Iapa țiganului

 

Un țigan odată avea o iapă. Și, nemaiavînd ce mînca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mergînd la obor, întîlni un geambaș și-i zise:

— Mă nene geambaș, așa te rog, mînca-te-aș, pune și tu o vorbă bună pentru iapa mea cînd s-o arăta vrun mușteriu, că te cinstesc eu.

— Da de ce vrei să-ți vinzi iapa, mă țigane?

— Păi vezi că-mi trebuie parale.

— Are vrun nărav iapa ta, mă țigane?

— N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. N-are, iaca, îți spui drept.

Ajungînd la obor, țiganul își băgă și el iapa între vitele aduse spre vînzare. Nu trecu mult și mușteriu se și arătă.

Atunci geambașul începu a lăuda iapa țiganului, zicînd:

— Ia, măi creștine, iapa și nu te-i căi. N-are nici un nărav. La călărie merge ca un armăsar. La căruță e vrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înomolit o dată cu capul. Trage, uite, și mai și decît doi telegari. Dacă se întîmplă să se înțepenească căruța în vrun noroi mare, apoi atunci să vezi minunea! Trage, trage, de să-și rupă inima și acolo tot nu te lasă. Iară daca, din păcate, s-ar întîmplă, trăgînd, să se rupă șleaurile ori hulubele, se întoarce și trage și cu dinții și în noroi tot nu te lasă…

— Ia stai mă, nene geambaș, mînca-te-aș, îi tăie vorba țiganul; dacă este așa, apoi nu-mi mai vînz iapa.