vocea ei răgușită, și apoi îi zise cu un ton mai dămol:

— Ascultă, văd că nu te pot înșela. În adevăr, eu nu sunt om.

— Ce ești atunci?

— Sunt o nălucă.

— Ciudat lucru!... răspunse hatmanul cu un aer de despreț.

— Sunt năluca desperării și a sinuciderii.

Atunci ea se întoarse cătră hatman spre a încinge cu el o convorbire mai prietenească; dar, lucru nemaipomenit încă, de care însuși hatmanul se miră, el care nu prea avea obicei să se mire de orice: ea își dădu în lături poalele mantiei și scoase un cogemite par ce-l avea înfipt prin stomah de-a curmezișul trupului, și-l puse pe masă întocmai ca pe un baston.

— Acum, zise năluca, arătând din ochi cuțitul de vânat, ai de gând să faci ceva pentru mine?

— Încă nu, răspunse hatmanul, trebuie mai întăi să-mi mântui ciubucul.

— Atunci, dă mai iute.

— Se vede că te cam grăbești.

— Ba bine că nu, am atât de lucru în lume, încât timpul mi-e numărat pe degete.

— Vrei să ciocnim un pahar?

— Aceasta nu mi se întâmplă niciodată, răspunse năluca oțerânduse, vinul nu-i bun decât pentru a da oamenilor chef de trăit.

Hatmanul aruncă din nou o ochire pătrunzătoare asupra oaspetelui său, părându-i-se cam deșanțat, și-l întrebă dacă nu cumva are obiceiul să ajute cu însuși mâna sa pe cei ce voiesc să se sinucidă.

— Nu, răspunse năluca cam îngăimat, dar stau față totdeauna.

— Pentru a judeca despre ghibăcia loviturii?

— Cam așa, răspunse figura, dezmierdând vârful parului ce-și scosese din trup. Hai, grăbește-te, căci mă așteaptă un tânăr fără treabă și supărat de prea multa sa avere.

— Un om care voiește să se ucidă, fiindcă are prea mulți bani. Ha! ha! ha! aceasta-i nostim!... Și hatmanul scoase un hohot de râs din toată inima, precum de mult nu i se întâmplase.

— Mă rog, contenește cu râsul, zise năluca cu glas rugător.

— Pentru ce?

— Pentru că râsul mă supără; suspină însă cât vrei, aceasta îmi place.

Hatmanul, ca un om binecrescut, suspină spre a-i face pe plac.

Atunci năluca luă cuțitul și i-l puse în mâni cu politeța cea mai ademenitoare.

— Fără șagă, e nostimă idee, zise hatmanul cercând tăiușul cuțitului. Un om care se ucide, pentru că are prea mulți bani.

— Ba!... răspunse năluca. E tot așa de nostim ca și cel ce se ucide, fiindcă nu are de ajuns.

Ce e drept aceste cuvinte fură rostite cam fără băgare de seamă; năluca credea că hatmanul e prea hotărât la moarte, ca să aibă nevoie a-și mai drămălui vorbele cu el.

La aceste cuvinte însă hatmanul deschise niște ochi mari, întocmai ca un om ce se trezește din somn.

— Da!... Așa este... zise el. Nici un rău fără leac.

— Afară de o ladă deșartă, strigă năluca.

— S-au mai văzut lăzi deșarte umplându-se la loc.

— Femeia rea de gură!... zise arătarea cu un glas lung, răgușit, ce părea că vine de sub pământ.

— O! Dacă e numai pentru atât, voi face-o eu să-mi știe de frică.

— Doisprezece copii!... țipă năluca ca la surd.

— Dintre toți, va ieși poate vreunul cumsecade.

Năluca devenea din ce în ce mai desperată, văzând că hatmanul la toate întâmpinările ei o răpunea. Cu toate aceste, ea încercă să o întoarcă pe glumă.

— Ai râs destul până acum, zise ea, să mai vorbim și serios. Haide, părăsește lumea aceasta deșartă.

— Nu știu, zău, răspunse Baltag, jucându-se liniștit cu cuțitul. Nu știu, zău. Negreșit că lumea aceasta e deșartă, precum zici, dar cine mă asigură că lumea cealaltă e mai veselă; căci, judecând-o după figura d-tale, pare a nu fi tocmai atrăgătoare. Mă închizeșluiești d-neta că voi câștiga cu schimbul? Iaca vezi!... adause hatmanul, sculându-se cu iuțeală în picioare, la aceasta încă nu mă gândisem.

— Să nu mai lungim vorba, grăbește-te, țipă năluca crâșnind din dinți.

— Hait... Cară-te de aici!... răspunse Baltag cu ton hotărât. M-am săturat să privesc obrazul tău sarbăd. Voi ști eu să prefac lucrurile în casa mea; voi merge la vânat la urși; voi vorbi femeiei mele cum se cuvine, și dacă mama soacră nu-și va ține gura, voi da-o de spate afară. Apoi, aducându-și aminte de prostia ce era să facă, se aruncă în adâncul jilțului și trânti un râs atât de vesel și răsunător, încât toată odaia se cutremură.

Năluca speriată făcu câțiva pași îndărăpt, se uită încă o dată la hatman cu ochii săi pironiți, apoi, înșfăcând parul, și-l petrecu prin stomah de-a curmezișul trupului, pănce vârful ieși îndărăptul spinării, și după ce aruncă un urlet înspăimântător, se făcu nevăzută.

Hatmanul Baltag nu se mai întâlni cu dânsa niciodată; el vorbi cu hătmăneasa și cu mama ei un cuvânt sănătos care fu de ajuns, și trăi încă mulți ani, deși nu în bogăție, dar destul de fericit, spre a nu-i mai veni în minte ideea sinuciderii.

(Convorbiri literare, anul VIII, nr. 5, 1 august 1874)

Note

1. ^ 

Imitațiune după Dickens (n.a.)