Icoane la mormântul Irinei

 

Amândoi în mijlocul munților, într-un sat. Casa noastră țărănească, mai bună decât celelalte. Pătrată, acoperită cu șindrilă, cu patru camere despărțite printr-o săliță, cu pământ pe jos. Nu-mi aduc aminte exact mobilierul camerei. Știu, în general, că avea două paturi acoperite cu perne lucrate cu pui, o ladă în care femeia, gazda noastră, își ținea zestrea, câteva oale pe pereți, și lângă ușă rețin mai ales un lighean mare de lut. Trei ferestre mici și o ușă cu zăvor. Împrejurul casei, un ceardac. De la casă, un drum care urca într-un aluniș, cu iarba fragedă printre tufe. În altă parte, prin ruptura unui gard, intrarea în curtea bisericii minunate. Din spatele casei începeau munții cu pădurile de brad.

Cu Irina întârziam mult în cameră. Reflectam în preajma fiecărui obiect din jur, a lămpii mici cu sticla ciuntă sau a unicului scaun fără spetează. Exclamam în fața fiecărui detaliu al hainelor noastre - vreo neglijență ne producea delicii - și ne trimiteam versurile citite, gândurile, dorințele, fragmente de cântec sau vreo exclamare fără sens.

Tolăniți unul lângă altul pe pernele moi, apropiați, în voia tuturor gusturilor, amorțiți de aceeași căldură și voluptate. Alteori rătăceam, mână în mână și parcă singuri pe lume, printre brazii parfumați, pe potecile care urcau, descoperind fericiți o ramură mai grațioasă sau un fir de iarbă mai verde, în timp ce privirea ne aluneca pe perspectivele multiple care se desfăceau și se reconstruiau, după fiecare cotitură, mereu în forme noi și supranaturale. Iar alteori, de pe o bancă făcută parcă anume pentru noi, urmăream zugrăvelile bisericuții. Se înșirau, adunați din toate unghiurile lumii, sfinții toți, asemănători oarecum după o așa de îndelungată băgare de seamă să fie de aceeași opinie, ușor înțepeniți, dar îmbrăcați bogat, divers, și colorile îmbrăcămintei lor scânteiau la soare, întregul sobor înaintea îmbrățișării noastre…

În ceardac ne petreceam serile mai ales. Mi-aduc aminte bine de o seară. Un eveniment excepțional (o minunată eclipsă de lună) a făcut să mi se întipărească mai exact acea noapte, să mi se pară mai deosebită de celelalte, cu toate că, în definitiv, nu diferea prea mult, să capete relief anumite vorbe sau gesturi, care au fost spuse de atâtea ori și înainte și după, cu puține modificări doar, unele fără nici o legătură cu transformările lunii (de altfel, uneori reții mici amintiri, fără să știi ce legături interioare au avut cu tine ca să fie așa de exact reținute, când așa de vag poți reface o scenă importantă).

În ceardac, apropiați, Irina fremătând pe umărul meu. Îi atârna pe după gât un fular verde, dungat cu negru, cu franjuri lungi. Fericită, cu lacrimi de fericire, și printre lacrimi privea conturul mereu mai îngust al lunii și jocul umbrelor. Își povestea, ușurel, dragostea întreagă și definitivă, transformările ei prodigioase de când m-a cunoscut, vibrațiile care i-au cuprins ființa mai înainte uscată, deliciile și dezastrele fatale care se înlănțuie necontenit.

Eu mă jucam cu franjurile fularului. Pentru fiecare mărturisire a Irinei apucam câte un franj, numărându-le în același timp. Și cum tăcuse înainte de a fi terminat cu jocul meu, i-am pus o întrebare ca s-o fac să continue: „Și dacă aș pleca?” „A? muri!”

Rețin după atâția ani: erau 27 de franjuri! Insensibilitate? Nu. O simplă întâmplare, un capriciu al memoriei de a reține un lucru neînsemnat. Și luna se făcea tot mai mică, la lumina ei tremurătoare Irina își pierdea consistența, devenea imaterială, dragostea ei se revărsa impalpabilă și vibrătoare. Când m-am dezmorțit, luna, iarăși întreagă, lumina frunzișurile.

După ce a plecat cu altul, n-am crezut că acele clipe ar fi fost mai puțin sincere decât le-am trăit. Am știut că atunci, în ceardac, tot așa de definitivă îi fusese dorința ei de dragoste și de moarte. Numai am aflat că scena avusese, cu tot freamătul real al Irinei, un mic rău, necunoscut de nici unul din noi, care avea să se amplifice și să devină cataclism (ca un punct imperceptibil stricat pe un fruct admirabil, care va face însă să putrezească tot fructul). Scena dintre noi fusese, oarecum, artificială, căci fusese jucată de personagii mediocre, care putuseră să vibreze intens pentru o clipă, dar această vibrație nu putuse fi susținută îndelung. După o complectă beție amoroasă, alte gusturi, alte preocupări, și în memorie numai o schemă de ceea ce a fost, ca și cum ți-ai aminti de un monument frumos, dar fără nici o legătură cu tine, și nu de o emoție făcând parte integrantă din ființa ta.

Irina, plecată, locuia în același oraș cu mine. Totuși, ani de zile n-am văzut-o niciodată. La colțul de stradă așa de familiar, unde ne întâlneam zilnic, la cofetăria preferată, la sala de expoziție, unde era totdeauna, de câte ori se schimbau tablourile, la cinematograful de cartier, la grădina cu fiecare floare cunoscută: Irina niciodată. Într-un timp așa de lung, într-un oraș cu limite precise (și ca să te întâlnești cu cineva nici Parisul nu este prea mare), nici o ocazie care să mi-o scoată în cale. Oricât părea de ciudat, nu mai aveam nici o veste despre ea, nu mai întâlneam pe nici una din cunoștințele ei. Dispăruse Irina cu toată lumea ei, cum ar dispare un oraș întreg sub lava unui vulcan.

Nu știam dacă este fericită sau nu, dacă acceptă ușor noua viață sau are nostalgii după trecut, nu puteam prevedea evoluția ei în afară de mine. Nu cunoșteam pe cel cu care plecase ca să știu în ce fel trebuise să se prefacă, și apoi, chiar de l-aș fi cunoscut, tot n-aș fi putut fi concludent. Și dacă la început - luni de zile - aveam un tremur, părându-mi-se că Irina a apărut la un colț de stradă, cu timpul m-am deprins cu gândul că această apariție ar fi imposibilă. Irina devenea imaterială, prilej de reverie răspândită peste tot locul, și totuși nicăieri consistentă. Nimfă străvezie care dansează în preajma lacului trandafiriu, dar care, îndată ce te dezmorțești și te uiți cu atenție, plutește, devine transparentă, se topește pe ape.

Uneori, uitându-mă după o siluetă de femeie subțire sau la vreun profil apropiat, abia vizibil în întunericul sălii vreunui cinematograf, voiam să mă conving că ar fi Irina. Mă lăsam în voia emoției, tresăream, evocam vreun crâmpei din viața noastră trecută, și mai ales voiam să reconsutuiesc din cea mai neînsemnată mișcare a capului, a mâinii, a piciorului tot ce se întâmpla cu ea. Voiam să-mi amețesc conștiința, care îmi arăta clar că nu se poate ajunge la nici o concluzie în felul acesta. Încercam mai ales să uit ceea ce știam precis: că de îndată ce m-aș fi apropiat, aș fî văzut confuzia și Irina ar fi dispărut, lăsând în locul ei o streină.

Într-un ziar deschis întâmplător: Irina a murit. Și între despărțirea noastră și moartea ei, în atâția ani, doar o singură veste, o singură clipă în care am putut bănui ce se petrece cu dânsa. O nouă eclipsă de lună, tot așa de excepțională ca și aceea la care asistasem împreună din ceardacul casei de țară. Pe cerul complect senin, luna se micșora vrăjind lumea cu lumina ei tremurătoare și, sub vrajă, mi-o închipuiam pe Irina tulburată de amintirea dragostei ei prime, și prin spațiu, prin lumea care ne despărțea iremediabil, simțeam parcă gândul ei ațintit spre mine, lovindu-mă. Astfel, amândoi în același oraș, în apropiere cu oameni cunoscuți, care s-ar fi grăbit să facă pe intermediarii, cu posibilități de informație oricând la îndemână, ca să pot ști puțin din ceea ce se petrece cu Irina (și fără certitudine), a trebuit să utilizez o eclipsă de lună! Fenomen grandios, suport al măruntelor mele neliniști.

M-a torturat prima ei noapte cu celălalt. Și, desigur, dintre noi trei, eu, care n-am fost acolo, știu cel mai bine, clipă cu clipă, ce s-a petrecut. Ei erau înlănțuiți de emoții diferite, prea stângaci ca să se observe; eu, de la distanță, cu imaginația mea lucrând frenetic, reconstituiam.

Aș putea spune și vorbele dintre ei. Au avut o seară minunată și au profitat de lumina lunii diafană, strecurându-se printre perdele, ca să nu vadă destul pentru a le fi rușine, ca să vadă destul spre a putea manevra, și, în sfârșit, ca să transforme o serie de preparative scabroase (și mai scabroase, căci stângăcia și ocazia rară îi făcea să le detaileze), în poezie. Iată-i: el sfios, emoționat, făcându-i noi declarații și înșirând planuri de viitor; ea, cu o ureche ascultând și cu cealaltă distrată de vaietul lăuntric. La ea situația e mai complicată din pricina rolului dublu (sau din pricină că nu pare complicat decât ceea ce te interesează. Dacă faci ușor silueta avarului de peste drum, ești incapabil să ajungi la concluzii asupra iubitei tale. Nu poți crea decât oameni îndepărtați de tine, căci numai atunci admiți psihologia lor bine definită, singurul lucru ce-i poate face viabili. Cu îndoieli nu poți crea nimic).

Când au rămas singuri, după ce familia binevoitoare a închis ușa după ei, n-au mai știut ce să facă. Apoi unul a reflectat, ca să spună ceva: „E așa de frumos afară! Să deschidem fereastra!” Irina s-a sprijinit de pervaz, și vântul îi bătea ușurel fața și părul.

„Ce minunat e!” Privea și el, rămas puțin mai în urmă, dar tot apropiindu-se. Mai târziu s-a rezimat ușor de umărul ei. „Și mai frumos ar fi cu lumina stinsă!” Ea a șoptit: „Dacă zici!” El s-a depărtat, a întors butonul electric, apoi și-a reluat locul. Voia să înceapă vorba, dar tot amâna stângaci.

A început un ceas să bată miezul nopții, și el s-a decis brusc, odată cu ultima bătaie: „Irina…”

Ea nu-l întrerupse, nu încercă să tulbure atmosfera, acceptă litania.

„Irina, voi încerca să te fac fericită. Bănuiesc zbuciumul din sufletul tău. Detaliile nu mă interesează și nu ți le voi cere niciodată. Nu-ți voi face nici un reproș, nici nu voi încerca să mă accepți cu de-a sila, și nici măcar nu-ți pretind să-l alungi din mintea ta pe celălalt, căci nici n-ar fî posibil. Să lăsăm timpul să treacă. Tu nu ești vinovată, ești victima fatalității. Eu voi încerca să te fac fericită…”

Irina e în voia frământărilor diferite. E fericită, căci vede ce ușor se aranjează lucrurile. Cuvântul „fatalitate” o impresionează. Are remușcări, dar clar n-ar putea explica pentru care motiv. Vorbele „nu te voi obliga să-l alungi din minte” îi atenuează parcă vina față de mine. Și își promite, în timp ce brațul lui o ține tot mai strâns, din depărtare să vegheze asupra mea. Și el observă că pe fața ei curg lacrimi. Îi e milă, și vocea lui se face mai caldă și mai puțin stângace. Își apropie capul de capul ei, cu un gest de frate. Ea îi strânge o clipă mâna cu recunoștință. Ceasul bate două. El observă prevenitor: „S-a făcut răcoare, să închid fereastra”. Și după ce o închide, constată că lumina lunii a invadat camera. „E așa de frumos…” „Nu e mai bine să nu mai aprindem?” „Dacă zici.”

Acum urmează toate peripețiile dezbrăcatului, scenă lungă, cu îndelungi întreruperi, jumătăți de vorbe, întârzieri la vreun nasture. El nu cunoaște încă îmbrăcămintea Irinei, dar eu o cunosc perfect. Știu ce fel de cămașe are, cum își scoate bluza, cum își desface ciorapii. Astfel, obicinuiește, când se culcă, să-și puie ciorapii în pantofi. Desigur, ea la fel va face și în seara aceasta, cu toate clipele tulburate prin care trece. În pat, când el o va căuta, ea va spune hotărât: „Nu!” Și el va renunța, ca un om care înțelege. Ea se va preface obosită, ca să fie lăsată în pace. Comedie, căci din moment ce e aici înseamnă că va accepta totul. Adorm târziu, pe pleoape cu razele lunii, care le-a îmbrăcat camera cu fantome cenușii, apariții plutitoare. Și dimineața vor deschide ochii pe realitate: aerul nu va mai fi așa de proaspăt, așternutul mototolit, hainele și lenjurile aruncate pe scaune, florile din glastră ofilite. Și Irina va observa cum câlcâiul ei gol atinge glezna lui… Va avea senzația de aspru, dar nu-și va schimba poziția…

Și mai departe… Această istorie, invenție mai torturantă decât cea mai atroce realitate, nici pentru mine însumi nu e certă. De câte ori reiau povestirea, am alte închipuiri, văd alte detalii, aud alte vorbe.

Dar de fiecare dată mă chinui, ca și cum n-aș avea nici o bănuială asupra creației mele. Scaunele din camera lor au mereu alte plușuri… Masa e ovală, dreptunghiulară și pătrată. Tablourile au mereu alte înfățișări. În cadre se zbate marea, se întunecă munții sau râde perpetuu Gioconda. Istorie de o mie de ori închipuită în alt fel și de o mie de ori părând adevărată pentru temperamentul meu, care n-am crezut niciodată în nimic, în nici o abstracție și nici măcar în ceva concret, și nu m-aș fi mirat dacă, sculându-mă, aș fi găsit în fața casei altă stradă, mobilele să se miște și pereții să danseze.

Și groaza ca vreunul din apropiere, fidel până atunci, să-ți spună brusc: „Știi, m-am săturat, plec… pentru totdeauna”. Cuvinte pe care niciodată nu le-am înțeles pentru că eu nu m-am putut despărți pentru totdeauna, fără complicații și ezitări, nici măcar de un obiect umil.

Și apoi îi va place… Actul care, mai presus de scrupulele tale, te împacă, te apropie, accepți. Chiar de nu va mărturisi-o, Irinei îi va place și mai mult ca odinioară. Cu mine — amant — îmbrățișările erau întrerupte, chinuite, nesigure, frenetice dar scurte.

Puteau fi gustul unui om neliniștit, capricios, dar nu a unei ființe sănătoase. Să ai un lucru așa de bun la dispoziție! Ce chilipir! Părând pentru Irina ceva fantastic, o sursă de inepuizabile beții, căci ea își amintește așteptările îndelungi pentru împlinirea lui, dorințele ascuțite prin somn, când, căutându-mă, nu mă găsea lângă dânsa; sau plecarea mea bruscă, iar ea ar fi vrut să mai rămâie, goală, caldă, mângâioasă… Și acum așa de confortabil! Până ce obicinuința îi va da o siguranță, o liniște și convingerea că totul era destul de neînsemnat. Și, gândindu-se la mine și amintindu-și de vechile ei freamăte, va poetiza și va face diferența între dragoste și viața conjugală.

Mici pretexte de visare, de mândrie de a fi avut un trecut mai puțin prozaic ca viața actuală, de cuvinte bune, ca astfel să i se pară că a fost totuși, întrucâtva, fidelă; dar n-ar mai schimba și n-ar mai reîncepe. Așa cum am visat-o astă-noapte: parcă eu eram altul, și aceluia i-a spus tainic: „Să-ți mărturisesc, dar să nu spui la nimeni. Am suferit mult la început, dar la urmă m-am deprins!”

O! Nopțile acelea grozave, și mai ales noaptea lor primă! Când, cu toate că singur în odaie, învârtindu-mă neobosit împrejurul mesei, aruncat din perete în perete ca de rachete, asistam la sindrofia lor, clipă cu clipă! Toate invențiile cele mai uimitoare, fotografia de la mii de kilometri sau telefonul ce) mai perfect, nu vor izbuti să dea un rezultat așa de subtil, așa de detailat ca mecanismul minții mele chinuite! Alături de mine, patul dezordonat, cărțile preferate aruncate, deschise din când în când inutil, căci nu înțelegeam nimic, cadavre, căci pentru mine viața lor se stinsese, în fața cărora zadarnic pui întrebări și ceri sfaturi; gramofonul cu plăcile, toate cvatuorurile lui Beethoven - fără sens, căci de încercam să pun o placă, melodia așa de scumpă și cunoscută devenea insuportabilă; liniște cumplită, ca și cum universul întreg s-ar fi oprit în loc, ca și cum vorba omenească n-ar exista pe lume, și mă speriam de cel mai mic zgomot al meu. Și tot alături de mine, tot așa de aproape, substituindu-se realității, dar nu complect, ca să mă facă să uit singurătatea acelei realități, altă cameră, gătită și bine curățită, cu un vas cu flori și cu o cutie de bomboane făcute să ascundă aspectul pe care-l dă ligheanul conjugal, cu patul amplu, unde, de sub plapuma de mătasă, ies alături piciorul subțire și piciorul masiv; și peste tot, cu profuziune, luna magnifică aruncând buchete de lumină.

Și ieri, neașteptat, într-un ziar, sub o cruce neagră, în mijlocul unei lungi bande de „îndurerați”, Irina. De fapt, era scris „Irena”, după vechiul ei obicei de a se iscăli. Totdeauna îi arătam că e stupidă această iscălitură, amestec caraghios de franțuzesc și românesc. Trebuia Irina, sau, în cel mai rău caz, Irène. Găsea că am dreptate, dar era prea leneșă ca să-și schimbe obiceiul. Și, după cum se vede, și-a păstrat la fel semnătura și în lipsa mea, fie dintr-o nemărturisită dragoste pentru certurile noastre amicale, fie din dorința de a-mi face împotriva gusturilor mele, și astfel a-și demonstra complecta eliberare, fie din nebăgare de seamă. Rudele, fără nici o reflexie, i-au trimis acum la ziar numele obicinuit. Desigur, se petrec cu ea acum lucruri obicinuite la astfel de ocazii. Burgheză deplină, Irina nu poate renunța la nici un detaliu al ritualului.

Popii, cu toate cântecele lor, draperiile negre, colivele, colacii, așezarea în biserică în sicriul descoperit, așa precum se cade. Ce mult ne băteam joc odinioară de toate formele caraghioase, plasate în clipe veritabil tragice, când, romantici, pe sub teii înfloriți, ne plimbam ținându-ne de mână. M-a aprobat cu atâta febrilitate, și acum face exact ca toată lumea. Nu e de vină? Dar la nuntă s-a comportat altminteri? S-a lipsit, cu toată tragedia ei, de beteală și voaluri, de cavaleri de onoare și de felicitări, de admirarea cadourilor, de biserica plină de invitați, cu „Isaia dănțuiește”, cu buchetul de flori, cu beteală și cu bomboanele argintii aruncate din amvon? Îmi făceam eu iluzii, crezând în niște aprobări care nu însemnau nimic, ci numai mărturiseau că Irina era fericită în apropierea mea? De fapt, ea nu tindea să devină decât „une sainte et douce femme”.

Și astfel, și nunta și înmormântarea, care se fac o singură dată, nu trebuiesc escamotate!

Ce oroare! Ea, moartă, și eu fac astfel de observații înciudate! Îmi voi lua însă apărarea: pentru mine Irina a murit în clipa când m-a înșelat. Era ruptă orice posibilitate de a continua dragostea cu grijile și deliciile ei de fiecare clipă, de a ne scrie și chiar de a ne vedea, sau de a avea vreo veste cât de vagă unul de altul. A regreta moartea Irinei este pentru mine a regreta moartea unui poet din alt secol, ale cărui versuri mă obsedează zilnic. Căci, putrezirea Irinei, la care nu asist decât de la distanță, nu poate să-mi furnizeze decât noi detalii pe decorul reveriilor mele. De altfel, moartea Irinei o să mă obsedeze totdeauna, căci va fi un veșnic motiv de melancolie în care se complace temperamentul meu.

De mine, personagiu perpetuu tragic, va profita memoria Irinei mai mult decât de ceilalți mai apropiați de dânsa, care vor țipa la început cum eu n-aș fi în stare, dar care se vor consola complect (căci aducerile-aminte viitoare vor fi convenționale și mai ales la aniversări). E drept că de n-ar fi pretextul Irinei, melancolia mea s-ar folosi de un fapt mai umil, de o pasăre moartă, de câteva frunze galbene sau de un stâlp de telegraf strâmb!

Când te gândești că acum Irina a dispărut pentru eternitate, că puținul timp cât mai rămâne construită suportă exhibiții (sicriu, dric, groapă), pe care, vie, nu le-ar suporta pentru nimic în lume, și totuși, dacă ar scăpa ca prin minune de moarte, ar reflecta odată cu ai ei: „Vai, ce noroc!” Și apoi ar reîncepe gândurile neînsemnate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Mă frământă o mulțime de gânduri în legătură cu Irina, amestecate, de diferită importanță, și nu valoarea lor, ci numai îmbulzeala lor îmi probează că nu sunt gol sufletește. Cele mai multe dintre aceste gânduri sunt neînsemnate, artificiale, lipsite de pietate. Ea moartă, și eu gândesc: cu ce rochie va fi îmbrăcată? Va fi coafată pentru solemnitate? Va fi fardată ca să nu pară prea galbenă?

Să mă duc și eu la biserică? Ar fi o dovadă de pietate sau de înfruntare? Voi fi primit cu neplăcere, sau dimpotrivă, cu simpatie? În orice caz, cu toate lacrimile și văicărelile, voi fi observat. Ce ar trebui să fac? Prezența mea s-ar putea discuta în două feluri perfect deosebite:

„Nu trebuia să vie, căci știa că prezența lui era o dovadă a trecutului dubios al Irinei, și, moartă, trebuia scudtă de orice apropiere tulbure. De suferea, putea plânge acasă la el.”

Sau:

„Orice ar fi făcut, el trebuia la o ocazie așa de gravă s-o ierte și să vie s-o vadă pentru ultima oară”.

Cei de părerea ultimă sunt acei care regretă mai ales spectacolul duios, ca la cinema. Dar aceștia spun un adevăr, chiar dacă nu se gândesc profund la el: trebuie s-o văd pentru ultima oară! Am poate datoria aceasta, dar am sigur dreptul acesta!

N-am dreptul acesta? Irina a fost fericită cu mine! Măcar un timp, fericită cum numai în dragoste o femeie poate fi! Am mărturie toate scrisorile ei, dezlânate, nelogice, dar care lasă să se întrezărească dorința să mă vadă mai iute. Mi-amintesc de atâtea scene dintre noi, în care era amețită de fericire, cârpă în voia gusturilor mele. Și ochii recunoscători, și tot corpul care tresărea apropiat… Am mângâiat-o, i-am spus toate părerile mele, și, desigur, multă vreme după ce m-a părăsit a continuat să-mi urmeze gusturile. Toată tinerețea ei se leagă de mine. Prima dragoste, primele lacrimi, neliniști și îndepliniri. Surpriza descoperirii simțurilor.

În orice caz, toți reflectează acum, înfiorătoare reflexie, indiferent dacă au toată simpatia pentru celălalt și toată ciuda sau indiferența pentru mine: „Dacă ar fi rămas cu Sandu, poate că n-ar fi murit!” Acest „poate”, care circulă lichid în jurul cadavrului! Rudele Irinei au apropiat-o de celălalt tocmai pentru că celălalt, burghez cuminte, îi oferea o viață mai lungă și mai sigură, și totuși cu mine, romanticul, boemul, personagiu incert, poate că Irina n-ar fi murit! Rudele au remușcări că au pricinuit dezastrul chiar fără voie, dar nu-l pot îndepărta pe acest „poate”, care le dă miragiul unei Irine încă în viață. În durerea lor, se sprijină de el, inudl, după cum inutil te sprijini, pe marea imensă, de un fir de pai, ca să nu te îneci.

S-o văd pentru ultima oară! N-am văzut-o de atâta vreme, dar aș recunoaște-o imediat. Fiecare bucățică. Ochii, pe care de atâtea ori i-am sărutat, părul, prin care de atâtea ori mi-am trecut mâna (poate că are acum și câteva fire albe?), obrazul, care se apropia de al meu, gura caldă. Brusc i-aș reface perfect întreaga ființă, pe care de la distanță o văd cam aburită. Aș vedea-o întreagă, așa de cunoscută odinioară, când goală se încălzea lângă mine, cu toate că acum e acoperită de pânză și flori. Poate, pentru o clipă măcar, văzând-o, n-aș pricepe-o înțepenită, aș avea halucinația celeilalte, mâinile s-ar mișca, ochii m-ar privi, gura ar începe să vorbească. Căci orice ar fi posibil, cum a fost în stare să mă iubească, să mă înșele, să moară. Să mă duc s-o văd… La miezul nopții… Atunci va fi puțină lume, mă voi putea simți mai singur, gândul meu la dânsa va putea fi mai consistent, căci nu va fi distrat de nici unul din artificiile zilei.

Ce intrare impresionantă voi face! Ce baladă nemțească! Ce suflu va trece printre cei doi sau trei care veghează! Singur, desfăcându-mă din noapte, după ce am fost atâta vreme nevăzut, întunecat, apropiindu-mă șovăielnic de căpătâiul Irinei. Fiecare gest va căpăta o importanță istorică. Mi-ar trebui și o pelerină neagră, care să mă învăluie aproape complect, și în lungul faldurilor să se zbată lumina firavă a lumânărilor. Fața să-mi fie umbrită și să nu fiu recunoscut îndată. Cu o mână să-mi țiu coiful și cu alta sabia vitează. Donna Clara! Donna Clara! Caraghios!

Cum, Irina? Se poate să nu știi nimic despre Isolda? Cea mai celebră dintre îndrăgostite? Era sortită să fie soția bunului rege Mark, dar băuse cu Tristan din paharul dragostei eterne. Au murit odată, în cântecul mării, pe țărmurile Bretaniei. Caraghios? Irina moartă și eu îmi permit fantasme! Mă complac chiar în această stare artificială pe care o duc! Dar micile socoteli ale rudelor Irinei nu sunt tot așa de artificiale? Satisfacția de a o îngropa după toate obiceiurile. Încântarea dacă totul a ieșit în ordine. De altfel, oricât ne-am zbate, orice gânduri am avea, în fața morții toți cei vii sunt artificiali. Și când te-am sărutat pentru prima oară, mi-ai spus din adâncurile sufletului tău: „Te iubesc pentru totdeauna!» Am râs și am început să-ți explic ce ridicol e acest „pentru totdeauna»! Poți fi sigur de clipă, dar nu poți sconta viitorul. Cum poți să știi dinainte toate transformările care se vor petrece cu noi?

De atunci am explicat mereu, fără oboseală, orice gest spontan, orice promisiune prea mare. Eu sunt acela care te-am deprins cu evoluțiile tale trădătoare de mai târziu, și chiar le-am grăbit, care ți-am sugerat scuze și gusturi. Orgoliul meu stupid, care mă împiedică să savurez clipa prin detailarea ei, care mă obligă să descopăr structura fiecărei fraze muzicale sau vers, să notez reminiscențele, banalitățile sau armonia facilă și care a descompus pornirile tale de îndrăgostită!

Într-o zi, ca să variem, am pornit spre munte. O excursie de o zi. Printre case, până la o pădurice. Ne-am lăfăit pe frunzele grămezi, la umbra brazilor parfumați, sub ciripitul pasărilor.

Febrili, apoi obosiți. Spre seară, am pornit-o agale înapoi, spre tren, peste câmp. Prin iarba deasă și înaltă, și apoi brusc, într-un lan de margarete. Din toate părțile, legănate pe tulpina subțire, cu privirile lor gălbui, curioase, înconjurate de genele albe, lungi. Ființe așa de vii, de palpitânde, parcă un stol de vrăbii. Curgând împrejurul nostru fără întrerupere, cu șopot, râu imaculat tremurând pe pietricelile de argint, purtând în el reflexele soarelui galben. Flori înalte, de te puteai ascunde. Un copil ar fi dispărut. Vibram amândoi O aud: „Ce fericită sunt!” Nemișcată, sub noaptea care ne învăluia. Apoi Irina a început să culeagă margarete, smulgea deodată buchete, încercând să ia cu dânsa, pentru câteva zile, extazul care o cutremurase. Margaretele înalte în amândouă brațele întinse, sprijinite de umeri, de obraz, de păr. Florile îi intrau în urechi, în ochi, în gură, și când mergea, lăsa în urma ei o dâră de petale.

Așa a ajuns la gara mică. Acoperită cu flori, grădină. De la ferestrele vagoanelor, călătorii o priveau amuzați și prietenoși.

Pe măsură ce ne apropiam de obicinuitul București, se veștejea impresia florilor, cu toate că ele erau încă proaspete.

Și acum, la înmormântare, am trimis un buchet de margarete. Cu ce planuri? Ca să reconstitui o scenă din trecut? Cu niște flori fără viață, cumpărate, după tocmeală, la un colț de stradă, să acopăr (pe cât vor permite celelalte flori mai pretențioase, depuse de cei cu drepturi) nu pe Irina, iubita mea, ci pe un chip de lut care imită înfățișarea Irinei destul de bine, dar rece și indiferent…

Atâtea zbuciume și diverse intenții s-au rezolvat într-un somn agitat. Am visat-o pe Irina. Parcă mă dusesem la cimitir; încă o plecare de a mea în timpul somnului, după cum închipuisem atâtea plecări, treaz fiind. O noapte identică cu aceea pe care o lăsasem când am adormit, cu stele mari, atârnate de pânza albastră nesfârșită, și la un colț un candelabru: luna. Mormintele dormeau, la rând, ca la cazarmă. Copacii legănau umbre. M-am furișat cu spaimă, și-mi auzeam pașii. Și deodată s-a ridicat în fața mea mormântul Irinei. Am rămas înțepenit.

Și atunci a început transfigurația. Împrejurul meu totul a început să se miște. Cimitirul era un cazan în fierbere, și mormintele erau clocotele. Și, pe neașteptate, mormântul Irinei se transformă într-o caleașcă. Caleașcă după vechea modă boierească, largă, cu arhitectura grațioasă. Și pe perne, rezimată de spătarul oval, așa de mult că părea aproape răsturnată, cu fața spre cer, scăldată de lumina lunii: Irina.

La crucea lungită, folosită ca oiște, se înhămase greieri enormi, colorați, care chiuiau și agitau zurgălăi, gata să pornească. Stelele luminau drumul. Copacii plesneau ca niște bice.

Am întrebat, tocmai cu aceste cuvinte, cu nespusă durere de a o pierde încă o dată pe iubita mea: „Încotro, Cocuțo?…”

Irina m-a privit cu o uitătură profundă, dar care simțeam că nu mai are nici o legătură cu mine, căci gândul ei și plecase, și ființa ei mai rămăsese numai din cauza unei întârzieri întâmplătoare. Și în același timp și-a fluturat mâna. La fel arătase și la fel făcuse și atunci când se despărțise de mine pentru ultima oară, înainte de a se duce definitiv la celălalt. Și mi-a răspuns încet, cu liniști lungi între cuvinte: „La lună… și mai departe”…

Apoi mirajul a dispărut…

Irina îndrăgostită, înlănțuită febril de mine… Apoi trădătoare… Și acum țeapănă, destrămându-se pe fiecare clipă, și poate pricepând, cu logica ei odinioară șubredă, adevăruri eterne, pe care zădarnic se silesc cei mai înțelepți să le rezolve. Irina întreită și totuși una… Din cele trei înfățișări diferite, legănate toate de razele lunii, cum să construiesc o singură ființă?…