Herrant

 

Până la Herrant n-am auzit niciodată de istoria asta cu raza verde. Lui i-a spus-o profesorul de anatomie artistică, însă îmi afirmă că o bănuia de mult fără s-o știe. Cică fărâmă de sare, pe care preotul i-a pus-o pe limbă puține zile după naștere, ar fi fost verde și ar fi avut străluciri stranii. Și nu o bănuia fiindcă avea memorie bună - de altfel lucrul nici nu e posibil până la acest punct de nou născut — ci fiindcă sarea i-ar fi modificat celulele limbii imprimându-i acolo, pentru mai târziu, reflexe verzi.

La 17 ani când a aflat de rază, gustul sărat i-a venit pe limbă și i-a vorbit limpede ca o literă.

Așteptam dar amândoi întinși în trăsură, pe dig, raza verde.

Soarele deveni roșu, din ce în ce mai roșu.

Apoi începu a se turti.

Și deodată, pe norul alb, raza verde alergă sigură, iute și singură până la marginile cerului.

Era un verde atât de intens și atât de cinstit încât ar fi putut figura pe suplimentul velin al manualelor de fizică.

– Herrant, strigai, Herrant, raza verde!

Tăcere.

– Herrant

Luai oglinda de privii pe Herrant. Egipteanul dormea. Era inutil să-l trezesc. Raza verde era departe în spațiu călătorind spre un alt Herrant care aștepta desigur și el, bolnav de 8 ani, s-o vadă pentru a se gândi în acel moment la marea lui dorință.

Herrant avea intenția să strige - pentru a fi mai sigur de gând și de dorință:

– Vreau să mă ridic, să umblu.

Vom veni din nou mâine să pândim raza.