Hotarele omului

Hotarele omului
de Johann Wolfgang von Goethe

Când moș-strămoșul
Sfântul Părinte
Cu darnică mână
Din nouri ce tună
Seamănă fulgere
În har peste pământ,
Îți sărut poala
Hainelor tale,
Fielnic, fiorul
Credinții în piept.

Căci vezi, cu zeii
Să nu se pună
Omul, niciunul.
Sus de se’nalță
De-atinge
Steaua cu fruntea sa,
Nicăieri talpa-i
Nu află reazăm,
Cu el se joacă
Nouri și vânturi.

Dar cu puterea
Măduvii’n oase,
Pe-adânc înfiptul,
Trainic pământ
Stă : de se ncumetă
Doar cu stejarul,
Sau doar cu vița
Să se măsoare.

Ce îi desparte
Pe zei de oameni ?
Că multe valuri
Le curg in fată,
Un fluviu etern :
Pe noi ne naltă,
Ne’nghite valul
Și ne scufundă.

Un cerc — ce strâmt e ! —
Ne strânge vieața,
Și multe neamuri
Veșnic se’nșiră
Pe al ființei
Lanț nesfârșit.