Hulubii
de Octav Șuluțiu

Fragment din monografia „Brașov”, București, 1937 publicat în revista Front literar, an. I, nr. 5-6, iulie-august 1936

42249HulubiiOctav Șuluțiu


Veselii înaripați locuitori ai Veneției s’au rătăcit și ’n orașul nostru. Hulubii, fluturând cenușii în azur între ziduri medievale, par bucăți desprinse din vechile ziduri cernite și prinse să se agite pe sus. Încadrați în atmosfera de cenușiu, de sobrietate, hulubii sunt un surâs auster, ceva ca o bucurie a unui puritan plin de gravitate.

Isus parcă s-ar fi gândit la aceste pasări ale vechiului burg atunci când a dat pilda ucenicilor săi: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nu mor nici de foame. Porumbeii sunt pensionarii orașului. Nimeni nu le face rău. Au dreptul să zburde în voie, să se joace cât le place. Cuibul lor e în clopotnița și sub strașinele Bisericii Negre, unde se adună puzderie. De acolo stolul se risipește deasupra orașului, se sparge ca un bulgăr aruncat în aer de pumnul ridicat a turnului. Îi găsești apoi peste tot, pe străzi, însă mai ales pe locul piețelor și mai ales în piața Sfatului... Umblă pe jos fără să se sfiască de trecător, nu fug dinainte pasului ce se apropie și așteaptă să se dea oamenii la o parte din calea lor. Calcă pietrele cu o legănare elegantă din șolduri și pigulesc resturile rămase acolo pe unde a fost târgul.

Viața hulubilor e mai ales dimineața. E înduioșătoare grija pe care orășenii le-o poartă. Atenția dată unor suflete înaripate răscumpără multe din păcatele omului.

Prima oară când am văzut hulubii Brașovului intram pe una din străduțele înguste din jurul Bisericii Negre. Când am făcut primul pas în coridorul îngust dintre case, am rămas uluit de spectacol: la o fereastră un copil, de vreo șase ani, blond și bucălat, cu fața plină de lumină și bunătate, cu mâinile încărcate de grăunțe și-n jurul lui plin, numai hulubi, cu zecile. Erau pe fereastră, erau sub fereastră, pe trotuar, până în mijlocul străzii, umplând mica trecere cu mulțimea lor agitată și pigulitoare, alunecând pe fii ele picioarelor printre semințele aruncate și unul, unul, stătea chiar pe umerii copilului! O imagine pură, proaspătă, neașteptată, ceva de povestire morală, de manual nemțesc cu poze idilice, dar fără aerul de constrângere și fără lecția pedantă de la sfârșit, ceva liber. Firea, nestingherit de litera cărții.

De-atunci am mai văzut asemenea tablouri. O femeie abia ridicată din pal, cu pielea fragedă și ochii frumoși, învelită într’o spumoasă rochie de casă ușor deschisă la piept pentru a lăsa să se vadă o cămașă albă, dantelată, apariției fermecătoare și plină de ispită, deodată gospodăreștii grijii a micilor pasări pacifice. Altădată, pe str. Voevodul Mihai, la fereastra unei case severe am văzut un bătrân cu o barbă încărunțită dedicându-se aceleiași ocupații, cu ochii vii și mulțumiți, aruncând în largul străzii o oală cu grăunțe, iar jos hulubii agitau capetele împărtășindu-se din dar cu grație vioaie.

Spre seară stolurile se ’napoiază în podul și ’n clopotnița Bis. Negre, acasă, acolo unde au cuiburi, ouă, pui după ce au colindat orașul pătând caldarâmul cu mari umbrei sau aterizând pe coperișuri în grupuri compacte. Guruitul lor se aude în amurg ridicându-se către cer ca o rugăciune de vecernie și fâlfâitul cenușiu pune mai multă melancolie asupra zidurilor afumate ale bătrânei clădiri. Seara în clopotnița Bisericii Negre, oficiază slujba pentru paza orașului, hulubii.