Hora valurilor

Hora valurilor de Octavian Goga

I

Vechea mea otravă, jale călătoare,
Azi la malul mării te-am adus pribeagă,
Când povestea noastră pe pământ nu-l doare,
Să mi-o știe valul, valul s-o-nțeleagă.

Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul
S-a pornit o undă alteia să-l spuie,
Cântecul meu tainic și-a pierdut hotarul,
Cu talazul cade, cu talazul suie.

Simt cum ondularea stropilor de apă,
Fremătând departe, glasul mi-l răsfrânge,
Cum se sparge larga valurilor groapă,
Când pământul tace, simt cum marea plânge.

Viforul din mine prinde să pătrundă
Până-n adâncimea apelor rebele,
Și se otrăvește fiecare undă,
De înfrigurarea patimilor mele...

Cresc în pacea serii magice orchestre
Din nepotolita volbură albastră,
Și-mi azvârl în goană noaptea la ferestre
Fulgere răzlețe din vâltoarea noastră.

S-a-mpletit un cântec mare, fără seamă,
Oceanu-mi cântă hora ta grozavă,
Undele te strigă, apele te cheamă,
Jale călătoare, vechea mea otravă...

II

În noaptea asta mă apasă
Al apei greu răsuflet cald,
Vin neguri negre de se lasă
Ca din povestea unui scald.

Oceanul cu acorduri grave
Nu-și mișcă crețele verzui,
Toți zeii mării scandinave
Veghează-n adâncimea lui.

În ritmul stropilor de apă,
Învie basme de demult,
Un vaier de departe scapă
Și vine-aproape, să-l ascult.

Adoarme-apoi cu firea-ntreagă
Și-abia mai rătăcește-n gol,
O jale tainică pribeagă,
Ca dintr-o harfă-a lui Eol.

Atunci, o clipă mi se pare
Cum stau și-n noapte mă frământ,
Că s-a oprit eterna mare
S-asculte moartea pe pământ...