Ideal și îndemnuri

 

Este o putere care leagă sufletele și pe care nimic nu o poate slăbi, nimic nu o poate învinge — este puterea pe care ne-o dau convingerile și încrederea că idealul de astăzi va trebui să fie realitatea de mîne.

Sînt, firește, convingeri și convingeri. Unele par mai mult umbra părerilor altora sau rămășițe ale unor gînduri care au stăpînit în trecut, pentru că își aveau atunci rostul lor; altele sînt manifestarea unui mod nou de a vedea, a unor necesități care se impun fără întîrziere, sînt semnul unei prefaceri adînci în felul nostru de a gîndi, și totodată pregătirea pentru un ideal de la care nu trebuie să ne îndepărtăm nici o clipă.

Lupta între asemenea convingeri dă caracterul unei epoci. Și la o asemenea luptă asistăm astăzi în literatură. De o pante se văd aceia care țin cu stăruință la ce nu mai poate avea dreptul la vieață și se silesc să apere cu orice preț formulele literare ale epocilor trecute; de altă parte sînt aceia care voiesc să dea literaturei o îndrumare nouă, să lase să pătrundă în ea acel suflet al timpului de astăzi care a început să vibreze și la noi, cum vibrează în lumea din alte părți.

Deoarece printre acești din urmă sîntem noi, cei grupați în jurul Vieței nouă, și deoarece am afirmat din capul locului și hotărît punctul nostru de vedere, arătînd că trebuie să ne îndepărtăm de la ce e socotit de alții ca singura literatură adevărată, ni s-a spus că ne abatem de la drumul firesc, rupem firul tradiției bune, sănătoase.

Pentru că ni s-a adus de la început această învinuire, voi căuta s-o înlătur înainte de a trece la punctele care ne deosebesc fundamental de cei mai mulți care se cred chemați să ia parte la mișcarea noastră literară. Și ne întrebăm atunci ce înțelegem prin tradiție în materie de literatură.

Cercetînd trecutul unei literaturi, ne găsim în fața unor opere din care unele se impun prin calitățile lor superioare de trăinicie, iar altele rămîn în umbră, pentru că n-au adus nici un plus de însușiri care să le facă să învingă uitarea. Tradiție literară înseamnă, prin urmare, transmiterea producțiunilor de valoare netăgăduită; ea este aceea care continuă un ideal literar superior, este, cu alte cuvinte, îndrumarea mai departe, sfătuitoarea care ne deschide drumuri nouă, sau — făcînd o comparație, oricît de îndepărtată s-ar părea, cu fapte din domeniul economiei politice — am putea spune că ea este capitalul, moștenirea, care înlesnește întreprinderi nouă.

Dacă astfel trebuie să înțelegem tradiția, atunci pentru noi, pentru literatura noastră mai nouă, care sînt scriitorii care reprezintă această tradiție? Desigur, un Alecsandri, un Eminescu, un Negruzzi, un Odobescu. Dar aș voi să mi se spună cînd vreodată am contestat valoarea acestor scriitori? Totdeauna și fiecăruia din ei le-am recunoscut locul de frunte la care au dreptul, totdeauna am ținut să arătăm că aceștia sînt scriitorii ce reprezintă direcția literaturei adevărate și care, potrivit timpului nou, trebuie continuată de acum înainte. Și, lucru care s-ar părea curios dacă n-am cunoaște felul în care se acuză și se judecă la noi, tocmai adversarii noștri s-au făcut vinovați de ceea ce ne atribuiau nouă. Astfel îi vedem chiar pe ei neînțelegînd cum se cuvine tradiția literară și căutînd să prezinte sub o lumină falsă, să înjosească chiar, pe scriitorii care sînt podoaba literaturei noastre. Acum vreo patru ani, directorul revistei Sămănătorul (III, pag. 178) scria despre Alecsandri că nu i se pare deloc „poetul național, ci tot mai mult poetul boierimei și poetul de Curte”. Sînt multe înțelesuri în acest epitet tendențios de „poet al boierimei”, care se da lui Alecsandri. Se simte întreagă acea pornire care începuse acum cîțiva ani împotriva a tot ce e superior ca manifestațiune literară, ca manifestațiune sufletească.

Dar pentru ca s-o înțelegem mai bine, să ne întoarcem la ceea ce se petrecea în lumea literară în anii din urmă.

Cînd apare, în 1905, revista noastră, publicul, prea încrezător, se deprinsese cu ideea că singura literatură bună era aceea care se da la Sămănătorul și Luceafărul din Budapesta — alte reviste, mai vechi, fusese scoase din circulația literară; pește un an, apare la Iași Viața românească, cu pretențiuni de a stăpîni și ea mișcarea noastră literară; revista ieșană, ca să pară și ea de actualitate, își însușește, sub numele de „poporanism”, cele mai multe din părerile Sămănătorism — dealtfel, acest poporanism nu era decît o transfigurare a vechiului socialism literar, al cărui faliment ar fi putut arăta cît de zadarnice sînt asemenea încercări literare.

Revistele cu care Vieața nonă a intrat în luptă susțineau superioritatea literaturii cu subiecte din păturile de jos, de la țară, și căutau să convingă pe cetitori că tot ce se face în afară de această direcție e fals, împotriva spiritului nostru — e literatură „ne-românească”. De aceea, cînd la Sămănătoml Alecsandri era calificat de „poet al boierimei”, se arăta bine felul de înțelegere care trona acolo, ca și la celelalte reviste țărăniste. Se spunea, cu alte cuvinte, că Alecsandri nu poate fi socotit ca poet al nostru național, pentru că versurile lui erau inspirate de sentimente ale „clasei boierești” și nu lăsau destul să se vadă acea notă care ar fi convenit mai bine teoreticianilor țărănismului. Pentru că Alecsandri adică a cîntat unele simțiri mai delicate, pentru că nu a scris mereu poezii în care să apară țărani, de aceea, după felul de a judeca de la Sămănătorul, n-ar trebui să-l înălțăm prea sus, să-l considerăm ca poet al neamului românesc.

Astfel de păreri ne-a fost dat să auzim într-un timp cînd credeam că literatura noastră trecuse de vîrsta copilăriei; și nu vor avea dreptate să se mire cei care vor veni mai tîrziu că s-au putut decreta conducători ai literaturei cei care scriau în atîta întunecare a minței?

Dar părerile acestea pleacă de la altele tot așa de ciudate și față de care surîsul e o întîmpinare prea blîndă. Adversarii noștri susțineau ca dacă este vorba să cunoaștem adevărata fire a românului, trebuie să ne ducem printre țărani, pentru că numai în ei ar trăi sufletul curat românesc, pe cînd la oraș, în clasele de mijloc și de sus, n-am întîlni decît amestec de toate naționalitățile, streini ori înstreinați, suflete care nu ar avea nici o legătură cu vieața poporului întreg. Și după credința acelorași, singur țăranul ar fi omul înzestrat cu toate însușirile, numai el ar putea înfățișa pe adevăratul român, blînd, cinstit și harnic. Ca o pildă a acestui fel de a judeca să cităm înseși cuvintele pe care le scria tot directorul Sămănătorului (III, pag. 689), cu prilejul unor impresii pe care le culesese dintr-o călătorie prin țară: „Dacă am întîmpinat neplăceri, aceasta a fost totdeauna la tîrgoveți, la fruntașii lor, și nu la săteni; între țărani m-am simțit oricînd ca între oamenii cei mai vrednici, cei mai de omenie și gata de ajutor”.

Deci pacostea acestei țări ar fi numai tîrgoveții, nesuferiții oameni pe care-i întîlnim prin orașe. Ce se scria în Sămănătorul trebuia și de data aceasta, ca de atîtea ori, să se repete în Viața românească, unde chiar în fruntea primului număr se spunea cu aceeași convingere: „Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care singur în țara noastră este o clasă pozitiva și a păstrat mai curat sufletul românesc”.

Dar să vedem ce este acest suflet românesc, ce sînt acești țărani lăudați ca români ideali — să vedem cum ne sînt înfățișați chiar de cei care au urmat sfatul să nu se inspire decît din lumea de la țară.

În același număr — și ca o ironie — în care se publicau în Sămănătorul rîndurile citate, d. Sadoveanu tipăria (pag. 695) o schiță care avea să ne arate sentimentele alese ale acelor români de care noi, barbarii și veneticii orașelor, ne-am deosebi atîta. Iată-l pe d. Sadoveanu prezentîndu-ne pe un bătrîn Simion, părăsit de toți ai lui, tîrîndu-și pașii din cîrciumă în cîrciumă — ca un român „vrednic”, nu-i așa? — și aducîndu-și aminte de blîndețea pe care o arătase altădată celor dimprejurul lui:

„Simion… toată săptămîna muncia, umbla ba încolo, ba încoace; duminica trebuia să cinstească la crîșmă… Nu-i vorbă, se ducea și la biserică, că așa-i frumos, să se mai închine omul din cînd în cînd, dar de la crâșmă nu putea lipsi… O dezmierda pe Ilinca cînd era cu chef și o bătea când era trăsnit; ca omul cu nevasta lui.”

Voiți ceva și din Viața românească? Ε ușor de găsit — s-au dat și acolo atîtea icoane din traiul înălțător de la țară… să deschidem vol. IV, la pag. 437, și vom ceti:

„Ședeau acum tustrei pe lîngă foc; mai vorbiră de una, de alta, pe urmă flăcăul scoase sticla din buzunarul sumanului și o cinsti pe lelea Profira. Cinsti ea, dar nu cum trebuie, căci o păli plînsul; își aminti iar de răposatul bărbatu-său, Pavalache al ei, cum îi aducea și el odată rachiu în ploscă și pîne stătută sub stog, și ofta biata Profirica să i se întoarcă inima pe dos de alean și plîngea ștergîndu-și din cînd în cînd obrazul șirloit de lacrămi.”

Cînd în chipul acesta ne e prezentată vieața de la țară, nu avem dreptul să ne întrebăm ce rămîne din ditirambicele laude care i s-au adus de apărătorii școalei. În contra căreia ne-am ridicat? Unde e poezia de care ni se vorbia, unde sînt oamenii înzestrați cu toate darurile sufletești ce ne erau date ca pildă?

După ce critica a început să arate ce inconsecvență era între ce se afirma și ce ni se punea sub ochi, unii au mai lăsat pe țărani și s-au apropiat de orașe, dar s-au oprit în voiajul lor literar pe la… bariere, și au început să ne prezinte sufletele celor de la mahala — mahalaua e zona neutră între oraș și țară. Lumea în care eram duși de data aceasta nu apărea nici ea superioară celeilalte, și de aceea dacă cineva era deprins să caute într-o scriere emoțiuni superioare, zadarnic ar fi voit să le găsească într-o astfel de literatură.

La prozatori a fost firesc să se alăture și poeții: am văzut atunci șiruri nenumărate de versuri în care tot ce venia de la țară era arătat într-o lumină ademenitoare de frumusețe și sănătate; în ochii acestor versificatori, noi cei din orașe eram niște ființe nenorocite, fără vlagă, bolnave și decrepite — unul din ei scria, tot în Sămănătorul (III, pag. 700), aceste versuri din care se poate vedea ce modele de literatură ni se recomandau:

Cînd ciobănița cîntă, stă soarele din mers,
Și-atîta duioșie-i în viersu-i plin de foc,
Că apele-mpietrite, și ele, stau pe loc…
Voi, palide mimose crescute prin palate;
Văzut-ați voi o floare crescută-n sănătate?
Pe „Mica ciobănița” din plaiurile noastre
N-am da-o noi pe zece, o sută, de-ale voastre!

Prin urmare, ascundeți-vă, chipuri gingașe care vă arătați prin saloane și tablouri — ideal de frumusețe, de adorare pentru poeți, nu poate fi decît… ciobănița.

Sîntem, poate, prea aproape de timpul cînd s-au scris asemenea lucruri pentru ca să ne dăm bine samă de toate enormitățile la care a ajuns acest curent care a fost o pacoste pentru literatura noastră, dar cînd vor mai trece ani se va vedea mai limpede ce rătăciri, ce monstruozități de gîndire s-au dat cetitorilor ca hrană sufletească. Căci ne întrebăm cum se poate să afirmi că singur țăranul este român adevărat, că singur reprezintă neamul nostru, pe cînd clasele de sus sînt numai un amalgam de elemente streine? Nu se știe, nu se poate proba cu date certe că și țăranii s-au amestecat — cum era firesc, dealtmintrelea — cu popoare streine, ca slavii, ungurii ș.a.? Întru cît, prin urmare, țăranul este mai latin, mai roman, decît populațiunea de la orașe? Și cum să dai pe țăran ca model de calități superioare, să-l faci ideal de om, cînd se cunosc atîtea păcate ale firei lui, datorite, printre altele, lipsei de cultură?

Dealtfel, ideea din care și-au făcut ceilalți programul de școală literară, ideea că numai întorcîndu-se cineva la țară poate găsi subiecte de literatură, n-are nici măcar darul de a fi originală, pentru că așa ceva s-a spus de mult, de la 1840, de scriitorii grupați în jurul revistei Dacia literară. În ce s-a scris despre acești premergători în revista noastră — nu s-a pus în evidență tot aici rolul însemnat pe care l-au jucat acum cincizeci de ani? — le-am recunoscut partea ce li se cuvine în regenerarea literaturei noastre, dar am arătat totodată că aceștia nu au ajuns la exagerările pe care le-am văzut în timpul din urmă și au fost mai puțin exclusiviști, mai puțin pedanți.

Nu e nevoie de multă discuțiune pentru ca să se vadă cît de greșită este această concepție despre straturile noastre sociale aplicată la literatură. Cum adică, dacă trăiești la oraș, dacă sufletul îți este atins în fiecare zi de alte impresiuni decît acelea din mediul țărănesc, n-ai dreptul să le exprimi, să le pui într-o operă literară, sau dacă ai această îndrăzneală să nu fii îndreptățit la titlul de scriitor român?

O asemenea părere vine în conflict cu principiul cel mai elementar sufletesc și literar; acela anume care spune că nu trebuie să-ți falsifici niciodată sufletul. Dacă este vorba ca o operă literară să fie manifestarea sinceră a sufletului tău, este firesc că nu o poți crea decît în mediul în care trăiești, în împrejurările în care s-a format, s-a limpezit zi cu zi ființa ta sufletească. După cum nu te poți întoarce la copilărie, tot așa ajuns la oraș nu mai poți simți cum simte omul de la țară.

Și pentru că la noi, ca și aiurea, e fatală trecerea din ce în ce mai mult a unei părți din populațiunea de la sate la orașe și pentru că civilizațiunea adevărată se concentrează în acestea, numai o rătăcire te poate face să nu recunoști că literatura trebuie să corespundă acestei stări de lucrări.

Dar din alt punct de vedere iarăși ideea țărănismului în literatură este ceva care nu poate fi pus în aplicare. Nu am negat — cu toate că mi s-a atribuit de mai multe ori contrariul — și nu voi nega niciodată că cetind cineva unele producțiuni populare va putea găsi pe alocuri motive, expresiuni, care să-i sugereze ceva nou, ca idei, ca imagini. Dar să susții că numai prin literatura populară și numai cu descrieri de țărani se poate alcătui o literatură românească, aceasta e o părere care, ca multe altele, nu rezistă la cea mai indulgentă critică. Orice s-ar zice, producțiunile noastre populare — chiar doinele, unul din genurile cele mai bogate — nu se disting prin o mare varietate de motive. Orizontul sufletesc din ele este mărginit, incomparabil mai sărac decît cred și voiesc să ne convingă, unii. Dealtfel, și în alte părți literatura populară nu se ridică prin bogății extraordinare. De ce am căuta atunci să ne mai înșelăm cu cuvinte, cu credința că asemenea mijloace poetice reduse pot servi ca temei pentru o producțiune literară de ordine mai înaltă?

Să luăm un motiv care apare deseori în poezia populara — motivul suferinței, unul din izvoarele cele mai bogate de inspirațiune poetică. La țăran acest sentiment pornește din dorul de cămin, din iubire — și ea redusă la forma cea mai simplă — dar de multe ori îl vedem pus în legătură cu împrejurări mărunte din vieață, fără o valoare poetică deosebită; țăranul se plînge de obicei pentru că n-are ce să mănînce sau… că i-a murit vreun cal. Se pot compara asemenea stări sufletești cu acelea care stăpînesc o fire superioară, care sînt manifestarea unei sensibilități mai complexe, mai subtile? Și tonul în care sînt exprimate sentimentele în literatura populară, un ton trăgănat, molatec, nu e oare nepotrivit cu sufletul nostru de azi, dus de avînturi mărețe, vibrând de energie clocotitoare, așa cum trebuie să-l cerem de la poeții noi?

Mai intervine încă o altă nepotrivire între literatura din popor și cea cultă.

Poezia populară — nu numai de la noi, dar și din alte părți — nu este o poezie de idei. Dacă admitem că literatura trebuie să se alimenteze tot mai mult din idei, aceasta vine iarăși să vorbească împotriva unei apropieri mai mari — așa cum au voit-o unii — între poezia cultă și cea din popor. Astăzi, pretutindeni, atât poeții cât și prozatorii simt datoria de a da ân operele lor cât mai mult fond superior, fond intelectual. A trecut timpul cînd un poet se putea mulțumi cu un ciripit ușor, cu cîteva sclipiri de sentimentalism ori cu efectul ieftin al unor rime. Astăzi poeții trebuie să ia și ei parte la frămîntările sufletești ale timpului, trebuie să lase porțile gîndului deschise la toate ideile care stăpînesc lumea. Se uită de multe ori acest lucru la noi — s-a uitat prea mult și în trecut — și tocmai de aceea sîntem datori să dăm literaturei adevăratul ei înțeles. Și cum putem ajunge mai bine aici decît căutînd să observăm ceea ce se petrece în cultura din alte țări, în literaturile streine?

Asupra acestui punct convingerea noastră este iarăși neșovăitoare. După părerea adversarilor noștri — spusă uneori mai pe față, alteori mai ascuns — ar trebui să înlăturăm de acum înainte orice influență a literaturilor streine, și aceasta pentru motivul că în contact cu ele ne-am pierde individualitatea. La o parte deci scrierile franceze și orice carte streină, la o parte orice ar putea alitera fondul nostru curat românesc. Nu se dedea tot în Sămănătorul (III, pag. 117) sfatul să se „pună taxe pe cărțile de lite- ratura streine, taxe pe ziarele streine”? Poate că în acest sfat se ascundea și un sistem protecționist pentru literatura română lăudată de cei care ne vorbiau astfel; dar cînd fanatismul naționalist și exagerările ne-au dat prilej să auzim și acest strigăt care trăda o uimitoare neînțelegere a dezvoltărei unei literaturi, cuvîntul nostru hotărît a fost: vă alarmați zadarnic, pentru că cine vede limpede și judecă cuminte nu se poate să nu recunoască necesitatea — și mai ales astăzi — a unei atingeri cu literaturile înfloritoare din alte părți; un scriitor nu se poate izola de ce se petrece aiurea, datoria lui e să urmărească zi cu zi mișcarea literară din streinătate și să aleagă tot ce poate fi folositor literaturei la înălțarea căreia voiește să aducă partea lui de muncă.

Dealtfel, atitudinea dușmanilor oricărui contact cu streinătatea avea, privită mai de aproape, un alt înțeles și ascundea o vădită contrazicere. Ostilitatea era îndreptată mai mult împotriva influenței franceze, căci cum ne-am explica alltfel faptul că cei care condamnau înrîuririle streine arătau o deosebită simpatie pentru scriitorii germani ori maghiari? Deschideți revistele de literatură naționalistă din anii din urmă și veți găsi traduceri din Körner, Falke, Bierbaum, Petöfi ș.a. Toată pornirea aceasta era de fapt o manifestare contra influenței franceze, care s-a dat în vileag, cum știm, și pe alte căi. Voiți poate să știți de unde venia această contrazicere? Explicația e foarte simplă. Scriitorii — să le zicem astfel — care condamnau literatura franceză aveau un motiv foarte binecuvîntat să arate atîta ură împotriva ei: nu o înțelegeau și nu o puteau prețui, pentru că mai sînt și azi dintre aceia — mai ales peste munți — care nu sînt familiarizați cu limba franceză sau repetă, după vorbele altora, că literatura din Franța ar fi în plină decadență și o corupătoare a sufletelor. Iată, prin urmare, la ce se reducea în realitate și această nesocotită! campanie — se dezvăluiau în ea anumite motive mărunte, anumite slăbiciuni, printre care cea mai evidentă: lipsa de cultură. Și cu toate acestea ni se vorbia de principii, de o acțiune mîn- tuitoare pentru cultura noastră — se putea închipui o mai mare cutezanță și sfidare a bunului-simț?

Dar pentru că am ajuns aici, să mai lămurim un alt punct din care ni s-a făcut un cap de acuzațiune. Ni s-a spus că am stăruit prea mult să ne apropiem de una din manifestările mai nouă literare, de simbolism.

Am avut ocazia să arăt, în prima conferență, ce este mișcarea simbolistă, cum a pornit din Franța și a ajuns să cucerească literatura altor țări; am arătat tot atunci ce este această școală atît de mult criticată și cum corespunde unui fel superior și necesar actualmente de a înțelege literatura. Nu mai este deci nevoie să insist. Dar cînd ni s-a spus că în afară de simbolism nu voim să înțelegem alt fel de manifestare literară, ni s-a adus iarăși o acuzațiune gratuită.

Am apărat simbolismul pentru că ne-o impunea o datorie de conștiință literară. Cînd scriitori care sînt fala literaturei nouă din alte părți sînt ignorați ori tratați cu dispreț, când o întreagă școală de emancipare artistică primește de la neinițiați și răuvoitori epitete nedrepte, acel simț care uneori se preface în revoltă justificată îți poate oare îngădui să stai indiferent și să te alături la cei care nu au curajul să se desfacă de prejudecăți? Și cît de dreaptă a fost lupta noastră se poate vedea din ce se petrece azi în literatura noastră: mai curînd chiar decît ne închipuiam am văzut adversari aprigi de altădată ai simbolismului recunoscîndu-i dreptul de a fi luat în samă; am văzut chiar în urmă cum unii au încercat — ca laudă — să dea ticlui de simboliști chiar unor poeți care nu-l justifică prin nimic.

Dacă însă am susținut cu convingere simbolismul, n-am înlăturat alte manifestări literare. În Vieața nouă s-au tipărit versuri care nu au nimic din tehnica simbolistă, versuri după formulele tradiționale, fără înlănțuirea lor liberă, așa cum a introdus-o simbolismul; și chiar ca fond, unele din poeziile apărute în revista noastră se îndepărtează de motivele caracteristice ale școalei nouă. Le-am dat loc, cu toate acestea, alături de poeziile simboliste, pentru că și ele, în alt sens, îndepliniau condiția pe care o avem în vedere la tot ce publicăm, aceea anume că orice producțiune literară trebuie să fie expresiunea unor stări sufletești ce se înalță deasupra comunului și ne dau o mărturie neîndoioasă că ne găsim în fața cuiva care se ridică prin ceva propriu, personal, și dă probe de temperament artistic.

Formula noastră literară nu este dintre acelea care mărginesc orizonturile și îngrădesc talentele; ea cuprinde în ea tot ce vine, pe o cale sau alta, să realizeze frumosul, așa cum trebuie să-l înțelegem, așa cum credem că e nevoie să fie simțit de cît mai mulți.

Înțelesul pe care îl dăm literaturei este urmarea firească a idealului întreg de cultură urmărit de noi. Credința noastră este că trebuie să se stăruiască cît mai mult pentru formarea unei elite în mijlocul societăței noastre, prea dezorientată adeseori, prea puțin pregătită pentru prețuirea dreaptă a aspirațiunilor înalte de cultură.

Din toate clasele și deasupra tuturor trebuie să se ridice acele elemente superioare fără de care nu se poate înțelege vieața unui popor chemat și el să stea alături de altele. A nu cruța nici un mijloc pentru a spori numărul acestor elemente și pentru a înlesni libera lor manifestare e idealul tuturor societăților moderne, cătră el trebuie să stea mereu ațintite și privirile noastre. Dacă trecutul, dacă împrejurări istorice dau titluri de nobleță unora, deasupra acestora se ridică aristocrația cîștigată prin daruri ale sufletului, aristocrația ce se poate mîndri cu comori ale minței.

Fiecare clasă socială își are rostul și menirea ei, nici uneia nu i se poate tăgădui dreptul la vieață, dar între una și alta anumite împrejurări hotărăsc deosebiri peste care nu se poate, trece. Dacă la noi cei mai mici, cei care trăiesc la țară, au dreptul să ceară ce nu li s-a dat — și de cîte ori nu le-am luat apărarea în revista noastră, cu toate că ni s-a spus că-i disprețuim? — aceasta nu ne îndreptățește să mergem mai departe și să rătăcim pe calea utopiilor. Sentimentele de umanitate ne îndeamnă să nu uităm pe cei asupriți, judecata dreaptă însă, cînd este vorba de altceva, de întemeierea și afirmarea unei culturi superioare, ne spune: fiecare cu condițiunile lui de vieață, fiecare cu ce-i este dat — țăranul să-și trăiască vieața de la sat, dar deasupra lui, deasupra tuturor celor de jos, trebuie să fie alții, cei meniți să reprezinte elita, forțele intelectuale ale națiunei, acelea care hotărăsc în primul rînd de viitorul ei. Când partizanii poporanismului, care pe lângă rătăoirea lor literară vin să aprindă focul urei de clase, să deștepte o vinovată dușmănie contra celor de sus, susțin că țăranul trebuie să ne servească de pildă, oricine poate vedea cît de fals,, cît de inconsecvent este punctul lor de vedere. Dacă spre țărani trebuie să ne îndreptăm privirile, dacă după sufletul lor se cuvine să ne modelăm pe al nostru, de ce am mai căuta să asimilăm forme nouă de cultură, de ce n-am rămânea la starea idealizată de poporaniști, de ce am stărui să ridicăm pe cei de jos din ignoranța lor?

A judeca în felul cum judecă adversarii noștri e a paraliza, orice avînt de îndreptare spre mai bine, orice gînd de progres. Și cîte ne rămîn încă de făcut, de schimbat în vieața noastră! De aceea nu se putea să nu ne deosebim și aici de cei care se pretind singurii înțelegători ai nevoilor noastre; de aceea am pus în programul de activitate căreia ne-am devotat realizarea unor idei care nu pot fi decît spre folosul tuturor.

Pentru formarea acelei elite de care vorbim ne-am gîndit că este timpul, între altele, să se ia o inițiativă în vederea dezvoltărei sentimentului artistic în tinerimea noastră, într-o serie de articole apărute în Vieața nouă am căutat să arătăm că pentru a deștepta și la noi interesul pentru artă trebuie să ne adresăm sufletelor tinere, deprinzîndu-le încă din școală să simtă emoțiunile estetice. Ceea ce a început să se facă aiurea trebuie introdus și la noi, așa ca învățămîntul să nu mai rămînă unilateral, ci să se dea elementele indispensabile pentru înțelegerea artei — parte care s-a neglijat cu totul pînă acum. Fondarea unei „Societăți pentru cultura artistică în șooală“ va fi un alt punct realizat de cei grupați împrejurul Vieței nouă.

Tot pentru afirmarea noastră culturală de acum înainte mai susținem că trebuie să căutăm să fim prețuiți și de alții ca un factor însemnat, de valoare reală, în mișcarea intelectuală a lumei întregi. Vrem, cu alte cuvinte, să se dea și manifestațiunilor noastre literare sau de altă natură acel caracter de universalitate care se întâlnește în alte părți. După cum cineva care se ocupă cu știința nu poate fi cunoscut și apreciat în streinătate decît atunci cînd activitatea lui se îndreaptă spre probleme care interesează și pe savanții altor țări, tot așa un scriitor care ambiționează un loc de frunte în literatura universală trebuie să dea opere care să atragă luarea-aminte a cetitorilor din toate părțile.

La noi, acum vreo cincizeci de ani, știința nu ajunsese să aibă reprezentanți care să se impună streinătăței, deoarece starea cuhurei noastre și anumite prejudecăți împiedicau producerea de opere care să stea alături cu ale savanților streini; de cîtva timp însă activitatea noastră științifică e în progres, cîteva nume au pătruns în cercurile din streinătate; cei care au ajuns însă aici sînt dintre savanții care au contribuit cu munca lor la lămurirea unor probleme de interes general, trecînd peste ceea ce ne preocupă numai pe noi, ca români. Cînd în diferite ramuri ale științei vom avea mai mulți specialiști care să-și îndrepte activitatea în acest sens, se va putea spune că și o țară mică cum este a noastră a adus o parte însemnată în dezvoltarea științei de pretutindeni.

Literatura noastră a rămas, din acest punct de vedere, în urma științei. S-a tradus și din scriitorii noștri cu intențiunea de a arăta că avem și noi opere de samă, dar totul a rămas o încercare fără mult ecou în lumea din streinătate. Și să nu ne mirăm. Ca să câștigi publicul din alte părți trebuie să-i dai mai mult decît au dat scriitorii noștri de pîna acum. Cînd cineva s-a deprins cu opere din care se desface o personalitate superioară, un suflet adevărat de artist, este firesc să nu se mai mulțumească cu orișice. Așa e publicul din Apus, acela care hotărăște valorile literare, și ne întrebăm atunci ce i-am dat noi ca să poată rivaliza cu scrierile de frunte ale altor literaturi? Mai puțin decât orice ar putea satisface exigențele acestui public tocmai literatura țărănistă, poporanistă, din ultimii ani, fără idei, fără stil, plină chiar de trivialități. Am putea chiar spune că niciodată, nici chiar la începuturile noastre literare, nu s-a scris cu atîta neîngrijire, cu atîta lipsă de concepțiuni literare vrednice de luat în samă, ca în acești din urmă ani. Dacă cineva s-ar încumeta să traducă bucăți lăudate ale unor scriitori de azi, cetitorii streini ar surîde și nu s-ar putea opri desigur să exclame: aceasta este literatura româneasca, aceștia sînt autorii care pretind să fie cunoscuți?

Mulți din cei care scriu ar trebui să ia ca pildă literatura franceză și să se convingă că dacă ea a ajuns să cucerească atîtea suflete, aceasta se datorește caracterului ei de universalitate — orice om cult poate găsi în ea emoțiuni alese și calități artistice de compozițiune. Cînd și la noi vor fi mai mulți care să înțeleagă astfel rolul de scriitor, numai atunci literatura noastră va putea atrage atențiunea streinătăței.

Dar mai este o condițiune pe care s-o îndeplinească literatura română pînă să ajungă aici. Ε vremea sa înțelegem că literatura trebuie să se emancipeze de orice preocupări streine, că e spre paguba ei să fie subordonată unor scopuri îndepărtate, și că dacă nu trăiește prin ea însăși încetează de a mai fi literatură.

Fără nici o concesiune, fără ezitare, am arătat de la început că și aici convingerile noastre nu pot să ne apropie de ceilalți.

Cînd sub numele de naționalism, de patriotism — cuvinte atît de compromise la noi — a început să ni se dea literatura pe care am văzut-o, protestarea noastră nu se putea să nu răspundă și la această falsificare a spiritului literar. Celor care uitase le-am amintit că scriitorul nu trebuie confundat cu cei care au alte îndatoriri, domenii de activitate impuse de necesități ale vieței sociale; el nu poate lua rolul sociologului, al omului politic etc., prefăcînd literatura în mijloc de propagandă, în armă de luptă.

Problemele sociale, conflictele de clase și de rase implică în ele anumite soluțiuni, și numai acela care a ajuns la asemenea soluțiuni poate avea pretențiunea că contribuie cu ceva la transformările de ordine politică, socială. Un scriitor însă nu poate preface opera lui literară în formulare de soluții sociale, și dacă în calitate de cetățean ia și el parte la ce preocupă pe alții, ca artist cercul lui de activitate este cu totul altul, determinat numai de ceea ce e propriu idealului de artă. Dacă organizarea socială de azi a împărțit fiecăruia misiuni anumite, dacă sociologilor, oamenilor politici etc. le este lăsată în samă îndreptarea unor stări de lucruri, de ce ar veni scriitorii să le ia locul și să transforme literatura într-un gen hibrid? Cînd într-o țară scriitorii ne dau astfel de literatură, să fim siguri că sau ei nu sînt conștienți de ce trebuie să fie literatura sau cei chemați să se ocupe de chestiu- nile sociale sînt prea puțini ori nu-și îndeplinesc datoria și unul ori altul vine să le ia interimatul.

Probleme sociale există totdeauna prin însuși faptul că un organism social își continuă vieața: unele ajung să fie rezolvite, altele își așteaptă dezlegarea. Dacă ar fi să admitem părerea celor care confundă literatura cu propaganda pentru anumite idei, ar urma ca totdeauna scriitorii să facă din opera lor o tribună socială. Dar atunci rezultatul fatal ar fi: opere de interes, de valoare trecătoare, cum trecătoare sînt și ideile pe care vin să le apere. Dealtfel, istoria literaturilor ne arată fără dezmințire că n-a rămas trainică nici o operă în care scriitorul și-a uitat menirea lui adevărată, singura care-l face să treacă peste veacuri, și a intrat în lupte de cuvinte și declamări pretențioase, de principii care în chip firesc își pierd interesul de îndată ce dispare actualitatea în numele căreia vorbiau.

Cei care susțin amestecul naționalismului, al patosului patriotic, în literatură, ne amintesc pe fanaticii de la Vatican care acum cîțiva ani publicase o listă de autori „blestemați”, pe care nici un bun catolic nu trebuia să-i cetească, pentru că nu scrisese pentru întărirea credințelor creștine — pe lista celor condamnați se vedeau numele lui Flaubert, Zola, Bourget ș.a. Dacă ar fi fost consecvenți, naționaliștii și țărăniștii noștri ar fi trebuit să publice și ei un catalog al scriitorilor excomunicați din biblioteca bunului român. Cînd preoții pentru considerațiunile lor particulare vin să ciuntească literatura, tot pentru considerațiuni ale lor naționaliștii ar putea găsi cuvînt să reducă literatura la doi, trei scriitori — și firește pentru dînșii cei mai de merit ar fi cei care au scris, indiferent cum din punct de vedere literar, numai în sensul vederilor naționaliste.

Închipuiți-vă ce ar rămînea dintr-o literatură dacă fiecare ar judeca-o după un anumit punct de vedere, absolut personal, fie acesta religios, fie patriotic, fie de altă natură. Din literatura italiană, de exemplu, ar trebui lăsată toată opera poetică a lui Dante și a lui Petrarca închinată Beatricei și Laurei, din cea provansală toate poeziile lirice ale trubadurilor, din cea franceză mai nouă toate versurile lui Musset și, din literatura română, Luceafărul lui Eminescu ar trebui trecut la index.

Dar ca să vedem cum judecă criticii apărători ai literaturei „cu tendințe”, să privim chestiunea și sub o altă față.

Dacă se cere unui scriitor să exalteze sentimentele noastre patriotice, de ce nu se impune aceasta și pictorilor și sculptorilor? Pe la expozițiunile noastre de artă s-au văzut picturi și sculpturi care nu reprezentau subiecte naționaliste, țărăniste, și cu toate acestea ele au fost lăudate chiar de revistele care susțineau în literatură o singură formulă. Nu este evidentă și de data aceasta inconsecvența, nu se vede cît de greșită este concepțiunea celor care mărginesc literatura numai la anumite teme? Pentru cine vede limpede, pentru cine înțelege rostul adevărat al criticei, criteriul de judecată trebuie să fie același: ce admiți pentru un fel de manifestare artistică trebuie să aplici și aiurea, căci altfel părerile tale rămîn încercări zadarnice de a te înșela și de a înșela pe alții.

Și ne întrebăm acum de unde vine erezia literară pe care am combătut-o și care sperăm că nu va mai căuta de acum înainte să turbure literatura noastră.

Pe lîngă împrejurări speciale de la noi — lipsă de cultură, de vederi mai largi asupra evoluțiunei literaturilor — a intervenit o împrejurare care a falsificat spiritul nostru critic.

Romantismul a coincidat cu o epocă de prefaceri sociale adînci care s-au întîmplat în vieața popoarelor. O mare parte din scriitori s-au amestecat atunci în luptele politice și au aservit literatura preocupărilor de moment — să ne gîndim la atîtea aspecte din activitatea lui Victor Hugo. S-a asociat în felul acesta ideea de literatură de aceea de propagandă socială. Ce s-a întîmplat însă o dată nu urmează că trebuie să ia dreptul de obicei, de tiranie. A venit momentul să se înțeleagă și la noi, o dată. pentru totdeauna, că literatura își are, ca toate manifestațiunile artistice, domeniul ei hotărît, că trebuie să rămînă independentă, în afară de orice tendință dăunătoare bunului ei mers.

…Este în sufletul nostru un colț tăinuit, pînă la care nu pătrunde dorul de a lucra numai pentru un folos de o clipă, numai din îndemnul unei preocupațiuni trecătoare — e partea cea ,mai luminoasă, cea mai senină, a sufletului, ca acele locuri ascunse ale palatelor din basme unde sînt adunate comorile cele mai scumpe și unde se opresc pașii celor veniți de pe tărîmul celălalt. Acolo trăiesc gîndurile care ne ridică deasupra vieței de fiecare zi, de acolo pornesc avînturile care ne înalță spre culmile artei. Să căutăm să se reverse lumină și în această parte a sufletelor noastre, pentru ca să putem spune, cu fruntea deschisă, cînd ni se va cere samă, că nu ne-am pierdut vremea cu lucruri nevrednice…

Poate că cele arătate pînă aici ar fi de ajuns ca să se vadă limpede cum înțelegem noi menirea literaturei și a artei. Dar pentru că în polemica pe care am dus-o cu adversarii, am putea chiar zice detractorii noștri, a mai intervenit o altă parte de neînțelegere, e necesar să ne oprim puțin și asupra ei. Am spus anume ca în complexul de producțiuni artistice din trecut sau de astăzi se impune să facem unele distincțiuni. Sînt artiști și artiști: unii se mărginesc la anumite motive, alții reușesc să meargă mai departe, să dea opere superioare sub toate raporturile. Astfel, unii pictori nu ajung să dea decît subiecte mărunte, peisagii, scene de interior, alții însă se ridică la creațiuni care arată o fire de artist mai bogată.

Se poate, d.e., să fie pus un Teniers alături de un Rembrandt sau Tintoretto? Și cînd este vorba de alte manifestări artistice, de muzică, de pildă, nu trebuie aplicat același criteriu — se poate compara un menuet de Boccherini cu o simfonie de Beethoven?

De asemenea, în literatură, cînd ne găsim în fața unui scriitor care nu ne dă decît lucruri de toate zilele, personagii care nu se impun prin nimic deosebit sufletește, nu trebuie oare să-i dăm un loc inferior altuia care s-a ridicat la o concepțiune mai înaltă despre vieață și ne-a reprezentat figuri în care se vede trăind ceva din sufletele celor mari? Pentru ca se uită de multe ori aceasta, am căutat, fideli principiilor revistei, s-o aplicăm la tot ce privește arta noastră. Am susținut astfel că, după cum în literatură scriitorii care vor însemna mai mult de acum înainte trebuie să se distingă prin cultură, prin fond bogat de idei, tot așa în pictură sîntem datori să cerem de la cei care se îndeletnicesc cu ea însușiri de aceeași natură. Și punctul acesta de vedere l-am aplicat cînd a fost vorba — acum vreo doi ani — de a se da judecata definitivă asupra operei lui Grigorescu. Am spus atunci — cu toate că mi s-au interpretat greșit și de data aceasta afirmările — că incontestabil Grigorescu înseamnă mult în istoria începuturilor noastre de pictură, pentru că ne-a dat ce nu putuse alții înaintea lui; dar am voit cu această ocaziune să fac să se înțeleagă că formula lui Grigorescu — veșnicele tablouri de la țară — nu trebuie socotită ca singura demnă de urmat, ca termenul ultim al sforțărilor artiștilor noștri. După cum poezia romana nu s-a oprit la un Alecsandri și nici chiar la un Eminescu, tot așa pictura nu poate rămînea la ce ne-a dat Grigorescu, pentru că arta lui corespunde unor părți învechite din sufletul nostru. De aceea am spus, adresîndu-ne pictorilor: căutați să lărgiți și orizontul artei pe care o cultivați, părăsiți drumul îngust în care unii vă îndeamnă să rămîneți, lăsați să se desfacă și din pînzele voastre acele emoțiuni puternice pe care le simțim în fața unei opere care și-a luat ființă în lumea gîndurilor care singure eternizează o creațiune artistică.

În chipul acesta am căutat să cuprindem în activitatea revistei tot ce atinge problemele însemnate de literatură și de artă.

Se poate acum ușor înțelege care a fost spiritul în care am aplicat critica. Dacă am admis că literatura trebuie să fie exprimarea unor stări sufletești superioare, aceasta a fost și norma după care am apreciat producțiunile literare, și critica noastră n-a ținut samă decît de ce îndeplinea această condițiune.

Era deci firesc să judecăm și de data aceasta altfel decît cei mai mulți — ce era primit cu laude de unele reviste a fost criticat cum se cuvenia în revista noastră, și timpul a arătat ca am avut dreptate.

Să cităm cîteva cazuri.

Acum vreo patru ani a apărut un volum de poezii — de Maria Cunțan — care ne aducea versuri de acestea:

De grindă-atîrnă-un leagăn și-n el un prunc bălan,
Al mamei cel mai tînăr, ce n-are nici un an.
Ea lîngă leagăn toarce, cu ochii-n ochii lui;
Prin tindă-și plimbă cloșca cei doisprezece pui;
Ceaonul clocotește, bunica-i lîngă foc,
Vițelul doarme-alături pe-un petec de cojoc.^[1]

Poezia era intitulată… idilă. Cum credeți că a fost întâmpinat volumul de criticii care-și ziceau arbitrii gustului literar? Nu găsiau cuvinte ca să-l ridice în slavă — la Sămănătorul (III, pag. 815) se spunea că „dintr-un singur avînt s-au desprins (în acest volum de versuri) cînturi care pot sta printre cele dintâi ale literaturei noastre…”

Cînd astfel se lăuda „idila”… cu cojoc, ce credeți că a scris aceeași revistă despre versurile parnasianului Heredia cu prilejul morței lui? Luați vol. IV din Sămănătorul și veți citi acolo, la pag. 779 — scris de d. Iorga:

„Heredia își declama un biet subiect sărac. Pentru mulți însă nu era deloc poet. Părerea acestora va fi desigur și judecata definitivă a istoriei literare.”

Heredia… un biet poet — să mulțumim celor care ne dau asemenea prilejuri să rîdem — și cîți vor mai rîde încă, peste vreo zece, douăzeci de ani, de luminata critică a revistei cu nume plugăresc.

Un alt caz.

Știți cum era judecată opera d-lui Duiliu Zamfirescu tot de cei de la Samănătorul? Deschideți vol. III, la pag. 180, și veți ceti, negru pe alb:

„Producția d-sale literară: largi romane, cu paginile subtile, străbătute de cunoașterea multor țării și multor civilizații… ne lasă reci, ne par artificiale.”

Deci ar fi un mare păcat pentru cineva să se distingă prin subtilitate, prin cunoașterea culturei din alte părți, și o neiertată greșală a d-lui Duiliu Zamfirescu că n-a împărtășit formula țărăniștilor, ci a continuat să scrie în felul cum au înțeles literatura și Alecsandri și Odobescu și alții care, cum spuneam, reprezintă adevărata noastră tradiție literară.

Putem aminti, în sfîrșit, că tot acel sistem de critică strîmtă, falsă, chiar pătimașe, a fost aplicată și altor scriitori; așa cînd D. Anghel a publicat volumul În grădină, directorul Sămănătorului (IV, pag. 239), privindu-l de sus, ca pe un începător, îi spunea că-și risipește talentul în „rafinerii”, în „meșteșugită turnare a unui vers aromitor” și-și pierde vremea cu reverii prin „grădini boierești”.

Care a fost însă atitudinea noastră față de acești scriitori? Nicăieri nu se va găsi în Vieața nouă vreo critică de felul acesta. Nici d-lui Zamfirescu, nici d-lui Anghel nu le-am contestat meritele — cu toate că e obiceiul la noi să nu se laude într-o revistă decât cei care colaborează la ea; și chiar d-lui Sadoveanu i-am recunoscut unele însușiri, cu toate rătăcirile pe care, în calitate de critici conștiincioși, eram datori să i le punem în vedere și de care d-sa, în calitate de vechi sămănătorist, n-a voit să se desfacă.

Și ca să vedeți cum ni s-a răspuns la această atitudine absolut loială pe care am păstrat-o, răsfoiți revistele țărăniste și veți vedea cu ce calificative am fost gratificați… Dar să trecem peste ele, pentru că nu ne ating și vor veni alții să le judece. Ceea ce voim însă să relevăm este că pe cînd, cum spuneam, noi am recunoscut merite și celor care colaborau la revistele din tabăra opusă, aceștia n-au voit să ne recunoască nimic — mai mult chiar, au căutat printr-o continuă campanie de denigrare să falsifice părerile noastre, să ne atribuie lucruri pe care nu le-am susținut niciodată. De altă parte, cînd noi ne susțineam cu argumente părerile, dînșii dezertau de la datoria de a se apăra, evitau orice confruntare cu faptele și se mulțumiau să arunce cîte un cuvînt la adresa noastră, care nu avea nici măcar darul de a fi urban sau spiritual — urbanitatea e tot o calitate disprețuită de țărăniști, pentru că amintește „urbs” — orașul.

Cînd cineva se arată astfel, nu mai este vorba exclusiv de literatură, ci de ceva mai mult — se vede o mentalitate particulară, un fel special de a se manifesta și în alte împrejurări. Aceasta înseamnă că nu te găsești în fața unor suflete întregi, hotărîte, în stare să ducă o luptă demnă.

De aceea i-am văzut pe mulți din adversarii noștri părăsind ce susținuse mai înainte, șovăind și nemaiștiind cum să iasa din impasul în care intrase. Ne-a fost dat astfel să vedem de la o vreme încoace la Viața românească literatură simbolistă alături de poporanism și pe cei care apărase înainte țărănismul la Sămănătorul trecînd aiurea, renunțînd la ducerea luptei mai departe. Unii, vînători de actualitate, simțind că direcțiunea literară de mai înainte e compromisă, caută apropieri de curentul care începe să se impună, alții se îndreaptă într-acolo unde li se pare că literatura aduce mai multe avantaje. De aceea îți vine uneori să te întrebi dacă au fost sinceri acești aprigi contestatori ai noștri, dacă convingerile lor de un moment nu au fost impuse mai mult de unele calcule, de dorul de a-și cîștiga mai ușor un loc prin favoarea de care se bucurau în ochii publicului anumite tendințe, anumite prejudecăți. În luptele literare însă cei care înving sînt cei duși de convingeri neclintite, cei care merg pînă la sfîrșit cu un singur gînd, cu o singură credință, învingînd toate piedicile.

A avea o părere hotărîtă, pe care s-o susții cu energie, fără să te uiți la dreapta sau la stînga, dacă unul ori altul te dezaprobă — aceasta trebuie să fie astăzi linia de conduită în literatură, ca și aiurea. Timiditatea care ne-a stăpînit prea mult, care a stăpînit mai ales generațiunea de acum douăzeci de ani, trebuie înlăturată din vieața noastră intelectuală. Generațiunea de azi e datoare să nu uite că alta e calea pe care trebuie să meargă, daca ține cu tot sufletul să vadă învingînd idealurile nouă, dacă vrea să se impună ca o generațiune de energii, de voințe luminate.

Acestea sînt convingerile noastre, acesta este idealul care ne călăuzește. Și nu este în el destulă vieață senină, destulă lumină, ca să servească de îndrumare, de îndemn, celor care se manifestă astăzi sau se vor manifesta de acum înainte în literatură, în artă? Dacă avem o mulțumire este aceea de a vedea că o parte din lumea de la noi ne urmărește cu simpatie, ne înțelege — și, terminînd, cuvîntul de încheiere nu poate fi decît exprimarea tuturor mulțumirilor noastre direcțiunei institutului care ne-a înlesnit ținerea acestor conferențe și publicului care ne-a ascultat cu atîta luare-aminte, cu atîta bunăvoință.

Notes

1. Maria Cunțan, Poezii, 1905.