Herol
de Dimitrie Bolintineanu


Herol la morminte se duce și plînge
Promisa lui moartă cu fruntea sub flori.
Din fruntea lui cură sudoare de sînge ;
Iar stelele d-aur se-ngînă cu nori.

O, rară minune ! M or m în tul tresare
Și-ndată deschide și sînu-i de lut,
Frumoasa promisă de marmură pare,
Iar luna lumină din spațiul tăcut.

Pe mantia-i albă, cosițile-umbroase
Ca noaptea cu ziua se-ngînă, apărînd,
Și brîul ei d-aur, cu raze lucioase,
Încinge ferice mijlocu-i plăpînd.

Dar fața-i străluce d-acea frumusețe
Ce nu-i cunoscută la neam omenesc,
Și rozele-s stinse pe dulcele-i fețe,
Cătarea-i perdut-a cel foc fecioresc.

— "Părinții-mi nu vrură să fiu eu soție
Acelui ce-n viață-mi atît am iubit,
D-atunci în durere, plăpînda-mi junie
Se stinse cu viața, cu tot ce-am dorit.

Dar relele tele mă turbură foarte
În lumea de pace din care sunt eu,
Și viu să te mustru de ce lași spre moarte
Să cază-al tău suflet, o, sufletul meu !

Acela ce moare se perde-n uitare ;
E lege-a naturei ce tot a coprins ;
Un om nu se perde, căci alt om dispare ;
Un crin nu se fană, căci alt crin s-a stins !"

— „Prea dulce fantasmă ! Pe lumea de doruri
Sunt singur... d-acuma, vai ! nu mă lăsa !
Cînd ești în locașul cereștelor horuri,
O zi de plăcere mai pot eu gusta ?

Oh ! fără de tine tot este durere ;
Pămîntul și cerul în doliu îmi par ;
Și sufletu-n viață nimica nu cere,
Oricare plăcere se schimbă-n amar."

Într-asfel amantul fantasmei vorbește ;
Fecioara-l ascultă pătrunsă de dor ;
Rădică la ceruri, ce-n aur lucește,
Cătarea sa plină de plîns și de-amor.

— "Vai ! dacă crezi însuți, mai zise răpită,
Că nu poți în viață să fii fericit,
Dorința ta dulce să fie-mplinită !
Pe brațele mele dormi, suflet dorit !"

Pe sînul fecioarei el capul înclină,
Se-mbată de vise și dulci răsfățări
Și-n noapte s-aude șoptire divină
De blînde complîngeri, cerești sărutări.

Dar cînd aurora prin noapte se-arată
Și varsă flori d-aur pe tristul pămînt,
Drumașii găsiră cu fața-ntristată
Un june cadaver zăcînd p-un mormînt.

(1858)