II (Ion Pillat)

 

Sus pe muchia dealului
Țintirimul satului —
Cruci cu lemnul putrezit,
Garduri rupte de nuiele
Și pustiul pân-la stele
Liniștite în sclipit...

Și-n părăginea cărării,
Pe tăcerea înnoptării,
Mai întâi răsună stins
Ca un zvon de ape-n ropot,
Vuiet depărtat de clopot,
Lin ca luna care-a nins.

Dar, mai tare pe măsură
Ce lumina lunii fură
Înțelesu-adevărat
Al vâlcelei și-al pădurii,
Crește-n zbuciumul furtunii
Clopotul nebun din sat.

Și cum sună tot văzduhul,
Iadul parcă își dă duhul —
Nu-l dezleagă zece popi.
Și din zarea de coline
Nor de ceață sură vine,
Cade giulgiu greu pe gropi.

Și în umbra ce sporește,
Vezi pământul viu cum crește
Mușuroi pe-orice mormânt
Și în dangăte de sunet
Sparge gropile în tunet
De aramă ce s-a frânt.

Se trezesc pe rând — și iată
Cei de ieri, cei de altă dată,
Cum au fost pe vremea lor.
Totu-i scris de mult la Carte —
Au dat țăr-na la o parte,
Peți, cu braț tremurător.

Plini de umbră, de țărână,
S-au lăsat întâi pe-o râna,
Făr-de grai, făr-de putere.
Țepeni, încă sloi de ghiață,
Stau cu ochii orbi în ceață —
Ceața-n zorii zilei piere.

Vlagă proaspătă îi prinde
Au pornit și înainte
Merge vașnic cât un urs
Baciul și în urmă satul,
— Cum i-e rangul, cum i-e leatul—
Șiruri, pe pripor s-a scurs.

În răscruci la dealul mare,
Se opresc privind în zare
Toți cu-acelaș ochi spre sat —
Cei de ieri, cei de-altădată,
Moș, strămoș, flăcău și fată,
Dorule, nu l-au uitat.

Și-n răscruci la plopul mare
Se despart și fiecare
Regăsește pe ai lui —
Turma și-a aflat păstorul,
Fata și-a găsit fuiorul,
Plugul, omul plugului.