Ianuarie (Ioan N. Roman)

 

Ninge, și ninge mereu, — de-o săptămîn'a tot nins,
Albul veșmînt de omăt pe depărtări s-a întins,
Cerul e sur, plumburiu, iar între cer și pămînt
Necontenit se tot cern valuri purtate de vînt.

Încă de mult la oraș corbii sosit-au în stol,
Și croncănesc a pustiu... paznici ai drumului gol,
Negrul și vechiul zaplaz, de vremi în lături plecat,
Pare-un bătrîn în amurg, cu părul alb și curat.

Și se îndoaie de crengi copacii-nalți de argint,
Lăsînd priveliști pustii cu perspective ce mint:
Cele de-aproape ne par că vin din lungi depărtări, —
Și nici o urmă de pas pe troenite cărări.

Singur, pe gînduri pierdut, stau în odae la geam,
Și mi-e urît și mi-e frig, nu mai știu singur ce am:
Cînd amintirile vagi, cînd năzuințele vin,
Cu ne-nțelesul lor dor, cu nesfîrșitul lor chin.

Într-un ungher părăsit, peste volumele-n vraf,
S-a așternut din belșug pătura groasă de praf;
Grinzile casei trosnesc, țurțuri din streșină cad,
Iar un biet șoarec flămînd roade-n podeaua de brad.

Ce cazi, painjen, în jos? ce musafiri îmi vestești?
Ea nu mal vine pe veci... să ascultăm sub ferești
Colindătorii drumeți care se abat pe la noi...
Farmec, zadarnic mă chemi, cu-atîția ani înapoi!